RADIO VOCATIV

Se afișează postările cu eticheta din biblioteca mea. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta din biblioteca mea. Afișați toate postările

miercuri, 23 octombrie 2013

Virgil Mazilescu

(Gabriel Nedelea) Virgil Mazilescu a reinventat  poezia în marile vecinătăţi ale singurătăţii, ale somnului şi ale sentimentelor :,,tu dormi dragostea mea. sunt singur am inventat poezia şi nu mai am inimă''.
Virgil Mazilescu debutează în anul 1968 şi este considerat un ,,suprarealist întârziat''. Opera sa este la graniţa dintre suprarealism şi onirism, nefăcând parte din niciun curent literar, neomodernist sau postmodernist. Publică doar 4 volume de versuri: Versuri (1968), Fragmente din regiunea de odinioară (1970), Va fi linişte va fi seară (1979), Guillaume poetul şi administratorul (1983).

DORMI DRAGOSTEA MEA

plânsul în oraş:
mâini fricoase îşi schimbă într-ascuns culoarea şi încă o
noapte izabela va fi a dreptăţii a nisipurilor (respiraţia
cavalerilor printre cavaleri e cea mai galbenă)

şi spre dimineaţă la castel dacă s-ar auzi cântece: o cheie
pe buze oho şi pe trădare. dulce strigăt. sarea depusă la porţi.
spera să se joace mai frumos (cavalerul în depozite mari de sânge)
tu dormi dragostea mea. sunt singur
am inventat poezia şi nu mai am inimă


PRIMA POVESTE PENTRU ŞTEFANA

pisica va deschide iar fereastra
pisica verde şi proapsătă ca iarba
şi în odaia pustie se va strecura
şi la picioarele stăpânului se va încolăci

dormi dormi somnul te duce de pe lume
te spală şi te piaptănă şi te împarte
copiilor săraci te-m şi uitat

şi ploaia va deschide iar fereastra
ploaia verde şi proapsătă ca iarba
şi în odaia pustie se va strecura
şi la picioarele stăpânului se va încolăci

dormi dormi somnul te duce de pe lume
te spală şi te piaptănă şi te împarte
copiilor săraci te-am şi uitat

şi moartea a deschis încet fereastra
moartea  verde şi proaspătă ca iarba
şi în odaia pustie s-a strecurat
şi la picioarele stăpânului s-a încolăcit

A DOUA POVESTE DESPRE ŞTEFANA

iese de după magazie un înger şi se înclină
se uită la stânga - nimeni acolo
se uită la dreapta- absout nimeni

totuşi e grea viaţa pe pământ murmură el

de când au încetat să mai creadă în îngeri
muritorii visează cu toţii să-şi arboreze
câte o pană de-a noastră la butonieră la panglica  pălăriei

ne prind în somn au câini de vânătore şi procedee
aproape savante şi o foarte subtilă tehnică fără doar şi poate
de altfel noi nu existăm decât în timpul somnului

                                                      *
iese de după magazie un copil şi se înclină
se uită la stânga - îngerul adormit în fotoliu
se uită la dreapta - îngerul adormit în fotoliu

şmecheri s-au mai făcut şi îngerii ăştia murmură copilul
scoate pe ascuns foarfeca şi haţ haţ cele două capete
apoi aleargă să vadă care e îngerul şi care fantoma

A TREIA POVESTE PENTRU ŞTEFANA

noapte de noapte se aud paşi grăbiţi prin bucătărie
i uite aşa ne trezeşte cu mersul şi cu scâncetele ei steaua
rătăcită la noi acasă - aveam eu oarecum bănuiala
că prea de timpuriu s-a desprins din năvoadele cerului

astăzi primejdii mari o pândesc:motanul nostru de pildă
ar putea să-i ronţăie într-o clipă urechile nasul cât zmeura


ŞATOV

ei au lumea lor şi lumea asta a lor îmi face greaţă
şi chiar cu o cutie goală de conserve în gură sunt gata să urlu
şi chiar cu  o bombă în măduva şirei spinării sunt gata să urlu
că au lumea lor şi că lumea asta a lor îmi va face greaţă

COLINE VERZI

în stânga am cuvintele în dreapta puterea

să fie doar a mea să fie doar o târfă pieptănându-se
cu lungi mişcări la lumina  stelelor să fie câteodată şi mamă
,,nu te gândi la amănunte dragule''

dar nu te mai gândi la amănunte dragule
nu te gândi nici la scheunatul inimii pe vreme de ploaie
nu te gândi la rotiţele desprinse din mecaismul ancenstral

şi pleacă departe departe cât mielul este într-adevăr fiul mielului
departe printre coline verzi şi gospodării în floare
pleacă şi lasă-mă într-un urlet într-o pace fără margini

nu te gândi la scheunatul inimii pe vreme de ploaie
în stânga tu ai cuvintele în dreapta puterea

FLORI ALBASTRE

nici o mângâiere şi flori albastre şi nici o vorbă. mâna va
crede că visează - las-o. limba doarme de nouă ani între
maluri - las-o. flori albastre da înspăimântătoare flori
albastre şi mai ales nici o vorbă: cuţit lângă cuţit


GURA TA CA UN SEMNAL RĂTĂCIT


atunci: creierul meu printre cutelew cereşti. şi uneori mai
red că voi pleca departe să ascult tristeţea puiului
de lup. iarna

va dărâma sufete peste suflete. oasele tutror începuturilor
din nou vor începe să fluiere - şi atunci: gura ta ca
un semnal rătăcit

duminică, 6 octombrie 2013

MOPETE ŞI TIMPUL PIERDUT- MIRCEA IVĂNESCU



mopete a lipsit multă vreme de acasă.
şi într-o dimineaţă s-a întors, să-şi vadă pisica -
era o dimineaţă cu soare. în curte, frica
lui mopete de locul acesta se strânsese, retrasă,
lângă florile pălite din brazdă, la soare-
avea aum chipul pisicii, şi îl privea
pe mopete cu ochi impasibili, şi abia
decoloraţi de lumină cu străvezimi autumnale.
mopete, oprit o clipă să o privească,
o simţea, pe pisică, foarte străină. ar fi vrut
să intre repede în casă. o nefirească
ameţeală îl legăna pe trepte, înspre pisică, înapoi.
până la urmă, pisica a plecat, cu mersul greoi
al plicitselii. se vedea că-i este urât.

Mircea Ivănescu din volumul CD carte ,,biografii imaginare''
Editura Casa Radio


marți, 22 ianuarie 2013

Andrei Velea - lumea e o pisica jigarita


Cum reusesc sa spun in poezie te iubesc- versuri - Andrei Velea - recita Claudia Minela

Asculta mai multe audio folk


 Multumesc poetului Andrei Velea pentru noul volum daruit.

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Viorel Gongu - radio3p lyric

VIOREL GONGU(RAMAI PE RANA) -VOCE C&M






rămâi pe rană

Rămâi pe rană-n asfinţit
La fel ca şi întâia oară,
Ne-om întâlni sub infinit:
Un leu cu-o candidă fecioară.

Ne-om aduna într-un mănunchi
De vise, doruri şi speranţe,
Vom germina un singur trunchi
Din amânatele creanţe.

Chiar vremea s-o opri în loc
Privind la noi, cu gelozie,
În privegheri schimbate-n troc
Pentru-o privire-n erezie.

Tot timpul, ce ne-a fost sortit
Şi nu va fi, poate, vreodată,
Vom bandaja cu sânge-n mit
Cu-n moş şi o eternă fată.

Siberia - Raluca Neagu


Siberia Raluca Neagu- recita Claudia Minela




Siberia


începusem să cred
că din mine creşte o siberie
că păsările vor zbura curând şi va rămâne doar trunchiul
de care se vor agăţa corbii ca nişte globuri şi vor lumina întuneric
nu nu mă deschid prea mult
ştii
lucrurile astea vin pur şi simplu din tine
şi strigă
lasă-mă să strig deci
despre led-ul roşu ca un ochi care mă priveşte de când a început noaptea
despre neputinţa florii de cactus
despre cei pierduţi pe drumul cu denivelări
pentru că
nimic nu se câştigă fără luptă
am învăţat deja mişcarea peştelui în năvod
ai spune că sunt pregătită
în realitate mă învârt printre oameni până ameţesc
ma opresc doar când visele îmi împletesc părul
şi pe insula mea de cuvinte eşti tu
atunci doar atunci pot să mă strâng
ca un câine vagabond deasupra unei canalizări aburinde.

miercuri, 16 ianuarie 2013

Adrian Suciu - Alo



am vorbit cu mama azi-noapte.

„alo! alo!”, a spus şi-apoi m-a ascultat
într-o tăcere metalică.

i-am povestit înfrigurat ultimii treizeci de ani
fără ea ca şi cînd ar fi fost o sărbătoare continuă
şi fiecare înfrîngere o invitaţie la bal.

„alo! alo!” a spus
şi-a început să plîngă ca un copil prost. am alinat-o
povestindu-i două fotografii uzate din care o ştiu
nepoţii ei. i-am explicat cum a fost prima zi
de şcoală. cum am înfiat primul cîine vagabond.
cum mă strîngeau pantofii noi la prima nuntă.

„alo!” a spus şi s-a închis.

mamă ai tăi au uitat că locurile de veci
pe pămînt se plătesc o dată la treizeci de ani. sau
n-au numărat anii cu grijă.
bref, nu mai ai loc pe pămînt.

să mă mai suni din senin
chiar dacă telefonul e vechi şi legătura proastă.




Alo - Adrian Suciu




joi, 10 ianuarie 2013

- Marcel Visa


Exod

a început exodul de muze
oarbe
mute
se lovesc de pereţi
cad pe scări
de mână cu anotimpurile
îmi aduc la pat ceştile de cafea
îmi toarnă cerneală în palme
să-mi spăl faţa cu poezia cerului
dimineaţa are câteva rânduri
serile sunt romane întregi ...

muze oarbe mă leagănă
în hamace de fum
mi-alungă somnul în pereţii
tencuiţi cu singurătate
muze mute mă învaţă să respir
din tuburi golite de sunete
ascult doar lumina cum bate
în gonguri oglinzi

muze mute
muze oarbe
pe alei
de mână cu ceaţa
prin oraşul ce pare un monstru marin
înecat în ceaşca de cafea
a unei ghicitoare

exod de muze
şi nu e nimeni să despartă apele în două...

marți, 30 octombrie 2012

poem pentru ea / Leonard Ancuţa


    
pentru că nu-mi era permis să te iubesc m-am îndrăgostit de umbra ta


căzătoare asemenea unor maluri
de pămînt peste ce înseamnă viață m-am îndrăgostit
de aerul rostogolit în urma ta
cînd făceai dragoste cu laserul într-o discotecă unde tot

ce însemna mișcare
ar fi fost felul meu de a te atinge nu te-am atins
dar femeile de acolo ar fi rămas însărcinate cu linia
vieții din palma stîngă pentru că m-am îndrăgostit

de locul unde îți așezai paharul cînd beai îl sărutam cu buricul
degetului arătător fiindcă iubeam ca un scafandru în costum
de bărbat o femeie în costum de copil și nu-mi era permis
decît să-ți ghicesc

pașii făcuți prin mulțime pînă la toaletă să ating oamenii
de care te loveai din greșeală nu
îmi era permis mai mult decît să iubesc să mă sufoc
în parfumul bluzei tale care îmbrăcase

lumea toată împletirea de trupuri pe muzica aia nu-mi era
permis să iubesc pentru că stăteai în fața mea ca o diafragmă
prin care toate versurile cîntecelor îmi spuneau drept
în locul unde respirația-mi intersecta dorința nu
e voie să mă îndrăgostesc

de tine numai umbra
am dreptul să mi-o pun pe față la fel
cum aș purta chipul dumnezeului ce face femeia din coasta
unei sticle de tequila

pentru că nu-mi era permis să te iubesc am iubit
un copac din fața blocului tău pîn-a înflorit a doua oară și
rădăcinile lui s-au înfipt atît de adînc în pămînt

am simțit cum prin venele mele urcă visele morților

sâmbătă, 8 septembrie 2012

,,Inca un pas''- Catia Maxim




Citim împreună ? :))
Un fragment din romanul ,,Încă un pas'', pe care sper să-l reeditez în toamna aceasta.

"Ajung la hotel, în câteva minute. Locul rezervat de parcare îi aşteaptă. Smara coboară din mașină. Străbate, în fugă, drumul până la cameră. Greața o invadează. O fi de la bilă? De-ar ajunge mai repede la baie! S
ă se furişeze, să se strecoare! Nu dorește să fie văzută, iar baia pare locul cel mai potrivit să se ascundă. Să nu o vadă nimeni, să nu știe nimeni. Primul care nu trebuie să-i vadă suferința e Adrian. Să fie cu mintea limpede! A venit momentul ca el să decidă. Are nevoie de libertate. Ce dracu mai caută în calea lui?
În cameră, Smara o zbugheşte în baie : umple cada cu apă, în timp ce se uită în oglindă. Are un chip interesant : ochii căprui, adânci şi trişti, tenul arămiu- speră ca în câteva zile să fie ciocolatiu- zâmbetul resemnat. Îi place chipul ei și, mai cu seamă pielea moale, catifelată și dulce. Din nou, surâsul perfid îi înfloreşte pe buzele senzuale. În fața oglinzii, se dezbracă, cu mişcări leneşe, atentă la detalii : în stare să fie critică cu propriul trup, să observe cele mai mici amănunte, să corecteze ce se poate.
Adrian îi strigă din dreptul ușii:
- Cobor pân' la maşină. Mă întorc repede.
- Bine, eu mă culc...
Zgomotul uşii de la intrare devine o gheară ce-i strânge inima şi-i dă senzaţia de gol. Până acum câteva zile, ea şi el erau un tot, dăltuit în piatră, pentru totdeauna. Ce prostie! Cum de a crezut? Cum de a uitat şi cum de a fost posibil? Dornică de certitudine, să fi închis, de bunăvoie, ochii ? Nu mai contează! Cutia Pandorei a fost deschisă. Cu şortul încă în mână, cu pașii nesiguri se apropie de cadă. Încearcă apa cu două degete. Toarnă puţin spumant, apoi cu gesturi sigure, oarecum precipitate, intră în cadă. Ce biiiine! Apa o cuprinde, bucată cu bucată, epiderma înfloreşte de plăcere sub spuma călduţă şi parfumată. Închide ochii. Încearcă să-şi golească mintea de gânduri.
De-ar putea să-şi curețe gândurile, să le înghesuie măcar într-un colţ, să nu le dea voie să o mai asalteze. Apa o răsfață și-și întinde picioarele. O înţeapă sânul stâng și-și pune, instinctiv, mâna pe el, să-l mângâie delicat. Sub mângâiere, sfârcul se întăreşte, tresare.... Adrian a coborât să îi dea telefon iubitei sale, Corina, tristă că a rămas singură, pentru că el a plecat în afurisitul ăsta de concediu cu Smara, neinspirata lui nevastă...! Nenorocit gând, nu-i dă o secundă pace, o torturează și sfâşie bucăţi din carnea ei. Cel mai greu e să se comporte normal, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla.
Nu mai ştie cât zace în apă. Într-un târziu iese, mai înviorată. I se pare că a dat jos de pe ea câteva kilograme. Scoate dopul de la cadă și lasă apa să se scurgă. Caută loţiunea de corp, o găsește și-și umple căuşul palmei cu lichidul catifelat și parfumat : ușor-ușor, puţin câte puţin, masează fiecare milimetru de piele, aşteaptă să se absoarbă total. Pielea înmugureşte sub mişcările abile. Unde oare le-a învăţat? Doreşte să mângâie şi îi place să fie mângâiată. Trebuie să cureţe baia: şi-a luat, de acasă, și loțiunea de curățat cada. Fără nimic pe ea, iese din baie. Îi place să umble așa, nu numai când e singură, dar și când e cu Adrian. Lasă deschisă uşa dintre cameră și baie, să se facă puţin curent, apoi se înfăşoară cu un prosop moale şi, în picioarele goale, iese pe balcon. Marea! Ce mult îndrăgește întinderea nesfârşită, privirea slobodă, nefracturata, luciul catifelat, culorile verzi, albastre, negre cu luciri roşietice, când soarele se arată cu fruntea îmbrobonată de picături, din baia lui matinală. Se așază pe şezlong și rămâne cu picioarele atârnate, fără papuci, cu prosopul în jurul trupului, petală gata să cadă la prima adiere de vânt.
Seara se lase şi, o dată cu ea, se simte un vânticel botezat briza mării : îi sărută pielea şi se înfioară. Închide ochii, adoarme ca pruncul după baie. Trăiri, sentimente ne însoţesc, chiar dacă se nasc în prima copilărie. Timpul curge netulburat, iar trupul se eliberează de stres, se relaxează și somnul o cuprinde, cu gesturi sigure, în braţele lui, ca un adevărat bărbat."

[Încă un pas, editura Echinox, Cluj, 2007]

miercuri, 22 august 2012

Viorel Gongu, proză scurtă




Bilete pentru Monte Carlo

E noapte, e târziu, nu am bani şi nici somn. Sunt atât de nervos că nu privesc monitorul şi realizez cu greu că nu am comutat pe sistemul de scris cu caractere româneşti.
Xena, al cărui nume, mi s-a explicat la adopţie, se pronunţă Zina, este un câine mare, negru, 
un uriaş de cincizeci şi cinci de kilograme. Eu sunt al ei şi nu ea este a mea. Acum mai bine de zece ani, după ce-mi murise o altă căţea din acelaşi neam, mare, negru şi cu păr mult, am citit într-un ziar, că un adăpost canin e dispus să o ofere spre adopţie. La vremea aceea aveam circa douăzeci de câini, buni apărători ai proprietăţii mărginite de un gard precar, prieteni devotaţi şi scut împotriva unei comunităţi din Străuleşti, care adesea comitea incursiuni de aprovizionare în zona casei mele... Răposata Vanda lăsase un gol, aşa că, după ce m-am consultat cu doamna mea, am mers la adăpostul cu oferta. Eram şase pretendenţi la mâna Xenei. Am propus celei care avea să decidă soarta uriaşei să o lase să-şi aleagă stăpânul. I-a dat drumul şi ea m-a ales fără ezitare.
Acum are aproape cincisprezece ani şi nu se simte bine. Am mers la un cabinet veterinar deschis non-nstop. Medicii s-au trezit din somn, i-au făcut o radiografie la coloană, au luat probe de sânge, mi-au cântărit fata şi i-au luat temperatura. După ce i-au făcut două injecţii şi mi-au cerut 495 lei noi, m-au chemat şi a doua zi. Înainte de a pleca am surprins câteva replici între medici, din care am dedus că urmau să plece pe undeva prin Franţa, într-un concediu de două săptămâni. Am rămas dator cu puţini bani şi am plecat acasă cu iubita căţeluşă, încercând să mă gândesc de unde mai pot împrumuta bani să plătesc datoria şi să merg la o nouă repriză de tratament. Nu am strâns decât 60 lei aşa că a doua zi, cu rezultatele analizelor, am mers la un alt cabinet, în piaţa 16 Februarie. Temperatură, citit radiografii şi buletinul de analize şi, după ce am plătit 50 lei am fost trimes la un alt cabinet, pentru un alt test de sânge. Am aflat că ar mai trebui încă 50 lei pentru asta. Am făcut rost şi de banii aceştia şi am plecat la acel cabinet.
Doamna doctor care făcea analizele, nu funcţiona non-stop, aşa că, după recoltarea sângelui, am aşteptat să apară. Aşteptarea lângă un suflet drag, care suferă, este grea. Mă aflam pe hol, am auzit o discuţie între medicul veterinar şi un alt tovarăş de breaslă, discuţie din care am dedus că unul din cei doi nu-şi luase bilete pentru Monte Carlo, iar celălalt îl dojenea, atenţionându-l că aşa a păţit şi el anul trecut când a fost în Maldive, a lăsat totul pe ultimele zile şi a fost nevoit să cheltuie mai mult. Am primit confirmarea bolii ce era suspicionată, adică babesioză. Am plecat la cabinetul  unde mă trimesese pentru analize şi am început tratamentul. Când am primit trimiterea, consultaţia anterioară, am plătit 50 lei şi, ca într-o bâlbâială teribilă, mi se cer alţi 50 de lei. Plătesc, dar gândul îmi era la faptul că a doua zi nu mai aveam alţi 50 lei, dar trebuia să revin. Aparent fără legătură, întreb dacă doamna doctor a fost în concediu. Nemulţumirea interlocutoarei a fost evidentă privitor la faptul că Egiptul nu e Africa de Sud.
Am privit căţeaua mea dragă, care, alături de mulţii ei tovarăşi de suferinţă, aflaţi acolo împreună cu stăpânii lor, ce au mai multă dragoste decât bani, reuşesc să asigure concediile necăjiţilor care sunt în slujba sănătăţii canine. Mâine dimineaţă va trebui să merg din nou la cabinet. Nu am bani şi nici nu mă mai pot împrumuta. În grădină, într-un colţ, odihnesc, morţi de bătrâneţe sau de boli netratabile, nouăsprezece căţei ce mi-au fost dragi, după lunga veghe asupra casei mele şi a lor. Ce mă fac?
Monte Carlo aşteaptă şi eu nu mai am de unde să mă împrumut. Voi fi nevoit să mai sap o groapă în grădină? Voi reuşi să mai prind un bilet la Monte Carlo? Va emite vreun cabinet vreodată o chitanţă pentru sumele ce concură la binemeritata odihnă la Monte Carlo?
Veţi ajunge să mă vedeţi, pe mine sau pe vreunul dintre EI, la ştirile de la ora cinci? Odihnă plăcută, domnilor! Noaptea e un sfetnic bun. Poate mai apucaţi biletele acelea şi poate mai găsesc de unde să mai împrumut bani să nu fiţi umiliţi la un „două stele” printre străini, departe şi cu dor de casă.
...................
Xena a murit. Acum se odihneşte, după tot chinul îndurat în perfuzii, injecţii, teste de sânge. Nici acum nu ştiu dacă aveam dreptul să cer să fie eutanasiată, dar am făcut-o. Aveam eu dreptul să întrerup o viaţă? Sunt eu Dmnezeu? Nu m-am jucat nici o clipă cu gândul, că pot dispune de o viaţă, dar am făcut lucrul acesta. Nu-mi dau seama, precis, dacă lupta pentru a ţine în viaţă căţelul meu drag, am dat-o din egoismul de a o avea aici, sau pentru ea. Oricât îmi scrutez sufletul, oricât mă străduesc să fiu obiectiv, dureros de obiectiv, nu reuşesc. Mă gândesc la demnitatea de a muri. Fiarele pădurii, lăsate de Dumnezeu, când ştiu că li s-a închis timpul, se retrag discret şi mor, de obicei singure. Civilizaţia a anulat acest dat, intervenind pentru salvarea de vieţi, pentru uşurarea suferinţelor, şi uneori pentru curmarea lor. Nu aparţin niciunei culte, care refuză efectele evoluţiei în civilizaţie, dar cred că suferinţele, fizice şi psihice, ne sunt date ca să le parcurgem. Zina a murit lăsând încă un gol în aerul pe care abia mai pot să-l străbat, de atâtea goluri pe care trebuie să le ocolesc. În ziua când voi lăsa şi eu golul meu de aer, căţelul care îmi va supravieţui va rămâne nemişcat şi nemuritor, pentrucă nu va mai avea nici un gol de umplut.

joi, 16 august 2012

Radu Gyr


 

Poetul Radu Demetrescu – Gyr născut în anul 1905 la Câmpulung Muscel,  studiază la Liceul "Carol I" din Craiova.  Licenţiat in litere si filosofie; dr. în litere, prof. secundar, asist, universitar, conf. la Institutul de Literatură şi prof. de limba franceză la Şcoala de Geniu.
Între anii 1963 şi 1975, a desfăşurat activitate redacţională la ,,Glasul Patriei’’ (ulterior: Tribuna României). A debutat la 14 ani, publicând în revista liceului poemul dramatic în versuri ,,In munţi’’. Iniţial a folosit pseudonimul Radu Grui (invocând toponimicul Dealul Gruiului), modificat ulterior în Radu Gyr. Alte pseudonime: Ioachim Puşcaşu, Nenea Răducu. Debut editorial cu volumul de versuri ,,Linişti de schituri’’  (1924), a colaborat la revistele:  Cele trei Crişuri, Năzuinţa, Adevărul literar şi artistic, Gândirea, Ramuri, Ritmul vietii, Falanga etc.
A publicat, până la sfârşitul războiului, şapte culegeri de poezie, trei studii critice (,Învierea" de Tolstoi, 1927; Eposul popular iugoslav, in colab. cu A. Balota, 1936; Curentele de avangardă, 1937), precum şi mai multe volume pentru copii. Participarea la Mişcarea Legionară e plătită cu aproape douăzeci de ani de detenţie politică. După detenţia de sub regimul Carol al II-lea este închis şi de Antonescu este eliberat şi trimis spre ,,reabilitare’’ în batalioanele de la Sărata. În 1945, regimul comunist îl încadrează în ,,lotul ziariştilor’’ şi îl condamnă la 12 ani. Revine acasă în 1956, dar după doi ani este din nou arestat şi condamnat la moarte pentru poezia ,,Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane! Sub regimul comunist a executat aproape 16 ani de detenţie.
Versurile sale au fost interzise timp de 50 de ani, întreaga sa ,,operă de sertat’’, de incontestabilă valoare, a cunoscut lumina tiparului doar după moartea poetului. Toate poeziile sale create în închisoare, şoptite în ceasuri crâncene de tortură, au susţinut nenumăraţi nedreptăţiţi ai soartei în puşcăriile comuniste, aşa cum spunea Simonne Popa, fiica poetului: ,,versurile sale au constituit o adevărată hrană spirituală pentru cei sortiţi foamei fiziologice şi terorii’.
,,Mântuit din iadul temniţei prin poezie, Radu Gyr lasă posternităţii o operă a cărei flacără pură va lumina veacurile, mărturie a capacităţii creatorului de a iybândi în lupta cu stihiile vieţii.’’ (Silvia Colfescu) 


 
Flămând

 Nu mă osândi, stăpâne, pentru poftele-mi deșarte
Că de suflet mă desparte trupul, care cere pâine
Cum aș zdrobi cu silă glasu-ți cărnii care țipă
Însă, Doamne, n-am aripă, plămădit sunt din argilă.
  Of...
Cum a distrus în mine
Flămânzenia nebună tot ce sufletu-mi adună
Să se-apropie de tine,
Doamne,
Nu-mi mai pot fi ca și cei sătui de grâu, de poame,
Căci într-un pustiu de foame
Mi se rătăciră pașii.

De voi fi fost, cândva, ciorchine
Azi sunt prăștină stoarsă-n teasc
În flămânzenia din mine
Turnați o zeamă și renasc
Priviți-mi hoitu cum se strânge
Un borș de știr l-ar încălzi
Un fir de iarbă de-aș atinge
Fulgerător aș înverzi
Lăsați-mi mâna de fantomă
Din pom să ia măcar un măr
Mușcând, m-aș umple de aromă
Și-aș mai trăi, întradevăr.
 În țara turmelor și-a pâinii
Visez o cină de ciuperci,
Lăsați-mă s-acir cu câinii
La raiul unui blid de teci
În bezna nopților adâncă
Prăpăstii oarbe se deschid
Când ultimul lingău mănâncă,
Eu zac pe lingură și blid

O milostivule, Tu care
Din doi ciortani și cinci colaci
Făcut-ai munte de mâncare
Să saturi gloata de săraci,
Repetă, Bunule, minunea,
Și ospătează mii de guri,
Iar mie ascultă-mi rugăciunea:
Dă-mi coșul cu firmituri!

 În țara turmelor și-a pâinii
Visez o cină de ciuperci,
Lăsați-mă s-acir cu câinii
La raiul unui blid cu terci
În bezna nopților adâncă
Prăpăstii oarbe se deschid
Când ultimul lingău mănâncă,
Eu zac pe lingură și blid
***


Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tăpşane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

***




FLAŞNETARUL


Eu sunt un flaşnetar ce cânt triateţii,
prin mahalalele sărace ale vieţii...


Şi sufletul-n cutia lui uzată
îmi este mecanismul de flaşnetă,
în care veşnic se repetă
aceeaşi melodie demodată...

Eu sunt un flaşnetar ce cânt tristeţii,
prin mahalalele sărace ale vieţii...

Şi,zgribulit, deasupra pe flaşnetă
un papagal e-o tristă etichetă,
şi ochii-i flămânzesc, ghicind abisul...
(...şi papagalul meu e visul,
căci doar şi visul, veşnic se repetă!...)

Eu sunt un flaşnetar ce cânt tristeţii,
prin mahalalele sărace ale vieţii... 


...Şi fiindcă tot deasupra pe flaşnetă
nădejdile îmi sunt proroace bileţele,
eu cu aceaşi veche canţonetă
şi cu aceleaşi searbăde motive,
încerc ca să momesc femei naive
să ceară din prezicerile mele!...

...Şi.aşa...cu papagal pestriţ şi cu bilete,
îmi duc povara trudnicei flaşnete,
lăsând-o veşnic ca să se repete!...

Eu sunt un flaşnetar ce cânt tristeţii,
prin mahalalele sărace ale vieţii... 



***



miercuri, 11 iulie 2012

Valeriu Cercel şi pamfletele sale



În periplul meu pe site-urile literare am întâlnit un pamfletist  care m-a cucerit cu ironia bine dozată a versului său.
,,A căzut guvernul!’’  este un pamflet despre infernul penibil  coborât în mijlcoul celor alesi, a celor care au călcat strâmb în timpul guvernării,  indivizi care nu se mai pot controla, comportându-se imoral, ţinând cu dinţii de scaunele lor,( Alţii-n hol, pe coridor,/Disperaţi, ieşiţi din minţi,/Ţin de scaunele lor/De-au rămas şi fără dinţi…), fără a incerca să persuadeze prin fapte palpabile, fapte de bine, venite in ajutorul omului de rand, de care nici nu le pasa. Autorul surprinde năravurile guverananţilor care devin penibili prin comportamentul lor. Stilul scrierii este foarte aproape de stilul caralegian, ironia, sarcasmul, aducând in prim-plan caracterul şi moralul  defectuos al celor care conduc ţara cu stângul. Toate cele nefăcute sunt bine conturate de un condei sigur care incearca si reuseste sa persifleze defectele unei guvernări unde se produc greseli, afectând viata oamenilor care se confruntă zilnic,  cu probleme nerezolvate de cei investiti cu aceste sarcini.

A căzut guvernul!

A picat, mai ieri, guvernul,
Tărăboi ca niciodat’ !
Parcă,-n Parlament, infernul,
Sediu’ şi l-a mutat,

Plânsete, madam Placintă
S-a trezit, chiar, la spital,
Toţi se-nghesuie să mintă
Într-un sumbru recital,

Alţii-n hol, pe coridor,
Disperaţi, ieşiţi din minţi,
Ţin de scaunele lor
De-au rămas şi fără dinţi…

Marketul e la pământ,
Leul e deja gunoi,
Dividendele-s în vânt
La cârnaţii de Pleşcoi,

Numa’ ţuica se mai vinde,
Şi-aia din economii
Ce-s făcute la merinde
Şi de pe la farmacii,

Iar la casa de nebuni,
Nu mai e loc de zevzeci,
Şi, nici vorbă, pe bani buni,
Să mai iei un loc de veci !…

Însă azi, cum au picat,
Po(a)nta, ce e foarte tare,
Deputaţi, oameni de stat,
Au picat toţi în picioare !

Leana, Crin, marele Boc
Şi Roberta, evident,
Fac dezbateri plini de foc
În acelaşi Parlament,

Hotărând ca să repare
Toate ce nu s-au făcut,
Găsind ca soluţionare…
Să mai facă-un împrumut !

Share |