Nuța Istrate Gangan: CINCI pentru OPT, interviu NIG
de Nuța Istrate Gangan
Doamnelor și domnilor, vă propun un interviu inedit. Un interviu care mi-ar fi plăcut teribil de mult să se desfășoare live.
Sunt convinsă că nu am fi rămas doar la câteva pagini.Am onoarea să stau de vorbă astăzi cu Gabriel Gherbăluță, proful de română, poet și realizator de emisiune radio la Radio Vocativ, Dan Sîrbu, poet, editor pe Poezii. Biz, Adrian Suciu, poet, Claudia Minela, poeta responsabilă cu Serile Culturale Isis, realizatoare de emisiuni de radio la Radio Vocativ, Camelia Iuliana Radu, poet si editor la Editura Singur, Viorel Ploeșteanu, poet, scriitor, editor la Revista Itaca, Dublin, Laurențiu Ciprian Tudor, poet și Ion Lazăr da Coza, poet, scriitor, seful siteului literar Însemne Culturale.
Nuța Istrate Gangan – Dacă românul nu se năştea poet, ce se năştea?
Gabriel Gherbaluță (Radio Vocativ, poet) – Probabil ca fǎt-frumos sau ileanǎ cosânzeanǎ, daca nu cumva am fi fost un popor de păsări mǎiastre
Dan Sîrbu(Poezie.Biz) – Dacă nu s-ar fi născut poet atunci s-ar fi reinventat în poezia sufletului prin fluier, caval sau nai. Prezentul cotidian a reuşit să ascundă metafora după simboluri, iar acestea –fiind eronat percepute – ne-au transformat în sclavii propriilor interese.
Adrian Suciu(poet) – Românul nu s-a născut poet, asta e doar o vorbă a unui ungur sub acoperire: românul s-a născut miștocar. În orice conjunctură și în orice companie, dacă se află de vreunul că e poet, ăla e privit automat cu un fel de milă amestecată cu îngrijorare. Cînd află că ești poet, toată lumea parcă te întreabă: ți-e bine, vrei să te țin în brațe, vrei o pastilă? Și, oricum, vă recomand să vă ocupați mai puțin de poeți și mai mult de lucruri serioase: am aflat, de curînd, că ungurii vor să ne fure Cadrilaterul!
Claudia Minela(Serile Literare Isis) – Se năștea filosof șmenar, cel care le știe pe toate în orice domeniu și se adaptează oriunde, acel individ care e pasionat de lene și de lichidul bahic, cel care încearcă să obțină totul prin șmecherie.
Camelia Iuliana Radu(editura Singur) – Mi-e greu să îmi imaginez un român lipsit de imaginație sau de un minim de aplecare artistică. Asta se observă și în felul în care simte nevoia să își decoreze casa, să se îmbrace, să relaționeze. Dacă aș schița un portret, aș spune că structura afectiv emoțională a românului este mai generoasă; cu bune și cu rele, firește. Excesul, risipa, reacțiile exagerate, dar și darnicia, implicarea, uneori naivitatea. Din păcate, aceste trăsături sunt speculate și manipulate, românul de azi fiind mai degrabă frustrat decât împăcat cu sine. Poate, după ce vom fi sfârșit de spovedit durerile și nemulțumirile, vom reuși să facem pace și să aflăm cine suntem noi azi, către ce ne îndreptăm, care sunt resursele noastre interioare. Deocamdată, scriem, singura formă prin care proiectăm sentimente și ne putem permite să evadăm. Dacă structurile care azi sunt înnabușite de un birocratism păgubos ar permite, cu siguranță mulți români ar prefera să facă parte din clasa de mijloc, aproape inexistentă azi, muncind pentru ei și familiile lor. S-ar distra mai mult, ar munci mai mult, ar fi mai responsabili. Adică, ar forma o nație vie.
Viorel Poeșteanu(Revista Itaca, Dublin) – Sintagma aceasta și-a pierdut total sensul la care s-o fi gândit Bardul atunci când ne-a “condamnat” la poezie. Dacă, totuși, gena noastră are și o vână poetică, mersul nostru ascunde în subconștient îndemânarea pieilor roșii de a șterge orice urmă de simțire poetică. Românul se autodenumește poet, însă fabricarea versurilor și publicarea lor nu sunt suficiente pentru asumarea acestei divine identități. Poet este acela care numără secundele în silabe și metafora o respiră odată cu viața.
Laurețiu-Ciprian Tudor(poet) – Sincer nu cred că românul ca român se naște într-un fel sau altul, nu cred că se naște poet sau frate cu codrul sau altfel. Toate astea sunt stereotipuri. Nu cred că are neapărat din născare aplecare spre ceva sau altceva. În mare tot ce ajunge să fie este dobândit și nu un dat (admitem și că dobânditul poate fi și impur adică actualizarea unei potențe, a unui dat). Fiind de profesie sociolog știu că există ceea ce în științele socio-umane (antropologie, psihologie socială etc.) se numește „personalitate de bază” sau „personalitate culturală”. Asta înseamnă că personalitatea cuiva este indubitabil condiționată socio-cultural, că „eul psihologic” este marcat de „eul cultural” (vorbim și de domeniul etnopsihologiei, etnopsihiatriei ș.a.m.d.), dar nu trebuie să absolutizăm și nu trebuie să considerăm această determinare ca fiind fără ieșire, ca o fatalitate! E evident pentru un specialist că omul nu apare pe lume ca o „tabula rasa”, ci că se naște cu anumite înclinații psihologice, somatice etc. La acestea se adaugă și acel „modus vivendi”, „modus operandi” al societății, al culturii în care te naști. Să nu uităm că omul ca entitate bio-psiho-socio-culturală devine un mix al tuturor acestor perspective. Peste modelul general uman se imprimă toate aceste diferențe. Dacă vreți putem deplasa problema și în zona psihologiei profunzimilor (adică a psihanalizei) și să numim faptul că dacă putem vorbi despre inconștientul personal (Freud), putem vorbi și despre inconștientul familial (Szondi), dar și despre cel colectiv (Jung). Iată trei cercuri diferite care influențează ceea ce suntem. Așa că, luând în considerare tot ce am spus până acum, cred că sunt de amendat și cei care agită excesiv stereotipurile positive (fiind prea mândri că sunt ceea ce nu au ales să fie, adică români) dar și cei care își pun cenușă pe cap purtând ca pe niște zdrențe toate clișeele legate de defectele noastre ca neam. Cred că trebuie să fim echilibrați și să nu ne considerăm mai răi sau mai buni decât alții, ci diferiți! De aici avem responsabilitatea de a ne face purtătorii lucizi, dar și entuziaști, ai unei moșteniri culturale unice pe care, însă, trebuie să o raportăm la universalitate. Cred că modelul Cantemir de care vorbea Noica este singurul adecvat lumii de astăzi.
Ion Lazăr da Coza – Dar cât de temeinică este afirmaţia „Românul s-a născut poet!”? Scepticul din mine s-ar grăbi să dea repede cu tifla acestei afirmaţii, însă făcând o scurtă incursiune în lirica populară (doină, baladă, cântece de cătănie, de înstrăinare, de petrecere şi de trecere, bocetul, ritualurile magice, strigăturile, cimiliturile etc., iar mai nou, sub comunism, dar şi sub democraţie, în mod subversiv, apariţia şi circulaţia parodiilor…), mă răzgândesc iute şi răspund: dacă românul nu s-ar fi născut poet, pe principiul proverbului care spune că „Vulpea care nu ajunge la struguri spune că-s acri!”, ar fi ajuns un moftangiu de critic literar. Asta nu înseamnă că toţi criticii literari sunt moftangii ori că n-au ajuns la struguri.
NIG – Se scrie mult şi se citeşte foarte puţin.
Ce se scrie şi cum se scrie?
Gabriel Gherbăluță – Așa a fost mereu! Existǎ o constantǎ în timp, nu o variabila, privind raportul dintre artisti, opere de artǎ si consumatori de artǎ
Se scrie orice, despre orice, enorm de multǎ poezie și și mai multǎ “poezie”. Cum se scrie? Pai asta sǎ spunǎ criticii! Dacǎ au timp și de criticǎ… dacǎ …
Dan Sîrbu – Este foarte bine că se scrie mult – este foarte rău că, citindu-se foarte puţin, se scrie
foarte prost. Emoţiei, dacă nu-i dai o haină în care să strălucească, i-ar fi imposibil să persiste
în memoria de lungă durată. Macedonski a scris cel puţin la fel de bine ca Eminescu (estetic vorbind), însă n-a avut şansa de a se ridica deasupra dogmei aidoma carismaticului său confrate, al cărui geniu nu va suporta vreodată grad de comparaţie. Astăzi se scrie superficial (excepţiile de la regulă salvează peisajul literar autohton), se înseriază pastişe ce nu mai au puterea de a transmite un mesaj care să zguduie lumea social-culturală, iar mentorii au cam obosit să cizeleze nonconformismul transformat în teribilism al tinerei generaţii.
Adrian Suciu – În ce mă privește, prefer libertatea desăvîrșită a scriitorului, inclusiv libertatea de a scrie îngrozitor de prost oricărei norme stabilite de niște indivizi reprezentînd o putere literară – sinistră sintagmă! Literatura română contemporană funcționează într-o paradigmă de sorginte stalinistă: literatura oficială e o dictatură a complexului literar-comercial constituit în jurul marilor edituri, a revistelor literare și criticilor înfeudați, plus toată țuțărimea și snobărimea eferente. Ăsta e și principalul motiv pentru care literatura română nu prinde nici la public și nici la export și nu reușește decît prin initiative particulare, dar asta deja e o altă poveste. Pe care de consecință, e foarte bine că se citește puțin, altminteri oamenii, din motive obiective, ar fi siliți să citească rahaturile cu perje umflate cu pompa de complexul literar-comercial. Și mai am o singură observație: e sigur că se citește mai mult decît se scrie. Fiecare carte scrisă e citită măcar de iubitul/ iubita autorului, ceva rude și prieteni plus tehnoredactorul de la editură. Așa că nu e totul pierdut
Claudia Minela – Se scrie mult și prost. Cine să citească? Toți cei care ar trebui să citească s-au apucat de scris, crezând că literatura de calitate se face simplu cu: Ana are mere și cu aplauze gratis, din complezență. Ignoranța e la ea acasă pe meleagurile mioritice. A publica o carte în zilele noastre, pentru cei care scriu cantitate și nu citesc nimic, înseamnă faimă. Se înșeală. E o faimă de carton, un succes fals, de moment. Se mint singuri. Este o modalitate de a ieși din anonimat… așa cred ei.
,,hărăziții sînt puțini, impostorii dimpotrivă … Ei și așa sufocă viața artistică, denaturând conceptele, pavoazând aerul cu o veselie tristă, aglomerând piața cu o subliteratură inexplicabil ajunsă în librării și care derutează, lasă decepții, dezgustă. Impostorul – adică însăși prostituția în literatură – este obraznic, servil, fără scrupule, arivist, corupt… Un scriitor se face într-o viață. Nu-l poți înlocui a doua zi’’. Mare dreptate are Ion Caraion în cartea sa,,Jurnal I’’! Se scrie excesiv de multă poezie, până la pragul de intoxicare. Cum se scrie? Jalnic. Doar un procent mic din cei care scriu merita atenția unui public exigent. Ceilalți, nu. Pentru că nu sunt autentici, pentru că se plagiază între ei, pentru că sunt superficiali, își aleg teme banale, plictisitoare, păstrând stilul fraților Văcărescu și lista ar putea continua.
Camelia Iuliana Radu – Nu se citește mai puțin ca altădată, doar că azi suntem ceva mai sinceri în statistici, față de perioadele comuniste. Doar că azi nu prea mai face nimeni liste de lectură serioase, fiecare se descurcă cum poate. Școala este la acest capitol vinovată de lipsa unei rigori, lipsă de metodă. De scris, da, se scrie mult, sau, mai degrabă, față de perioada comunistă, când nu puteai publica nimic, decât cu acordul partidului, azi se poate. Mulți care au abandonat scrisul, atunci, din pesimism, lipsă de perspectivă, l-au reluat acum. Sau, au publicat ce au păstrat in sertar. Sigur că, e greu de spus cîte din aceste manuscrise sunt actuale, dar nici nu știm dacă nu cumva vor completa anumite direcții literare cu volumele publicate abia acum. Alții, au descoperit că se pot exprima în acest fel și, preferă să o facă din rațiuni personale, ceea ce, după mine, nu este deloc rău. Literatura nu mai este azi tărâmul zeilor, iar scrisul, la nivel personal, este o formă de educație. După mine, cei cu adevărat talentați nu au de ce a se teme. Dimpotrivă. Criticul literar Lucian Raicu spunea că, pentru a se putea naște un mare geniu literar, este nevoie de un climat. Acest climat, înseamnă evenimente literare, cenacluri, spectacole, efervescență. Cu de toate. Cu oameni de atmosferă, cu talente, cu băgători de seamă. Lumea artistică este un conglomerat eterogen, așa este azi, așa a fost mereu. Plus de asta, nu se naște nimeni somitate literară. Scrisul este un process, nu este un obiect finit. Deci, ideea ar fi că perfecționismul și evaluările generalizatoare mai mult strică decît să facă bine.
Viorel Ploeșteanu – Se poate scrie și citind puțin, dacă ne gândim că anticii nu aveau la dispoziție sute de volume în biblioteci, așa că rămâne să vedem ce și cum trăim, pentru a ne lămuri ce și cum scriem. Dacă găsim răspunsul la întrebarea “de ce scriem?”, răspuns intim, deci sincer, atunci vom ști și ce și cum să scriem, dacă, evident, avem și putința. Diversitatea și autencticitatea vine tocmai din individualitatea și motivația fiecăruia dintre noi. Poate că prea mulți acordăm o nejustificată atenție pentru ce și pentru cum scriu alți contemporani, îndeosebi cei mediatizați excesiv. Poate că așa se formează curentele literare, dar iată că în ultimii 25-30 de ani, nu ne-am mai procopsit cu niciun curent, ceea ce nu înseamnă, desigur, nimic. Criticii oricum te vor încadra în scrierea cuiva sau între limitele cutărei mișcări literare. Asta dacă te ridici peste medie.
Laurențiu Ciprian Tudor – Că se scrie mult cred că e adevărat, dar cred că se și citește destul. Dacă vezi ce vânzări au unele librării din mediul on-line, de pildă, nu poți să nu te uimești. Bine aici presupui că cei ce cumpară or să și citească, deși Camus ne avertiza că întotdeauna ritmul în care cumperi nu e și ritmul în care citești. Cu toate aceastea văd că lumea a început să se întoarcă la lectură, chiar dacă ceea ce se citește nu este de multe ori de calitate. Spre exemplu ați văzut și dumneavoastră cursul acelei provocări de pe facebook cu numirea a zece cărți care te-au marcat. Ce se observă din prima este lipsa acelor cărți mari, a acelor cărți clasice semnate de Tolstoi, Dostoievschi, Hugo ș.a.m.d. Apoi se observă lipsa autorilor români. Ei bine dacă judecăm problema lecturii și a scrisului azi trebuie să spunem următoarele lucruri: nu e nici o problemă dacă „neprofesioniștii” (adică cei ce doar consumă cultura) citesc cu preponderență cărți ușurele sau comerciale, problema apare atunci când creatorii de cultură fac asta, atunci când consumatorul de cultură cu lecturi mici și puține vrea să devină și devine creator de cultură. Atunci apare buba! Pe de altă parte trebuie făcută distincția între cultura de divertisment și cultura serioasă, de performanță. Ei bine și cultura comercială, de consum, de divertisment are rolul și decența ei, aduce vise, întreține iluzii, mângăie inimi, permite evadări, are partea ei de rol terapeutic în societate, dar un autor serios, „răpit de un destin creator” (Blaga) trece Rubiconul spre o altă accepțiune a culturii. Aici apar arderile, responsabilitatea, consistența, marile teme și marile întrebări, destinul! Asta este!…legatura dintre citit și scris este imposibil de rupt, nu se poate face saltul despre care vorbeam fără o cultură generală dusă spre erudiție, fără luciditate. Așa ca un fapt divers și ca exemplificare vă mărturisesc că mă uimește apariția în ultimul timp în mediul on-line a unor „scriitorese”(adică ele sunt un fel de preotese ale scrisului sau prin scris!) care domină acest spațiu. Au un discurs feminist, oarecum postmodern, multă dezinvoltură (se pronunță cu privire la oricine și la orice!), folosesc ca formulă literară cu prepoderență tableta sau fragmentul confesiv, sunt nonconformiste și religios și cultural sincretice și cosmopolite. Ele combină opinia (adică subiectivitatea) femeii din criza vârstei mijlocii cu poezia (uneori reușită) și ironia cu limbajul îndrăzneț până la pornografie. Pe aceste zeițe, pe aceste amazoane eliberate ale blogovalului, cu toată carisma lor (le invidiez pentru cum știu să își facă notorietate și adoratori!), nu pot totuși să le iau în serios și nu le pot recomanda ca literatură adevărată pentru că suferă ca și mediul în care se mișcă de suficiență și superficialitate.
Ion Lazăr da Coza – La prima parte a întrebării, răspund cu câteva întrebări: Stadioanele mai sunt pline? Dar sălile de film, de teatru, de operă, de circ? Fireşte că „nu”. Explicaţii? Hai să căutăm împreună oarece vinovaţi şi scuze. În primul rând: televiziunea şi internetul. E mult mai comod să vizionezi un spectacol pe o plasmă imensă, tolănit comod în fotoliul de acasă, decât să te deranjezi până la stadion, până la teatru, deşi socot că din partea noastră, a celora cărora le sunt adresate aceste realizări, e o mojicie faţă de creatori şi protagonişti să nu-i onorăm cu prezenţa, ori, ca să fiu mai aplicat pe subiectul interviului, să nu mergem la o lansare de carte şi să nu cumpărăm cartea din librării dacă nu-l cunoaştem personal pe autor – ne mulţumim s-o „frunzărim” pe internet şi să citim o cronică-două, mai mult din speranţa (perversă!) de a găsi vreun „fault” din partea vreunui critic literar. Un alt vinovat, des invocat, ar fi lipsa timpului. Dincolo de orice teorii, de orice scuze, eu cred că într-un final e vorba de egoism, individualism, egocentrism. Noi şi numai noi suntem buricul pământului. Ne interesează confraţii doar în măsura în care ne comparăm cu ei. Fireşte, există în viaţa oricărui scriitor, o perioadă a acumulărilor care durează până pe la patruzeci de ani, când citim orice, oricât, oriunde, apoi ne dedicăm timpul aproape în exclusivitate creaţiei, şi atunci lecturăm numai din obligaţie. Ceea ce mă îngrijorează e faptul că tinerii trec peste această perioadă, avântându-se spre Parnas, scriind mai multe cărţi decât au citit… Observ că încet-încet am trecut în partea a doua a întrebării. Ce se scrie? Fără îndoială, se scrie şi literatură bună! Din păcate ea e sufocată de acea beletristică ce abordează subiecte gen: feng shui şi yin yang în cotidianul zilnic (!), cum să devii deştept, frumos, şarmant şi bogat din „n” mişcări, încarnările noastre anterioare şi… posterioare, horoscoape, chiromanţii, interpretarea viselor, taroturi şi magii (neapărat albe!), cărţi de bucate… Spun asta dintr-o experienţă avută cu un „confrate” care mi-a trimis cartea sa despre „beneficiul optimismului curent”. Practic, acea carte era o compilaţie de texte din alte zeci de cărţi asemănătoare, contribuţia personală tinzând spre zero. Cu restul de francheţe ce mi-a mai rămas, i-am spus părerea mea. Aveam să aflu de la ’mnealui că „asta-i literatura adevărată”, el pregătindu-se ca să scoată a treia ediţie a cărţii sale, pe când proza mea, bine primită de critică (după cum vedeţi, modestia nu mă dă afară din casă!), stă prăfuită prin cotloane, ca o criminală… Mai întrebi, darling NIG, cum se scrie? Uneori extrem de vetust, alteori doar pentru elite. De aici vine încă un motiv de scădere al numărului cititorilor de literatură contemporană. Opinez că un scriitor trebuie să fie doar cu o jumătate de pas înaintea cititorului. Dacă e învechit, cititorul va prefera autorii certificaţi de timp, dacă e ultraavangardist, cum am spus deja, va fi vizitat numai de iniţiaţi. Un alt factor care duce la diminuarea cititorilor este lipsa de respect a scriitorilor faţă de aceştia şi faţă de ei înşişi. Mă refer strict la aspectul fizic al paginii printate. Personal, abandonez o carte, indiferent cât de interesantă ar părea, care nu are paragrafe aliniate, linii de dialog la locul lor, număr egal de rânduri pe coală etc., însă care „compensează”, cu vârf şi îndesat, prin greşeli de ortografie şi de exprimare.
Aşadar, ca o concluzie, vinovaţi sunt şi de-o parte şi de alta a baricadei.
NIG – Se publică mult și orice. Numai dacă nu vrei nu ai o carte sau nu exiști într-o Antologie. Garantat, oferta este mult mai mare decât cererea. Ajungem sau am ajuns deja la… inflație literară?
Gabriel Gherbăluță – cred ca e bine cǎ se publicǎ mult. Într-o lume normalǎ oferta trebuie sǎ depǎseascǎ cererea. Si sǎ nu uitǎm așa s-a nǎscut concurența. tu știi mai bine asta cǎ trǎiești în țara care a creat-o! Inflație literarǎ? Ce e aia? Mereu s-a scris mai mult decât s-a citit!
Dan Sîrbu – Din punct de vedere cantitativ literatura actuală a cunoscut un reviriment semnificativ – însă, în ceea ce priveşte calitatea, aici se simte diferenţa. Îmbucurător este faptul că, într-o lume acaparată de puterea banului, mai există dorinţa de a crea hrană pentru spirit.
Mercantilismul, în oricare dintre ramurile artistice, s-a transformat într-un flagel care ştirbeşte din prestigiul valorilor – o antologie, în mod normal, apare ca o recunoaştere a exponenţilor reprezentativi, apartenenţi unui grup literar sau societăţi culturale – cotidianul ne-a confirmat din plin faptul că dacă există potenţă financiară şi o sclipire (necizelată) creatoare, avem premisele însăilării unui grupaj de texte care fac obiectul unor astfel de materializări. Dar tot răul spre bine, pentru că timpul va cerne valoarea, iar toate aceste cărţi vor fi obiect de studiupentru noua generaţie de critici literari.
Adrian Suciu – E nedrept să vorbim despre o ”inflație literară” altfel decît în contextul în care vorbim despre o inflație generalizată. E inflație de manelism în spatiul public, inflație de curve și ticăloși în politică, inflație de analfabeți în mediile universitare, inflație de mafioți în poliție și magistratură, inflație de nebuni pe șosele, inflație de tîmpiți peste tot. După ce veți accepta dumneavoastră că toate inflațiile despre care vorbesc mai sus există, voi afirma și eu public și deschis: Da, trăim într-o inflație literară. Dar vin și vă întreb: nu e inflația literară cea mai nevinovată și inofensivă dintre inflații?
Claudia Minela – Este foarte bine ales termenul de ,,inflație’’. Atâta timp cât există aplaudacii, pupinturiștii, cei care se entuziasmează și de un strănut, autorul va avea o impresie exagerat de bună despre capodoperele sale și de aici până la a publica, mai este doar un pas. Trăim într-o continuă minciună. Ne interesează doar părerile pro. Pe cei care au tupeul să spună și ce nu e în regulă în lectura respectivă, îi desființăm. Ce nevoie avem de ei atâta timp cât sute de like-uri și aplauze acoperă realitatea? În ceea ce privește Antologiile, să avem pardon. Scopul lor e de înavuțire rapidă. Dacă avem nonvalori în literatură care vor să-și cumpere faimă, apelează la turmă, adică la antologii. Acolo sunt în joc mulți bani și multe antitalente. Cerere și ofertă în poezia românească, este o glumă bună. Și ce dacă nu cere nimeni, noi oferim. Cui? Nouă. De ce? Iaca… să vază lumea că sunt vedetă. Fiecare pe unde poate. Pam, pam!
Camelia Iuliana Radu – Totdeauna a existat maculatură. Atât în perioada comunistă, cît și în cea interbelică; dacă în communism erau ”opere” scrise la comandă sau… tematice, pe care azi nu le mai citește nimeni, sau, dacă le citește, zâmbește amar, în cea interbelică erau fel de fel de cărți siropoase, cu ecou în epocă, pe care literatura le-a uitat. Ridicol a existat mereu. Sistematizarea criticilor literari este mai ușor de făcut după ce un autor și-a săvârșit existența, o data cu asta și creația. Oricând se fac reevaluari, se descoperă nume și autori uitați sau neluați în seamă. Acest aspect este valabil pentru toate artele. Oferta editorială este deschisă pentru că azi, cu puține excepții, editurile sunt particulare, ca atare, reprezintă o activitate din care trebuie să trăiești tu, ca patron, dar și angajații tăi, acei oameni care muncesc pentru ca un manuscris să ajungă o carte. Ar trebui să ne bucure asta, să ne adaptăm unei piețe de servicii culturale deschisă, în formare. Faptul că nu acceptăm acest aspect managerial și de marketing al realității culturale, mă face să gândesc adesea că nu am integrat încă mecanismele democratice ale activităților noastre de zi cu zi. Acceptăm concurența pe piața de castraveți, abundența pieței de produse alimentare, dar nu acceptăm aceleași mecanisme în demersul cultural. Suntem încă idealiști, lipsiți de realism. Suntem încă apăsați de frică și idei preconcepute, nu avem lejeritate în comportamentul sociocultural. Aș mai vrea să completez cu un aspect care ține de trecutul nostru de enclavă. Toată această revărsare de comunicare literară este și efectul unei nevoi acute a românilor de a se exprima sensibil. Peste 50 de ani, românii au fost nevoiți să suporte o exprimare în limbajul de lemn al ideologiei de partid. Nu am putut să exprimăm personalizat sentimente și trăiri, bucurii, tristeți, dileme. Ori, asta determină frustrare, nevoia acută de definire, de ieșire în spațiul public cu tot ceea ce ai reprimat generații întregi. Românii sparg zăgazurile comunicării, se exprimă pe ei înșiși, cu talent sau fără, dintr-o nevoie a recuperării identității. După mine, este un act de curaj pe care îl admir. Literar, nu poate fi vorba de inflație. Azi, avem criterii de evaluare care mâine poate vor fi răsturnate. Cel pe care azi îl definim ca lipsit de rafinament poate fi mâine considerat promotor de tendințe. Cu limitele de rigoare. Totuși, acolo unde există libertate de exprimare, totdeauna există progres. Nu îmi e frică de libertate, oricare formă ar îmbrăca această libertate, timpul cerne. Mi-ar fi frică de prezența unor personaje care să interzică libertatea de exprimare, pe motiv că deține adevărul. Critica literară oricum își va face datoria și cred ca este suficientă prezența acesteia. Igienizarea minții și a mentalului colectiv prin scris este binevenită. Dacă mă întristează ceva este mai degrabă lipsa unui mecanism de promovare reală, lipsa librăriilor de profil, lipsa unui sistem prin care cartea contemporană să ajungă real la toți cititorii care, astfel, să poată alege din ce există și nu doar din ceea ce li se propune de către cele câteva edituri care, firește, vând autorii lor, în librăriile pe care le dețin.
Viorel Ploeșteanu – Că se scrie mai mult decât se simte nevoia nu este o noutate. La o altă scară, desigur, observase fenomenul și George Călinescu în perioada interbelică. Motivația era aceeași ca și astăzi: piața liberă a cărții, a editurilor. Cine plătește, publică. Dacă anumitor edituri le-ar păsa de imaginea lor și de actul trudit al scrisului, ar publica numai în urma acceptului unei comisii de evaluare, însă… Metafora asta cu inflația literară sună bine, dar nu stă în picioare, pentru că afluxul de cărți publicate nu poate fi stăvilit cu o simplă ordonanță de la stăpânire. Poate că vor rămâne veșnic neștiute câteva scrieri valoroase, însă omenirea va putea trăi și fără ele.
Laurențiu Ciprian Tudor – Acum câțiva ani judecam și eu chestiunea asta și mă revoltam. Invitat la diferite manifestări literare, la tabere și festivaluri mă enervau teribil grafomanii și mă controlam cu greu să nu persiflez. Acum însă nu mai sunt atât de „pasional” și consider că toți acei „chinuiți de talent” încăpățânați vor „pieri” pe limba lor, că până la urmă „urma alege” și tot ea „scapă și turma”. Apoi, în aceeași idée, să nu uităm că Nichita vorbea de republica literelor în care oricine poate intra și nu decide nimeni cine rămâne. Acest mod „democratic” de a vedea treaba asta mi-a fost întărit și de maestrul Daniel Drăgan care înțelept m-a învățat că e nevoie de o bază cât mai largă care să producă emulație culturală și care să susțină tinerele talente, speranțele. Doar așa prin această emulație poți spera să iasă nuferii. Ei nu apar așa „ex nihilo”. Altfel cu prietenii mei apropiați din acest domeniu practic principiul lui Nicolae Steinhardt: „câtă prietenie atâta exigență”.
Ion Lazăr da Coza – Părerea mea e că, cel puţin în România, am trecut de vârful „inflaţiei” literare, când orice „gospodin” şi orice gospodină voiau să-şi vadă numele pe o carte, pentru a se mândri în faţa unchilor şi a mătuşilor, cu aşa-zise poezii, de fapt, veritabile texte de romanţă, muzică pop, manele sau hip-hop, ori cu „romane” siropoase, demne de jalnice telenovele, şi că uşor-uşor vor apărea agenţi literari, edituri şi librării cu prestanţă, dar şi autori responsabili care chiar au ceva de spus.
NIG – Poezia nebunilor sau nebunii poeziei?
Ce părere aveți despre poezia extrem de ,,anatomică,, și indecentă scrisă de către unii dintre poeții de astăzi?
Gabriel Gherbăluță – aș fi preferat sǎ lipseascǎ întrebarea asta. Pentru cǎ nu prizez astfel de “producții” ascund o anumitǎ “impotență” culturalǎ. Punct!
Dan Sîrbu -Aşa cum spuneam şi cu alte ocazii, teribilismul s-a metamorfozat în dorinţa de a ieşi
din tipare, de a epata, de a provoca şi de a se lansa în afirmaţii gratuite, generatoare de polemici ieftine, fără argumente plauzibile. Anatomicul în artă nu trebuie să depăşească limita dintre erotism şi vulgaritate, aşa cum în bucătărie nu trebuie să se confunde zahărul cu sarea. Indecenţa nu are ce căuta în artă tocmai datorită faptului că arta reprezintă activitatea cu scop de a crea valori estetice, utilizându-se mijloacele specifice de exprimare. Eu cred în afabilul inefabilului, nu în ignobil.
Adrian Suciu – Eu am o vorbă: fiecare scrie poezia pe care o merită. Dacă unul merită de la viață o partidă de sex oral, despre asta va și scrie. Poezia anatomică e ca și celelalte feluri de poezie: e bună sau proastă doar în funcție de cine o scrie. Pe de altă parte, considerația pe care v-o port mă obligă să fiu onest și să dau glas unor gînduri altminteri destul de intime. Sînt atîția labagii care scriu despre sex în poezia română încît ți se face milă de bietele muze!
Claudia Minela – ,,Poezia extrem de anatomică și indecentă’’ , adică poezia pornache are și ea publicul ei. Ce consumă obsedații la boschetul vesel? Vodkă, bere, mai trag și câte un cui, la toate astea merg poeziile cu mesaj obscen. Trivialul și hăhăiala grobiană sunt la ele acasă. Asta e valoarea lor. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Pe mine Leonard Ancuța m-a făcut obtuză pentru că mi-am permis să-i spun că acela nu este un limbaj artistic.
Poeziile ( atenție, mă refer strict la poezie) care folosesc trivialul sunt poezii comerciale care au succes de moment. Din fericire sunt puțini autorii care scriu astfel. De ce aș cumpăra o carte în care citesc versuri pe care le găsesc gratis scrise pe pereții și ușile veceurilor publice?
(Abia aștept să vină ziua în care mă voi deștepta și voi scrie despre labii ca despre niște urechi de elefant care plutesc deasupra patului în care eu fac sex…:)) paranteza e opțională.
Camelia Iuliana Radu – Ha! Frumos spus. Și una și alta. Există nebunia poeziei, dar cum altfel ar putea fi? Și nebunii poeziei, dar nici fără ei nu se poate. Dacă pentru a fi prozator bun ai nevoie de rigoare și capacitatea de a cuprinde într-o viziune detalii, pentru poezie ai nevoie de flacără, de intensitatea trăirilor, de excentricitate, cel puțin de un dram de nebunie. Nu poți veni în fața cititorului tău cuminte, nu îi poți spune lucruri pe care le știe, nu poți să fii prietenul lui. Îți va arunca imediat cartea. Ca poet, e bine să îți scoți citorul din confort și rutină, să îl convingi cu o emoție în plus, cu o observație care să îl aducă de partea ta. Chiar și poezia melancolică are în structura ei o trăire mai apăsată decît ceea ce în mod current un cititor își permite să exprime. Oamenii, ca să poată trăi în colectivitate, își cenzurează majoritatea emoțiilor, și au nevoie să fie scoși din lentoare, să își aducă aminte de propriile emoții. Că pot fi speriați, veseli, extaziați, răi, înlăcrimați, că sunt totul, dar, uneori, uită. Rutinele dezumanizează, obosesc, aplatizează. Dar, vine poetul al cărui sens este să fie liber, să își păzească libertatea, să o propună, să exprime experiențele și îl ridică pe cititor spre imaginea de sine necontrafăcută, dezbrăcată de formalism. Poezia cu accente sexuale vădite sau chiar cu limbaj considerat indecent vine tot din acea nevoie de exprimare a libertății. Exercițiile acestea nu fac rău poeților și scriitorilor, nu e firesc să ne fie teamă de cuvinte, oricare ar fi ele. Există oameni care o apreciază, curajoși care o citesc. Dacă e scrisă bine, această poezie poate rămâne în istoria literară. Sunt însă puține cazurile. Dacă nu, va fi doar o vulgaritate uitată. Și, repet, poezia de acest fel a existat totdeauna. Să nu uităm pe Apolinere, pe Miron Radu Paraschivescu, și, firește, pe atâția alții. A fost o modă și în literatura română post decembristă, acum nu prea se mai scrie așa. Pe de altă parte, poezia cu inimioare și fluturași, plină de clișee și minunări banale îmi pare cu mult mai desuetă și plictisitoare. Totuși, nișa acestei poezii este restrânsă, nu poți exprima la nesfîrșit aceeași poveste, iar cei care sunt cu adevărat talentați știu că nu este un scop în sine, ci doar un mijloc. Unii poeți s-au folosit de subterfugiul indecenței pentru a fi mai populari, alții au vrut pur și simplu să spargă tiparele vremii prin limbaj licențios. Deocamdată, ceea ce observ eu este o ieșire din haos, o fină dar vizibilă reorientare. Aș putea spune că deja se coagulează diverse grupări și orientări. Poezia urbană, mai sofisticată și orientată către experimental literar, către trăirea individualistă. Poezia conceptuală, cu note filozofice, care incorporează ideatică; poezia experienței, situațională, care aduce în lirică dramatismul existential. Poezia de contemplație, cu note intimiste, unde liricul s-a refugiat și continuă să ne emoționeze. Mai există si un fel de mix din toate acestea. Notele poeziei moderne sunt destul de triste, adesea depresive, dramatice și uneori, de-a dreptul dure. Cum să fie altfel, dacă sufletele noastre trăiesc astfel? Cum ar putea un poet să zburde fericit, când trăiește într-o lume care exercită asupra lui o presiune covârșitoare? Este marginalizat, este neglijat, viața lui nu este tocmai roz. Un proverb chinezec spune: când tobele bat tare, războiul e aproape. Intuiția artistului simte cee ce fratele său amână să ia in seamă.
Viorel Ploeșteanu – Starea de luciditate în poezie are tot atâta însemnătate cât are și “nebunia”. Desigur, ne referim la euforia spiritului, la fantastic și la lumea “nelumită”, așa cum spunea undeva poetul Dumitru Ichim, nicidecum la nebunia vulgară prin care, mai degrabă, numim prostia. Poezie vulgară au mai scris și unii dintre clasici, însă nu aceea s-a păstrat în literatură. Poezie anatomică scrie și, să zicem, Emil Brumaru, însă vulgul trece în plan secund, fiind numai un soclu pe care este expusă metafora. Indecența forțată, pe care o abordează anumiți scriitori pentru a ieși din ceața densă a anonimatului, nu înseamnă nimic acum și nu va însemna nici peste câțiva ani, așadar, nu vă irosiți timpul cu ea!
Laurențiu Ciprian Tudor – Există evident o anume nebunie a poetului. Dacă este un ins poetic reușit e limpede că nu poate fi crispat, scorțos, obtuz. E clar că poetul ca entitate care trebuie să se simtă liberă (adică legat și totuși nelegat de lume și de lucruri) e un provocator în sensul în care, dincolo de orice măsurători, reguli, cutume, el cheamă și aduce aici în fața lumii frumusețea, sensibilitatea, soarele. El se plasează ca sa facem referire la Kierkegaard pe stadiul estetic și nu explicit pe cel etic sau religios, deși face importante punți între aceste moduri de a fi. Vreau să spun că poetul nu e un vagabont fară de rădăcini, fară de echilibru (dimpotrivă!) ci doar că își păstrează un anume fel de a fi „pe alături”. El este, după mine, din soiul rătăcitor al misticilor. Despre poezia aceasta cu gonadele la vedere ce să zic?! Câteodată mă amuză, dar de cele mai multe ori mă lasă rece pentru că nu poți ca poet să pierzi timpul cu un limbaj prea explicit, cu lipsa perspectivei, a dorului și a tainei. Imi plac foarte mult nudurile tocmai pentru că potențează și nu reduc așa cum aleg erotismul și nu pornografia.
Ion Lazăr da Coza – „Poezia nebunilor sau nebunii poeziei?” întrebi. Răspund: Şi una, şi cealaltă. Însă cu moderaţie! Cât despre poezia extrem de ,,anatomică” şi indecentă scrisă de către unii poeţii de astăzi (Ce diplomată ai fost în formularea întrebării!), ce să spun?… Din principiu, sunt împotriva oricărei forme de cenzură. Să-i lăsăm să se manifeste, dar să nu le promovăm „creaţiile”… „Ajunge zilei răul ei!”
NIG – Vom vorbi peste douăzeci de ani despre un poet de al zilelor noastre aşa cum vorbim astăzi despre Nichita, Blaga…?
Dacă NU, de ce? Dacă DA, ,,riscaţi,, un nume?
Gabriel Gherbăluță – Da, vom vorbi! Știi de ce? Din nevoie de repere, ierarhii, etc. chiar dacǎ nu vor fi de valoarea celor amintiți vor fi ridicați acolo, din nevoia de care am amintit! Si mi se pare normal. In același timp e riscant sǎ faci clasamente in arta. Sǎ lǎsǎm asta în seama sportului. nu risc! Cine știe? Poate tu, poate eu, poate amândoi !
Dan Sîrbu – Totul depinde numai de sistemul de învăţământ cât de preocupat va fi să păstorească ceea ce cu toţii numim cultură – adică totalitatea valorilor materiale şi spirituale ale poporului. Valori avem, unitatea este cea care ne lipseşte. Îmi plac: Adrian Munteanu, Felix Sima, Boris Ioachim, iar din noul val: Loredana Cristea, Beatris Serediuc
Adrian Suciu – Evident că veți vorbi. Nu peste douăzeci. Peste două sute Peste două mii. Despre Adrian Suciu. Așa că grăbiți-vă să îl cunoașteți – în preajma lui, veți avea acces la o felie de posteritate.
Claudia Minela – Da, vom vorbi. Nu este cazul să generalizăm. Avem valori care-și respectă în primul rând cititorul, apoi pe el și în cele din urmă opera care va dăinui. Nu voi lăsa doar un nume: Nora Iuga, Traian T. Coșovei, Lucian Vasilescu, Ciprian Chirvasiu, Adrian Suciu, Liliana Filișan, Adriana Lisandru, Adrian Munteanu, Ștefan Ciobanu, Alexandru Mușina, Cristian Popescu, Mircea Ivănescu, Ioan Es Pop, Valeriu Mircea Popa etc. și foarte mulți tineri care vin acum din urmă și pe care eu i-am recomandat pe pagina Direcției 9.
Doresc cititorilor revistei să savureze poezia românească contemporană pentru că merită. Se vor regăsi în multe dintre lecturile poeților români, rezonând cu gândul și sufletul acestora. Spiritul nu are granițe, el este unic atunci când emană energie pozitivă, atunci când se strange în căușul altor inimi calde, răspândind lumină.
Camelia Iuliana Radu – Avem deja poeți foarte buni, cunoscuți mai ales în mediile literare, dar nu foarte mediatizați în rândul cititorilor, pe cât ar merita. dar, această stare în care nimeni nu dorește să audă de succesul unui poet, frica de poeți, aș zice, determină o stare de fapt cu factori care decid destinul unui poet. Pentru că nu doar poetul trebuie sa fie genial, ci si societatea să îl promoveze. Societății de azi îi e frică de voci cu idei liber exprimate, nonconformiste, provocatoare nu prin text provocator, ci prin ideile pe care le exprimă. Uneori, a scrie ca stai pe malul apei și te gandești la tine, la ceea ce simti, la ceea ce esti este mai periculos decat a striga lozinci. De ce ar vrea ministerul să promoveze oameni care vorbesc despre identitate, despre personalizare, despre trezire, despre bucurie chiar. De ce? Despre constiința de sine? Astfel de modele dau idei cititorilor și, acestia pot deveni cetățeni activi și cu păreri clare despre nevoile lor. Pot avea standarde. Nu sunt mai buni, mai ușor de condus, obedienții? Obscurii? Abulicii? O societate care promovează poeți, tineri sau nu, care deschide căi de afirmare în țară și în străinătate, care creditează un poet, îl ajută să devină un nume. Altfel, obscura stare de ignorare, aroganța cu care nu sunt băgați în seamă, determină, firește, lipsa unui Blaga, a unui Stănescu. Există un mit contemporan care spune că viitorul, istoria literaturii va face dreptate. Tot ce se poate. Dar poetul care scrie și nu este adus în librării, în biblioteci, este o pierdere a societății actuale. Pentru că ideile noi vin prin scriitori. Ei defrișează cu intuiția lor, un drum al cunoșterii. Dacă privezi oamenii de această vedere înainte îi oprești de la o evoluție firească, faci o crimă față de prezentul ideatic, față de visarea noastră colectivă care ne ajută să mergem înainte. A visa este condiția progresului. Exercițiu pe care doar poeții îl mențin viu între oameni. Luați visele unei națiuni și i-ați luat viitorul. O națiune care își condamnă poeții la izolare este o națiune fără viitor.
Viorel Ploeșteanu – Cu siguranță, fiecare generație are vârfurile ei, numai că acum este atât de agresivă promovarea anumitor scriitori, încât ne este greu să discernem ce este pentru că este și ce se impune artificial a fi. În această situație, numai trecerea anilor ne va fi de ajutor. Pronosticuri nu este cazul să fac. Citesc mulți autori contemporani cu plăcere, însă nu știu cine ar avea tăria condeiului de a învinge timpul, iar timpul ce va fi să vină îmi este teamă să mi-l imaginez.
Laurențiu Ciprian Tudor – Cu siguranță da! Cred că vom vorbi despre mai mulți! Sunt mulți poeți buni, talentați doar că existând numai insule în această lume literară a României de azi nici noi nu îi putem cunoaște pe toți și nici ei nu se cunosc între ei. Dar prin legăturile pe care le am în diferite zone ale țării văd că poezia bună continuă să fie. Nu dau nici un nume pentru că cei pe care îi cunosc eu deși au deja volume nu au încă o operă.
Ion Lazăr da Coza – Autorii care au devenit borne în literatura română, în vremea lor, au fost susţinuţi nonstop de către un critic marcant, dacă nu cumva de către o pleiadă de critici. În prezent s-a pierdut acest obicei. Nimeni nu mai pariază pe vreun june prozator sau poet… Poate că mă înşel… Mi-ar plăcea să fiu în eroare la acest punct, cum de altfel aş vrea să nu am dreptate în pesimismul meu în ce priveşte literatura, cultura, în general. Onorat.
