O noua descoperire, poeta Liliana Filişan din Constanţa.
Poezia acesteia, indiferent de haina pe care o îmbracă, fie haina armonioasă,
purtată de strălucirea ludică a versului
în formă fixă, fie haina modernă a femeii puternice,
care nu are rezerve în a-şi exprima gândurile liber, nonconformist, adună în jurul ei spiritul hedonic, o plăcere
neajustată de prejudecăţi, transmiţând cititorului estetica
realităţii, filtrată de sufletul educat în spiritul cultului pentru cuvântul frumos.
Antonimiile, sursă de viaţă, şochează
prin trăiri intense, trecând
lectorul prin emoţii neaşteptate, aşa cum am simţit citind
prozo-poemul ,,cana de lut şi profesiunea de femeie (de-a râsu’ plânsu’)’’,
unde inocenţa fetiţei care s-a împiedicat de aripi şi le-a aruncat în dulapul
negru, viaţa, se transformă în timp, în femeia care s-a izbit de nevolnicia existenţei
sale, experienţă care-i repugnă. Finalul prozo-poemului se
transformă uşor în poezie cu o filosofie
despre condiţia femeii mature care-şi
doreşte să redevină îngerul copil,
scutit de experienţa unei vieţi secerate de evenimente neplăcute, o viaţă cu un
destin impus, nedrept, neacceptat.
,,mă dureau îngrozitor semnele din umeri
se face dragoste
după ce terminăm de murit vertical în noi înşine
în genunchi se verifică reflexele în oamenii mici instinctele
primare sete foame sex
nu există îngeri nu există diavoli
nu există simplu doar zbor în sens invers
am ales de atunci să rămân femeie
în semnele acelea cineva mă înşeală în fiecare noapte cu mine
uneori dimineaţa găsesc uşile dulapului deschise
un
copil plângând şi o perche de aripi’’
ora ceaiului
(Poemele Te iu… Lui)
privesc viaţa cu pumnii încleştaţi cu teama de a nu fi descoperită
cu ochii strânşi cum priveam în copilărie în camera bunicii prin gaura cheii
chinuindu-mă să văd unde ascunde secretele
pe care trebuia să le găsesc doar când voi creşte
nu am crescut până la seninătatea privirilor ei
nu am timp să mai cresc până la curăţenia înţelepciunii ei
bărbatul este bărbat îmi spunea
nu încerca să îl înţelegi că ai să rămâi fată bătrână
primeşte-l în fiecare noapte ca în prima noapte
doar patul uneşte îndepărtarile dintre oameni
nu am învăţat niciodată asta
în religia mea a existat dintotdeauna o singură poruncă
iubeşte
şi am iubit cu mine toată
roată
desfrânată
până la pata de ruj de pe cămaşă
pata care rosteşte indiferenţa de la o margine la cealaltă
când gândurile bărbatului rostesc rugăciunea de seară în trupul altei femei
nu ai ştiut bunico erai prea tânără atunci
sunt pete care îţi înnegresc sufletul şi nu mai pot fi scoase niciodată
fluturi albi zburau pe câmpul de luptă de la conacul constantinofka
cămaşa bunicului avea doar o gaură în piept şi o decoraţie năclăită de sânge
nu m-a ţinut niciodată pe genunchi spunându-mi poveşti
şi am crezut în toate poveştile din braţele în care am stat
am despicat nopţile cu maceta nevrozelor mele
până ce lumina a rămas doar o întrebare retorică pe buzele dimineţilor
la ora însingurărilor când umbrele îşi aşteaptă pomenirea
în cana de ceai din flori de tei o neînţeleasă metempsihoză
(Poemele Te iu… Lui)
privesc viaţa cu pumnii încleştaţi cu teama de a nu fi descoperită
cu ochii strânşi cum priveam în copilărie în camera bunicii prin gaura cheii
chinuindu-mă să văd unde ascunde secretele
pe care trebuia să le găsesc doar când voi creşte
nu am crescut până la seninătatea privirilor ei
nu am timp să mai cresc până la curăţenia înţelepciunii ei
bărbatul este bărbat îmi spunea
nu încerca să îl înţelegi că ai să rămâi fată bătrână
primeşte-l în fiecare noapte ca în prima noapte
doar patul uneşte îndepărtarile dintre oameni
nu am învăţat niciodată asta
în religia mea a existat dintotdeauna o singură poruncă
iubeşte
şi am iubit cu mine toată
roată
desfrânată
până la pata de ruj de pe cămaşă
pata care rosteşte indiferenţa de la o margine la cealaltă
când gândurile bărbatului rostesc rugăciunea de seară în trupul altei femei
nu ai ştiut bunico erai prea tânără atunci
sunt pete care îţi înnegresc sufletul şi nu mai pot fi scoase niciodată
fluturi albi zburau pe câmpul de luptă de la conacul constantinofka
cămaşa bunicului avea doar o gaură în piept şi o decoraţie năclăită de sânge
nu m-a ţinut niciodată pe genunchi spunându-mi poveşti
şi am crezut în toate poveştile din braţele în care am stat
am despicat nopţile cu maceta nevrozelor mele
până ce lumina a rămas doar o întrebare retorică pe buzele dimineţilor
la ora însingurărilor când umbrele îşi aşteaptă pomenirea
în cana de ceai din flori de tei o neînţeleasă metempsihoză
Ordinul Tăcerii
În irişii telurici peste sahare ning
cenuşi însângerate dintr-un infern baroc,
în grea predestinare luminile se sting
prin Ordinul Tăcerii semnat de nenoroc.
Se surpă-n urmă scara pe care am păşit
cu palma agăţată de cerul tău inert,
de umbră dezlegată. Dar timpul netrăit
m-a învăţat căderea. Să plec? Să uit? Să iert?
Mi-e ţintuit în piatră şi cel din urmă pas.
Mult prea târziu să plece şi prea grăbit să stea
mă înzideşte timpul în care am rămas
alături de o moarte ce nu a fost a mea.
În irişii telurici peste sahare ning
cenuşi însângerate dintr-un infern baroc,
în grea predestinare luminile se sting
prin Ordinul Tăcerii semnat de nenoroc.
Se surpă-n urmă scara pe care am păşit
cu palma agăţată de cerul tău inert,
de umbră dezlegată. Dar timpul netrăit
m-a învăţat căderea. Să plec? Să uit? Să iert?
Mi-e ţintuit în piatră şi cel din urmă pas.
Mult prea târziu să plece şi prea grăbit să stea
mă înzideşte timpul în care am rămas
alături de o moarte ce nu a fost a mea.
iubirea ca o violenţă domestică
(Poemele Te iu… Lui)
am început să fumez iarbă
halucinând o primăvară teiului statornic în secătuire
trag cu nesaţ în plămâni fumul ca aerul printr-o fereastră deschisă
ameţesc
nu mai simt nimic
numai aud nimic
doar aşa mai pot privi viaţa în ochi
în mine o fetiţă joacă şotron
aruncă piatra pe asfaltul copilăriei sare într-un picior şi îmi zâmbeşte
în zâmbetul acela moare fiecare privire înapoi
dincolo de trupul meu se aşează toamna
uşor nevrotică uşor indecisă ca orice femeie matură
ziua se chirceşte strângându-şi genunchii la piept
ca ultima bătaie de inimă în trupul muribundului
corhote de amanţi se preling printre coapsele nopţii
precum culorile printre degetele orbului
noi nu
pentru că încă respir mai cred că trăiesc
iubirea aceasta ca o violenţă domestică trecută sub tăcere
ascunsă de teama de a nu fi văzută
sub mânecile din ce în ce mai scurte ale înstrăinării
fumez iarbă cu viaţa mea
ea râde şi îmi spune drogato nu mai faci nici doi bani
ameţesc
nu mai simt nimic
nu mai aud nimic
o privesc fix în ochi şi îi spun
hai sictir proasto n-o să te mai las să mi-o tragi înc-odată
(Poemele Te iu… Lui)
am început să fumez iarbă
halucinând o primăvară teiului statornic în secătuire
trag cu nesaţ în plămâni fumul ca aerul printr-o fereastră deschisă
ameţesc
nu mai simt nimic
numai aud nimic
doar aşa mai pot privi viaţa în ochi
în mine o fetiţă joacă şotron
aruncă piatra pe asfaltul copilăriei sare într-un picior şi îmi zâmbeşte
în zâmbetul acela moare fiecare privire înapoi
dincolo de trupul meu se aşează toamna
uşor nevrotică uşor indecisă ca orice femeie matură
ziua se chirceşte strângându-şi genunchii la piept
ca ultima bătaie de inimă în trupul muribundului
corhote de amanţi se preling printre coapsele nopţii
precum culorile printre degetele orbului
noi nu
pentru că încă respir mai cred că trăiesc
iubirea aceasta ca o violenţă domestică trecută sub tăcere
ascunsă de teama de a nu fi văzută
sub mânecile din ce în ce mai scurte ale înstrăinării
fumez iarbă cu viaţa mea
ea râde şi îmi spune drogato nu mai faci nici doi bani
ameţesc
nu mai simt nimic
nu mai aud nimic
o privesc fix în ochi şi îi spun
hai sictir proasto n-o să te mai las să mi-o tragi înc-odată
Mulţumesc domnului Daniel Vorona şi autoarei Ileana Filişan pentru cartea dăruită. Aştept lansarea.