RADIO VOCATIV

Se afișează postările cu eticheta recenzii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta recenzii. Afișați toate postările

vineri, 5 septembrie 2014

PRAGUL - DOINA ROMAN - EDITURA TRACUS ARTE

Doina Roman debutează cu romanul fantastic ,,Pragul’’, publicat la Editura Tracus Arte. Lansarea a avut loc în cadrul Salonului Internaţional de carte Bookfest, Bucureşti, 2014.
,,…îţi iroseşti sentimentele …şi ştii că ele sunt limitate. Dacă le consumi când nu trebuie şi pe cine nu trebuie, mai târziu te trezeşti sărac în faţa vieţii.’’(Pragul)
,,Pragul’’, o poveste fantastică pentru toate vârstele are darul de a fascina, dând frâu liber imaginaţiei, exact ca în copilărie, când ascultam sau citeam basmele cu sufletul la gură, aşteptând finalul în care binele învinge răul. Aşa pare la o primă citire, dar în profunzimea lui, romanul are rolul gnomic de a trage un semnal de alarmă, atenţionând că suntem la un pas de a ne autodistruge - ,,Lumea, clanurile stăteau să piară în sărăcie şi complet dezumanizate, fără sentimente, nişte sclavi, roboţi doar cu dorinţa de a munci pentru Ligă şi oreade…’’.
Personajele din romanul ,,Pragul’’ îşi pierd cu bună ştiinţă sentimentele bune, acestea fiind monedă de schimb pentru diverse favoruri, cedându-le clanului Colector care le depune în banca sentimentelor, unde zăceau ,,paleţi de lingouri transparente’’, ca nişte cărămizi de sticlă ,,în care plutea o bilă mică … (cărămida) Era inscripţionată cu 5000 de albastre, pe colţ, în filigran’’.
Povestea se învârte în jurul unei genţi în care exista o casetă neobişnuită unde se aflau sentimente. Caseta trebuia hrănită de cineva din clanul Civililor, o persoană simplă care să nu atragă atenţia celorlalte clanuri, avide după conţinutul pradei. Lia (Civila, Vindecătoarea), a făcut faţă unei testări riguroase fiind singura persoană la care caseta reacţiona, singura persoană care putea hrăni geanta neobişnuită doar printr-o singură atingere.
Doina Roman surprinde cititorul prin acţiunea care se desfăşoară alert pe tot parcursul romanului, precum derularea unui film, bine strunit de regizor, până în cele mai mici amănunte. Astfel urmărim cum Pisică, unul dintre personajele negative, abil, fură geanta cu sentimente, fără să ştie ce se află în ea, chiar de sub nasul Katenei, o femeie puternică din neamul de temut al kraborilor, Katenă receptor, o poliţistă ce deţinea puteri supranaturale, având darul de ,,a simţi ce se întâmplă cu cei din neamul ei şi cu cei din alte patru clanuri… ştia tot timpul cu o oră înainte ce va face un krabor…putea vedea scene din viaţa lui…’’. Unchiul Katenei, Crius, unul dintre cei doi protagonişti ai romanului, având o funcţie de conducere în Ligă, apela deseori la ea pentru prinderea infractorilor. Relaţia dintre ei era una specială, împreună reuşeau să prindă cu uşurinţă pe cei care încălcau legea.
Nu voi intra în detalii, lăsând plăcerea cititorului de a descoperi singur firul narativ cronologic, toate misterele şi rolul fiecărui personaj din carte, lupta dintre clanuri pentru a salva sau distruge omenirea. Cititorul va fi fascinat să descopere personaje ca Mima, un fel de omidă de mărimea unui iepure care avea puterea să ia forma oricărui lucru şi oricărei fiinţe, să descopere armele urilor(soldaţi) frumoşi , dar urât mirositori, vipera suliţă din al cărui sânge se extrăgea ultimul drog, VS, care ,,te face să te simţi Dumnezeu…nemuritor’’. Romanul devine din ce în ce mai interesant odată cu descoperirea celorlalte personaje sau locuri, personaje neobişnuite, fantastice şi fascinante: Podul Care Se Termină Când Vrea El, Liftul Nebun, Puţul Vesel, Gara Părăsită, Grassen, un fel de porc cu pene distrugător care ,,nu lasă urme nicăieri, nici măcar în memoria celor din jur. Putea să digere până la 4 case pe noapte fără să se vadă ceva anume. Era ca o gaură negră. Tot ce intra în gura lui dispărea fără urmă…’’, sagavele, plante care ,,străbăteau pereţii de cărămidă şi erau pe alocuri tăiate pentru că începuseră să crească agresiv în interior cu muguri cât o minge’’.
Interesant mi s-a părut şi modul în care evolua un personaj, el fiind respectat, de temut, în funcţie de nivelul pe care-l obţinea în urma puterilor deţinute. Cel mai mic era nivelul 10, cel superior , nivelul 27 care conferea individului putere, frumuseţe fără sentimente şi nemurirea , cea din urmă obţinută cu ajutorul Zeeatinei, ‘’nemurirea în stare pură’’, un element important pentru Ligă, soluţie pentru care muncesc toţi emigranţii de sub lacuri. Veţi mai întâlni şi alte personaje sau plante cum ar fi florile felinar carnivore, Pisică şi Slăninuţă(fiul unui Colector) care pun la cale spargerea băncii de sentimente, copacii plângători, Krâcii şi copacul Doică etc.
Nu sunt de neglijat nici scenele erotice, senzuale care sunt când pline de pasiune, sălbatice, când tandre şi delicate. ,,… Algar o apucă de păr, o trase spre el şi o sărută prelung, muşcându-i buza până la sânge … O aduse lângă el şi îi smulse hainele, o îndoi ca pe o frunză, o plie pe după el … şi o pătrunse… Katena era aproape leşinată, nu mai avea voinţă … Nu mai scotea decât un ah, oh, şi pântecul îi ardea ca jarul… Capul îi vuia ca valul izbit de ţărm şi ar fi vrut să moară şi ar fi vrut să ucidă şi ar fi vrut să nu se mai termine şi să moară din nou în clipa aceea luând cu ea toată sclipirea şi forţa de vulcan ce izvora încet, fără voia ei, din ea. Se atingeau ca două stânci îmbrăcate în catifea … se iubeau într-un fel dur şi dulce ca două săbii într-un duel la lumina lumânării.’’
Doina Roman scrie motivat, cu pasiune, intrând în pielea personajelor sale pe care le îndrăgeşti pentru că sunt spontane, au umor, inteligenţă, sunt creative, puternice. În ciuda acţiunii complexe şi a multitudinii de personaje, autoarea scrie lejer, romanul fiind o provocare pentru cel care-l citeşte. Se remarcă prin originalitate şi naturaleţe, dialogurile având un umor savuros. Autenticul şi dinamismul sunt la ele acasă
După ce termini de citit ,,Pragul’’, îţi dai seama că dincolo de lumea fantastică întîlnită în roman, există un mare adevăr şi anume acela că noi, oamenii, din păcate, ne degradăm cu fiecare generaţie, devenind nişte roboţi a căror scară valoarică nu mai este cea reală, ci una patronată de nepăsare, de foloase, ne dăm seama că trăim într-o lume lacomă, coruptă, unde doar puterea, banii, fuga după înavuţire rapidă, ura şi dezbinarea au înlocuit sentimentele reale, frumoase, dăruite de Creator care ne-a înzestrat cu iubire, milă, smerenie, virtute, curăţenie, cumpătare, răbdare, blândeţe, hărnicie, bucurie, cinste, optimism, veselie, fidelitate etc.
Dacă ar fi să daţi unul dintre aceste sentimente, pentru a obţine bogăţie sau putere, frumuseţe sau nemurire, la ce aţi renunţa? Eu încă mai negociez cu mine.
Lectură plăcută!

joi, 18 octombrie 2012

Florin Popovici - Înfipte-n grindă






[Înfipte-n grindă]- editura Studia , Cluj- Napoca
autor Florin Popovici


Florin Popovici, iluzionistulvorbelor cu tâlc, scoate din jobenul fermecat  pilde moralizatoare despre viaţă şi experienţa omului trecut prin intemperiile ei platoniene, persuadând prin volumul său de poezii,,Înfipte-n grindă’’- Editura Studia, Cluj - că liricul poate căpăta o formă inedită, originală,  prin structura compoziţională, formă şi tematică, sintetizând aspectele generale pe care individul le întâlneşte în propriul său laborator existenţial.
Descifrarea semnificaţiilor  lirice presupune un efort intelectual din partea cititorului,  Florin Popovici oferind acestuia, cu fiecare poezie,  un minilabirint,  al cărui compartiment are o morală finală, pornită din  incipit. Poeziile nu au titlu, provocând astfel lectorul la o analiză mai atentă a textului. M-am oprit la  ,,nr. 12’’, unde primul cuvânt –hoţul- stârneşte curiozitatea celui care se încumetă să  pătrundă sensul moral, denotativ şi conotativ al acestuia-  ,,Hoţul/ E tentat să fure un bou/ Asemeni Evei/ Care  a fost tentată/ De măr/ Ispitită fiind de şarpe…’’- morala finală -  ,,Săracul hoţ/ Murea om cinstit/ Şi Eva/ Virgină psihic.’’
   Folosind un ton ironic, discursul  liric devine un bumerang al logicii, cu răsunet în meditaţia eului liric, a cărei lume este răsucită pe toate părţile, pentru a descoperi ce se ascunde dincolo de cuvinte. Asemenea fabulelor, oamenii sunt asociaţi cu necuvântătoarele. La nr. [53] - ,,Cocoşul/ Apasă stinghia/ Care îl susţine/ Cu forţa strigătului/ Eliberat de complexele naive/ Generate/ De cel care nu prea ştie/ Ce are de făcut, / Rezultanta/ Fiind semnalul/ Ciclurilor/ Ce susţin/ Impresia de/ Trecut / Prezent şi viitor etern/ Pe o stinghie putredă/ Dar bine înfiptă/ În găinaţul/ Temerilor noastre.’’ Iată cum autorul încearcă succint să demonstreze faptul că omul, stăpânul pământului, asemenea cocoşului,  se lamentează inutil atunci când viaţa (stinghia putredă) este ,,bine înfiptă în găinaţul’’ propriilor temeri, făcând imposibilă schimbarea  destinului, lăsând în urma sa doar haos şi strigăt inutil.
   Când am amintit despre lumea necuvântătoarelor, am luat în calcul şi lumea lucrurilor folosite de oameni, cum ar fi – [39]-  ,,faţa de masă’’, simplu decor, pe care autorul o personifică dându-i  altă utilizare decât cea reală, astfel încât banalul obiect, după ce a suportat farfuriile cu ciorbă, vorbe grele - rostite la o ţuică şi o bere - va fi  scuturat,  pus în raft, până în ziua în care va deveni cu adevărat util, o cârpă de şters ,,Podele mute’’. Morala: nu tot ce-i frumos e şi util, aşa cum nici utilul nu e musai să fie frumos, într-o lume pragmatică.
   Interesantă mi s-a părut şi asocierea ,,ibricului afumat’’ cu  ,,o pisică ce priveşte năucă… ’’. Las plăcerea cititorului de a găsi sensul acestei combinaţii neobişnuite.
Poezia lui Florin Popovici reprezintă  lumi paralele unde filosofia succede moralei. În prima parte a volumului, energia generată de ,,tern’’ şi ,,etern’’ este redată în termeni ,,matematici’’şi filosofici, aleşi cu grijă, termeni prin care omul se regăseşte, rătăcit fiind în propria-i ecuaţie,  revine în forţă, chiar dacă ,,Trecem/ Unii pe lângă alţii/ Ca trenul/ Prin/  Halta părăsită…’’, chiar dacă suntem ,,fentaţi de soartă’’ sau avem nevoie de o putere conducătoare,  ,,în nesiguranţa noastră’’, ajungem în cele din urmă să credem că suntem nişte mici zei în univers, unde  realizăm, în final, că ,,nu existăm niciunul’’. Hoţul, nebunul, frica, răutatea care se ,,vinde la chioşc devenind materia primă/ alături de pâinea cea de toate zilele’’, consumată  în final ca ,,un pahar cu apă /ce ne potoleşte setea de bunătate/ după ce am consumat la restaurantul luxos al vieţii/ răutate pe pâine/ la un preţ exorbitant’’; timpul, plăcerea şi greaţa, norocul - ,,o artă puţin abstractă’’- reprezintă  doar câteva repere ce ilustrează tematica  primei clasificări filosofice a volumului  de poezii ,,înfipte-n grindă’’.  Reprezentativă pentru această parte mi s-a părut poezia care se referă la necesitatea sfidării regulii jocului, atunci când situaţia o cere. Voi reda în întregime această creaţie : ,, O bilă erudită/ Ameninţată/ Cu neruşinare/ De tacul/ Scârbos/ Se simte/ Îndreptăţită/ Să sfideze/ Regula jocului/ Şi să se/ Ascundă/ Timidă/ În gaura neagră/ Ce o apără/ De scârbă/ Şi o transformă/ În erudiţie/ Inutilă .’’
Despre câinele flămând, nefericit  care ,,se simţea ratat’’ pentru că nu l-a cunoscut pe Pavlov, despre oaia care păştea blajină iarbă şi care ,,de la o vreme/ a început să o pască un gând’’, despre furnica ce realizează un sistem prin ,,Disproporţionalitatea efectului raportat la ceea ce ea …’’ îi sugerează autorului; despre ambiţia inutilă a măgarului ,,de a deveni cal de curse’’, ţintind piedestalul nepotrivit lui, despre toată această lume care ne înconjoară, o lume bine strunită moral în poezia lui Florin Popovici, nu pot spune decât că întregeşte cu ironie morala provocată de contrastul între aparenţă şi esenţă,  referindu-se  la  caracterul uman,  evidenţiind defectele acestuia,  trăsături satirizate discret de autor căruia nu am a-i reproşa decât un singur lucru: aşezarea în pagină a versurilor, ce dau impresia de zicere sacadată, făcând lecturarea anevoioasă şi obositoare.
Îmi voi permite în încheiere să dau o altă formă unei poezii, selectate special, o creaţie care  defineşte structura lecturilor aflate în carte, particularizând esenţa poeziei lui Florin Popovici.
,,combinând plăcerea cu greaţa/ risc să apar şi să dispar ca o nălucă/ dornică de apariţia care fără greaţa dispariţiei/ generează o poveste fără sfârşit/ o vacă fără lapte/ un pictor fără pensulă/ şi un poet tembel/ care încearcă să găsească /sfârşitul unei poveşti/ fără început.’’

vineri, 7 septembrie 2012

PORTRET RADIOFONIC VIOREL GONGU


,,Puţini se nasc şi rămân oameni.'' (Viorel Gongu)


Mulţi sunt cei care se joacă de-a scrisul, puţini sunt cei care fac un joc din scris, reuşind să trezească interes pentru labirintul cuvintelor frumoase, labirint cu o singură ieşire - spre sufletul cititorului. Unul dintre aceşti creatori de jocuri este şi scriitorul Viorel Gongu.
A debutat cu romanul ,,Bilete de loterie’’, publicat la Editura Topoexim, Bucureşti 2011, un jurnal neobişnuit ce şi-a propus să dezvăluie misterele unei femei, îndrăgostită de doi bărbaţi. Autorul se transpune în pielea protagonistei încercând  să transmită cognitiv sentimentele  femeii în anumite momente speciale din viaţa ei.
,,Ultimul trandafir’’, apărut la aceeaşi editură – Topoexim – reprezintă cea de-a doua carte, un volum de versuri scris în formă fixă – glosse, sonete, stampe.
,,Cămaşa de noapte’’ este un puzzle care asamblat, formează omul şi viaţa cu neajunsurile şi bucuriile ei, cu amintirile rămase în albumul nealterat de timp al sufletului.
Punctul de pornire - naraţiunea ,,Cămaşa de noapte’’- are un fundament filosofic puternic ancorat în realitate care jonglează cu ideea că oamenii ieşiţi din standardul normalităţii, nu sunt în toate minţile. Imaginaţia unora de a vedea  lucrurile din jur altfel este privită ca o ciudăţenie de cei incadraţi în matriţele obişnuite, preluate prin educaţie, de la generaţiile anterioare.  Astfel autorul dă viaţă lucrurilor din casă, personificându-le şi vorbind cu ele. Ajuns la spital constată cu uimire că medicul este tot un ciudat ca şi el, un om care vede altfel lucrurile, auzindu-le cum grăiesc între ele. Răspunde medicului care-l consultă fără rezerve, referindu-se la semnificaţia reală a unor lucruri văzute din propriul unghi : ,, Sunt cuvinte care, prin alternanţa lor consonantică spun una, dar înţelesul, impus şi acceptat de toţi este cu totul altul.
-Exemplifică!
-Dacă rostesc cuvântul lună eu văd degetul mare alunecând pe fundul unei tipsii de cupru. Dacă aş dori să transmit eu cuvântul lună aşa aş face-o.
Apoi cuvântul ZI îmi sugerează un cuţit tăind felii dintr-o jumătate de ceapă uscată. Dar nu cred că e cazul să scriem un dicţionar explicativ corector. Şi acesta este un capitol închis!’’
O altă ciudăţenie auzită de ,,bolnav’’ este aceea a vorbelor rostite de salvare: ,,Şi eu sunt obosită. Mai am două luni şi mă casează. Vreau să devin un balansoar de curte, un leagăn de copil sau poate un stâlp de înaltă tensiune, să stau şi să ascul vântul.’’, un moment sensibil captat de undele speciale, ciudate, condamnate de societate.
Cămaşa de noapte primită în dar de la Doina, o amică din grupul său de ,,prieteni’’, are puterea albastră de a schimba totul în jur : ,, Ştii, ceva mai devreme am surprins o scenă de dragoste între ochelarii tăi şi ai mei, ca apoi să surprind într-o poziţie total indecentă pe cei doi de pe fotoliu…’’. Cei doi de pe fotoliu fiind două halate de casă, al ei si al lui.
În final bolnavul cere ajutor medicului de specialitate care-i spune că ar putea să-şi recapete limbajul universal, ceea ce înseamnă - un ,,risc major... Nu vezi că lumea este bolnavă? Nu vezi că suntem condamnaţi să trăim printre ei, după regulile lor, pentru că ei sunt majoritari? La revedere şi te rog spune-i halatului doamnei că-l îmbrăţişez cu drag.’’. Un final surpriză, imprevizibil.

Irealul întîlnit în proza scurtă a lui Viorel Gongu reprezintă  o categorie estetică în care fapte neobişnuite, inexplicabile, intervin şi perturbă realitatea cotidiană, precum în lectura ,,Lumea lui Lem’’, (Lem Stanislaw, scriitor polonez SF), o lume care face referire la natura inteligenţei în  imposibilitatea comunicării și înțelegerii reciproce, disperarea în fața limitelor omenești, locul omenirii în Univers, al speciilor pe cale de dispariţie, cauzată de nocivitatea prezenţei omului, de   predispoziţia lui  în a construi ceva, cu preţul dispariţiei a altceva, dereglând astfel cursivitatea firească a vieţii,  prin exterminarea unor specii din lumea necuvântătoarelor, aşa cum este cazul  exemplarului amintit în lectură – Fluturele Regina Alexandra (nume dat de lordul Walter Rothschild). Este cel mai mare fluture din lume, pe cale de dispariţie,  căruia i se dau  şanse de supravieţuire doar în lectură, din păcate.

O altă temă care se evidenţiază în naraţiunile lui Viorel Gongu este tema copilăriei, bine conturată prin prezentarea faptelor, a locurilor şi personajelor închise în folderul emoţional al memoriei afective. Inventivitatea copilului sărac, speranţa că va fi perceput asemenea celorlalţi, nefiind luată în seamă  latura socială, care nu depindea de el, au reprezentat baza morală pe care s-a construit, călit, caracterul maturului de mai târziu. Atât în naraţiunea ,,Bicicleta’’, unde este evidentă dorinţa micuţului de 8 ani  de a intra în posesia bicicletei, obiect ce constituie premiul unui concurs de trotinete, cât şi în lectura ,,Suta de lei’’, descoperim momente care l-au dezamăgit prin nedreptatea deciziilor luate de cei maturi. Rămâne să deceleze cititorul cauzele dezamăgirilor din viaţa băieţelului care muncea din greu pentru a strânge suma de bani ce reprezenta costul unui bilet la cinematograf sau pentru a cumpăra piesa necesară reparării trotinetei defecte, găsite la gunoi, obiect fără de care nu putea participa la concurs, pentru a-şi realiza visul mult dorit, obţinerea bicicletei. Legat de acest episod voi cita  două fragmente care reproduc atmosfera copilăriei din acea perioadă: ,,Erau vremurile când sufletul meu încă savura zorii, când ascultam pământul şi trenurile. Cunoşteam foarte bine monedele de 5 bani… Uneori, printre monedele de 5 bani, primite de la vecini drept  răsplată, din restul rămas de la cumpărături, căutam bănuţii care nu aveau steluţă pe stemă, între raze... În casă, într-o cutie hexagonală de tablă, în care fuseseră dropsuri Kandia, aveam o mulţime de bănuţi de un ban, … cu care tata, unchiul Jean şi verii lor jucau poker. Stăteam în spatele lor şi chibiţam, prin fumul albăstrui de „Carpaţi” fără filtru, ascultând în timpul jocului meciuri la difuzor (…). De pe atunci am înţeles cu adevărat expresia „non idem est sic duo dicunt idem”… Ce dileme aveam atunci când strângeam în pumn un „50 de bani”! Să-mi cumpăr două pahare de sifon, să-mi iau un sirop sau să mai strâng până la un leu şi douăzeci şi cinci de bani şi să merg la „Clubul C.F.R” să văd un film ... Afişele de la Club anunţau un film extraordinar, „Godzila". Fotografiile lucioase, alb-negru, mă fascinau cu animalul acela uriaş’’.(Suta de lei); ,, Lăptăreasa care ştergea cu podul palmei numărul sticlelor de lapte scrise pe tocul uşii, sticle ce urmau să fie plătite la leafă, căruţa cu gheaţă pentru răcitor, … erau doar câteva amintiri rămase în cufărul încuiat al copilăriei anilor ’60. Am mâncat acelaşi iaurt cu zahăr şi cu pâine alături de un ceai cu lămâie … am prăjit două ouă şi le-am mâncat cu două felii de parizer … Cu o seară înainte îmi spălasem pantalonii scurţi şi tenişii chinezeşti, cu talpă verde, din cauciuc.’’ (Bicicleta)

Viorel Gongu, un mare iubitor de animale, reuşeşte să impresioneze prin texte inspirate din realitate, precum ,,Bilete pentru Monte Carlo’’ – în care stăpânul descrie detaliat aroganţa celor care şi-au ales o meserie, cea de medic veterinar, doar pentru bani, pentru a-şi petrece vacanţele în locuri costisitoare, vacanţe făcute pe spinarea suferinţelor animalelor.  Este remarcabil  cum stăpânii fac sacrificii să diminueze,  fără să aştepte nicio răsplată din partea cuiva. Nu pot trece mai departe, fără să aduc în discuţie atracţia autorului faţă de cai, animale  mândre, cu personalitate puternică. Calul din textele lui Viorel Gongu impresionează copilul, este atras de tânăr şi iubit de adultul  care îl admiră şi îl ţine aproape de sufletul său, purtându-i de grijă - ,, Prima dată când am văzut un cal, de aproape, era pe vremea când miroseam a iarbă crudă şi când străbunica, după ce îmi cerceta picioarele desculţe … mă spăla cu apă de la gârlă şi mă aşeza pe prispă, pe un braţ de pănuşe de anul trecut. Dormeam cu descântecele ei în gene şi cu visele mele sub pleoape. Norii coborau pufoşi până pe obrajii mei şi erau calzi şi tremurători. Am deschis ochii şi am văzut nişte dinţi mari zâmbind pe după buzele moi şi calde. Ne-am privit o clipă în ochi şi nu ne-am temut. Vraja s-a topit sub vocea hotărâtă a babei Şerbana: -Nea, boală!’’.

Precum Van Gogh (,,Bucuria vieţii’’, de Irving Stone) care descoperă viaţa mizeră a minerilor, cu plămânii ciuruiţi,  sutele de copii, sub 14 ani, care trudesc câte 12 ore zilnic în iadul  minelor, expuşi celor mai tragice accidente , pentru 2 franci pe zi, Virgil Gongu descoperă şi el lumea  întunericului autohton unde cei oropsiti, pentru a practica această meserie, ca un blestem, sunt nevoiţi să împartă cu şobolanii aerul şi spaţiul galeriilor întunecate, reci, gata oricând să  se prăbuşească peste ei, galerii  cu miros de mucegai şi umede, unde minerii  sunt urmăriţi, de la intrarea în şut şi până la ieşire, de  coasa morţii. Toate aceste aspecte neplăcute din viaţa minerilor sunt inspirate din propria experienţă. Viorel Gongu cunoaşte oameni speciali, care, în ciuda condiţiilor grele de muncă, au păstrat delicateţea unui suflet sensibil.  Am găsit povestea bărbatului care munceşte in mină şi  face tot posibilul ca dragostea paternă să înlocuiască lipsurile. Atenţia  cu care işi ingrijeşte fiica, compensează lipsa mamei şi pe cea a banilor. Vestea că fetiţa este cerută în instanţă de mama sa, afectează puternic viaţa celor doi, tată şi fiică ,, Îl privesc atent: e albit la tâmple, cu faţa numai colţuri şi riduri. Prin căldura stătută se aude o sonerie: ies copii de la şcoală. Îl văd tresărind. ..’’. (Luminile  s-au stins).
Un alt personaj atipic mediului ostil din mină  este nea Bibi, omul care ascunde in spatele maştii de fier un suflet de copil, de artist - ,,violonistul infantarist’’- ,, Duritatea şi uneori grosolănia lui cu oamenii din subordine m-a şocat. I-am reproşat lucrul acesta şi mi-a replicat:
-Mă-sa şi ta-su mi i-a dat vii şi întregi. Numai aşa pot să-i dau teferi la liberare.
Toată această aparenţă de duritate ascundea un suflet ce se descoperea numai seara, cînd ne strângeam la ei acasă şi Bibi ne cânta din vioară. Cu ochii închişi călătorea, numai sufletul lui ştie pe unde.’’ (Concertul pentru vioară nr.5 K 219 de Mozart).


luni, 3 septembrie 2012

,,ZÂMBETE... ALTFEL'' - autor Marian Ioan ...o altfel de recenzie





,,Motto ... Altfel:
Şi de-o fi şi-o fi să mor,
Mor cu dinţii-n gâtul lor.’’
Astfel îşi începe scriitorul  Marian Ioan  noua  sa carte -  ,,Zâmbete ...Altfel’’-  apărută la Editura Adalex din Sibiu. 
Marian Ioan, scriitor contemporan, înzestrat cu un umor debordant, reuşeşte prin stilul său pitbull, să ironizeze cu sarcasm  defectele societăţii româneşti. Sunt vizate în mod special organele...ţării care au la activ multe, foarte multe bile negre.
Am lecturat  cu plăcere aproape toate capitolele inserate în carte. Spun aproape toate, căci am aflat printre ele şi câteva, ce-i drept în număr redus, care au fost mai puţin interesante(CONCURS CU PREMII,PROVERBE MILITARE ÎN INTERPRETĂRI MODERNE, URME DE NUCI, SOLDAŢI, VĂ ORDON TRCEŢI...LA FĂCUT COPII!, DECLARAŢIE DE RĂZBOI. ). Este doar părerea unui cititor  neavizat în domeniul criticii literare.
Voi marca acum câteva texte de bon ton care au devenit subiect de discuţie în întâlnirile cu prietenii mei, la o cafea de vorbă.
,,Este de necontestat talentul scriitoricesc, umoristic, al autorului’’,  spune râzând Dana, după ce am terminat lectura ,,Parcă-ar mai fi, totuşi, câte  cineva p-acilea’’, un text prin care Marian Ioan se întreabă retoric : ,,Cine a mai rămas în România?’’, aducând în discuţie categoriile sociale rămase în ţară, categorii care dăunează rău evoluţiei şi dezvoltării  ei, prin caracterul imoral al celor vizaţi  în text. Amintesc aici: ,,Zugravul’’, cel cu o ţigară în colţul gurii ,,şi chef de muncă în colţul îndepărtat al vieţii’’; ,,Baba urbană’’, care nu face altceva decît ,,votează,   mănâncă mult, bârfeşte ... şi circulă gratis cu RATB.’’;  ,,Şoferul manelist’’-,,cel mai relaxat dintre români... Îi place să împartă : opinii, muzică, pumni. Ştie despre tine că eşti prost. Ştie că el e deştept, iar viaţa, în felul ăsta, devine foarte simplă’’; ,,Bogatul’’ - ,,cu Mercedes care suferă că nu are Bugatti’’- şi consideră că <nu e bogat decât aici. Când iese din ţară e doar ostentativ >; ,,Băiatul de club’’- ’’fiul celui de mai sus. Ziua lui de muncă e noaptea, spaima lui e moartea de plictiseală...’’; ,,Politicianul tânăr’’, ,,şmecherul’’ care se crede mai tare decât toţi cei amintiţi mai sus, cel care se compromite în campania electorală şi ,,o pupă-n bot pe baba urbană, îl cheamă la miting pe şoferul manelist... ’’.
,,Mi-ar fi plăcut să facă fetele armată în locul nostru, să adune apa de pe jos cu şireturile de la bocanci, să le văd executând sus –jos, după bunul plac al celui care le ordonă, să urce cu masca pe figură...să le văd atunci...’’, spune amuzat Radu, făcând referire la lectura  ,,Fetele-s mai bune în armată’’, lectură în care autorul consideră, pe bună dreptate, că fetele au mai multe calităţi în ceea ce priveşte ordinea şi disciplina.
 ,,Nu râde Gogule, îl întrerupe Hary amuzat fiind de ceea ce tocmai citise. Uite ce scrie aici în ,,Dacă femeile ar conduce lumea’’, cum că  ,,ar fi pace veşnică...ar dispărea armamentele nucleare actuale...în schimb ar apărea  <trăgătorul de păr> şi <zgârietorul pe ochi>... Iar uniformele soldaţilor ar fi obligatoriu mini’’, încheie râzând, apoi deschise o cutie cu bere pe care o goli jumătate, dintr-o suflare.
Noi, fetele, ne retrăsesem în bucătărie să facem cafea. Chicoteam pe seama textelor ,,Declaraţie de dragoste’’.  ,,Îmi plac dinţii dumneavoastră’’, se apropie Raluca de Mihai, care tocmai intră pe uşă şi o privea buimac.  ,,Să vă uitaţi frumos la mine!’’, spuse zâmbind sarcastic  Elena. Mihai se uita zăpăcit  la cele două fete. ,,Ce colon frumos ai ... n-am mai văzut amigdale mai frumoase ca ale tale’’, continuă declaraţia Maria, clipind des, apoi se retrase lângă celelalte prietene hohotind. ,,Băieţi, ce le-aţi pus  fetelor în Cola?’’,,Zâmbete...Altfel’’, Gogule, de Marian Ioan. Ia, citeşte şi tu!  Vei înţelege!’’, spuse Radu întinzându-i cartea şi luând sacoşa plină cu beri, pe care  le alinie în primul raft al frigiderului. ,,Tembelică’’... şi anotimpurile’’, să citeşti, acolo scrie despre tine, despre cumulul de  funcţii interzis de guvern care ţi-a ridicat moralul şi ţi-a dat curaj să ieşi de sub pat’’...ha,ha, ha!
,,Să citeşti *ce vrea femeili, sau ce car’va’zică o ţavă spartă* ! îl îndemnă Raluca la rându-i, hohotind.
Pe rând, toţi  îl îndrumam să citească lecturile care ne-au plăcut cel mai mult. Am continuat să viscerăm fiecare text în parte, făcând haz de necaz, precum Marian Ioan, de moralitatea societăţii române. A fost o duminică minunată, petrecută cu prietenii, o duminică în care am citit, amuzându-ne pe seama lecturilor scriitorului Marian Ioan, un Caragiale contemporan, care loveşte în ignoranţa românului, în incompetenţa guvernanţilor, în nepotism, prostie, aroganţă, penibilism, minciună, lene...şi lista ar putea continua.
Am avut plăcerea să-l cunosc la lansarea de carte. Este un om dinamic, spiritual, un om, printre puţinii care ştiu să arate cu degetul către rău, zâmbind şi dăruind zâmbete pe banda rulantă.
Închei prin a reda unul dintre textele care aduc zâmbete de satisfacţie pe faţa bărbaţilor.
ÎN AŞTEPTAREA VIITORULUI

     Se ştie că bărbaţii trăiesc mai puţin decât femeile.
Statisticile o spun.
      Se ştie că bărbaţii sunt mai puţin decât femeile.
Statisticile o spun.
       Se ştie că lumea este plină de războaie şi că, în războaie, mor mai mulţi bărbaţi decât femei. Statisticile o spun.
      Dacă se menţine trendul ăsta, cu siguranţă se va ajunge şi în ziua în care lumea va fi constituită numai din femei şi un bărbat.  Şi, după ce se vor bate bine pe el, femeile vor deveni înţelepte şi, în loc să se bată, riscând să-l omoare şi pe el, vor trece la a-l îngriji. Îl vor hrăni cu ce vrea muşchii lui. Îi vor da să bea numai ce vrea muşchii lui. Îl vor lăsa să se plimbe pe unde vrea muşchii lui. Şi cred că îi vor cumpăra şi discurile pe care le vrea muşchii lui.
Maaamăăă, de-abia aştept!

Mai uşor domnule  Marian Ioan! Asta e posibil doar  în rai  şi pentru  a ajunge acolo,  va trebui să vă lăsaţi cucerit de doamna cu coasă.  Statisitcile o spun.
Aici va rămâne un singur bărbat care să profite de bunătatea femeilor şi anume TB, el ştie să  inoate in ape tulburi.
 Statisticile o spun.
Va trebui sa aşteptaţi, poate într-o altfel de viaţă, cu ,,Zâmbete ... Altfel’’. 



Share |