”Despre ea, niciodată/Sur elle, jamais„

,,ea, eva,/silabiseşte uitarea/ca pe o evanghelie scrisă/
într-o limbă a frigului./ cuvântul femeie începe aici/ cu litera a
de la arcă. mereu. fierbinte/ rămâne doar pulpa de lacrimă
pe care o stoarce/ să-şi spele memoria. o rufă
de unde nu iese nicicum/mirosul de om.''
(Purgatoriu- Adriana Lisandru)


Într-o perioadă în care poezia cunoaşte mari transformări, o explozie de lirică emfatică, ades incoerentă, ambiguă, chinuită de bla-bla-uri clişeu, matriţe, în care limbajul străzii e ridicat la mare rang şi biografia auctorială vorbeşte despre istoria unei generaţii compromise literar, Adriana Lisandru îşi permite încă să scrie vraie poesie, mulată pe simţul iubitorilor de vers rafinat, feminin, sensibil, cu iz bonom. Poeta debutează în anul 2007, cu volumul de poezie ,,De-a Baba Oarba’’. Versurile sale au cunoscut tiparul diverselor publicaţii, reviste literare: Agerro-Stuttgart, revista Singur (Târgoviște), revista Feed-Back (Iași), Astra (Brașov), Verso (Cluj Napoca), Caiete Silvane (Zalău), Cenaclul de la Păltiniș (Sibiu), Litere (Târgoviște), Dunărea de Jos (Galați), Algoritm Literar (Călan); prezentă în antologiile: Freamăt de Dor (editura 3D, 2008),Virtualia 2008 (Iași), Antologia revistei Singur (Târgoviște), Antologia Artgothica 2010 (Sibiu).

Noul său volum, apărut in 2010, la editura ,,Grinta'' din Cluj Napoca - ”Despre ea, niciodată/Sur elle, jamais„ (traducere Letiția Ilea, cuvânt înainte semnat de Tudor Cristea) - îşi propune să devoaleze misterul feminin, într-o lume în care grobianismul cotidian a înăsprit caracterul celei adulate în versuri de marii poeţi – femme.

Cartea cuprinde trei părţi: ‘’colivia de sticlă’’ , ‘’scara de păpădie’’ , ‘’respirări’’, segmente în a căror cuprins întâlnim mai multe femei ale zilelor noastre.

,,Colivia de sticlă’’ surprinde o ea senzuală , al cărei glas blând îmbină erotismul discret, cu aspecte ale vieţii, versuri scrise cu mare sensibilitate : ,,…îţi pot turna răsăritul în ceaşca cu ceai/ te pot descânta între coapsele mele/ dar nu întreba de ce mă transform uneori într-un ghem de tăceri/ pot înţelege arşiţa spaima/ copilul ascuns sub ridul bărbatului/ dar nu-i timp să stârnim lungi furtuni de cuvinte/ să nu arcuim/ cer străin peste noi…’’(să nu mă întrebi); o femeia care are altă viziune despre viaţă -,,viaţa se vede-n bucăţi. Ca-ntr-un ochi de gândac. Ca într-o oglindă mărunt lapidată…’’(desen cu alb); despre moarte -,,alunec/ pe degetul morţii/ inel...''(obloane de fum) ,,…moartea e un fel de soră mai mare/ broker de success pe Wall Street…’’(ce poţi să faci într-o primăvară perfectă).

O însoţesc în mediul citadin, acolo unde ,,era numai oraşul venind după mine târâş’’, sunt în ,,taxi Magic’’ şi mă trezesc spunând cu glas tare şoferului: ,,Ia uite câţi oameni au îmbrăcat lumina pe dos/ sau poate-aşa vezi când ţii viaţa lipită de tine’’, călătoresc mai departe, desprinzându-mă de mine şi împrumutând trupul şi mintea ei, într-o zi în care natura este personificată, într-un décor de toamnă târzie când ,,se făcea că e galben,/ îşi despleteau gutuile părul,/ fântânile dormeau cu luna la piept,…’’, într-o zi în care simt intens cum ,,mi-e septembrie până-n măduva oaselor…’’. M-am întrebat deseori ce este sinceritatea, liniştea, încercând să le definesc, aducându-le cât mai aproape de realitatea mea şi n-am reuşit până când nu am gândit cu sufletul ei, descoperind misterul sub o altă formă - ,,sinceritatea e un căluş îndesat în gura iubirii./ mi-a trebuit o altfel de moarte să aflu/ că cel mai tăios urlet/ e liniştea…’’.
Poemul ,,Tot ce-şi poate dori o femeie'' m-a surprins trăind şi îmbrăcând ,,doar o noapte/ un trup de bărbat/ să-mi chem un prieten să ne-afundăm într-o crâşmă/ în zori să scuip viaţa cu sete/ să o-njur soldăţeşte de mamă/ să cad mai apoi într-un pat/ într-o carne străină...când m-aş trezi să îmi pot scutura inima/ cum aş scutura dintr-o pătură veche/ căldura mirosul/ si orele-n care/ pe nerăsuflate/ flămânzi/ ne-am iubit...''.
Am împărţit durerea, neputinţa în faţa bolii, un preambul al morţii, cuibărindu-se zi de zi în trupul firav al unui băieţel de treisprezece ani, ,,Bogdan sorbea urma de soare din geam'', băiat din ale cărui mâini cresc ,,tuburi lungi de perfuzii/ ca nişte vene imperfecte de înger'', am zâmbit asemenea ei gândind că ,,dacă m-aş tăia la un deget/ ar curge tăcere'', o tăcere care spintecă sufletul. Prezenţa omului este evidentă în poezia Adrianei Lisandru prin stări şi imagini transpuse genuin, ca într-un scurt metraj al durerii, al acceptări morţii, ca pe o nouă viaţă. Autoironia reprezintă o proecţie opusă estetismului dulceag, evanescent, emiţând starea de nepăsare în faţa unei fizionomii agreabile ,,sunt urâtă şi liberă. / nici moartea nu mă recunoaşte acum/ îi pun piedică/ şi nici nu clipeşte...bărbaţii sunt proşti. o urîtă/ e un talisman norocos...''.

Ce-a de-a doua parte-,,scara de păpădie'' - se remarcă prin mici telegrame lirice adresate unei lumi în care iubirea capătă diverse culori- pastelate, gri, aprinse, senzuale, erotice - un erotism discret, firav la prima vedere, prin care poeta se impune concis, franc, uzând de imaginaţia şi talentul native. Pasiunea, dorinţa sunt la ele acasă, într-un decor special care poartă amprenta unei femei desăvârşite ,,am nevoie de tine ca de singura piele în care mai pot să-mi întorc/ dimineaţa spre nord...''. Am fost plăcut surprinsă de muzicalitatea versurilor scrise în stil clasic, fără artificii sau expresii bombastice ,,nu mi-e sete mi-e aripă/ ţipătul strivit sub clipă/ nu mi-e lut ci mi-este rouă/ pâinea cărnii pe din două''. Păsesc timid într-un altfel de oraş descoperit de autoare, un oraş ascuns ,,într-o buclă a gîndului/ unde nimeni nu crede în asediul secundei/ unde moartea e doar numele tainic/ dăruit unui alt anotimp/ ar putea fi lumina aceasta în care cobor/ ca într-o fântână/ cu fluturi'' (mătase de fluturi).

Ultima parte - ,,Respirări''- cuprinde flashuri de gând ,,s-a lăsat frigul/ aprinde-mă candelă/ şi dă mai încet/ zăpezile astea'', de căutări ,,sunt numai un/om/ sub frumuseţea/ acestui cuvânt/ sângerez/ ca un semn de-ntrebare/ scris în cer/ aruncat spre pământ'', de aşteptare,,moartea/ se îmbracă încet/cu mâinile mele/ mai e un nasture de încheiat'', de dragoste ,,atât de aproape încât/ uneori /orice cuvânt/ poate fi spulberare/ atât de departe/ încât/ abia auzim/ cum murim'', trăiri puternice redate intr-un registru cu tentă bacoviană, simbolistică, cuvinte formulă în spatele cărora se ascund un suflet şi o peniţă de categorie grea.

Adriana Lisandru, un nume care şi-a pus amprenta pe lirica românească actuală, printr-un stil rafinat, elaborat, matur, reuşeşte prin versurile sale să învie spiritul femeii adevărate, senzuale, sensibile, delicate, universul modest al Evei moderne.

Invitatii la cenaclul Pariu pe Prietenie * album remember

  Eugen Avram
Doru Stănculescu








    Ioana Pânzaru
   Mariana Gheorghiu 

 Zoe Alecu şi Doru Stănculescu 

Doru Stănculescu, Mariana Gheorghiu, Andrei Păunescu şi Zoe Alecu
  Ovidiu Scrisdon
    Ovicdiu Mihailescu       


   Cantos + Mihai şi Codruţa Lojewski                          

 Clara Mărgineanu şi Andrei Păunescu 

 Andrei Păunescu şi Napu

 Napu şi Radu Pietraru

 Walter Ghicolescu

 Ştefan Tivodar şi Adrian Bezna

 Fox Studi + Tatiana şi Mihai Ojog

 Daniel Făt

 
Claudia Minela (Cel mai frumos lucru din viaţa mea : Pariu pe Prietenie)

Foto: Sorin Teodoriu şi Emilia Dănescu

vor mai urma şi alte amintiri in albumul pariorilor

Invitatii la cenaclul Pariu pe Prietenie album remember

  

Clara Mărgineanu  şi Andrei Păunescu

 
    Ştefan Tivodar şi Adrian Bezna

Pariu pe prietenie -Clara Mărgineanu (varianta nouă) PpP aniversare 3 ani Bucuresti Club Mojo

Clara Mărgineanu
Afirmă cu mândrie că meseria de jurnalist cultural este cea mai frumoasă meserie din lume, pentru care ,,la serviciu" înseamnă cărţi, lucrări de artă, săli de spectacol şi oameni frumoşi. De asemenea, se consideră norocoasă că face parte din echipa TVR: „Televiziunea Română este un mare noroc al vieţii mele. Sunt unul dintre oamenii fericiţi care îşi face meseria cu dragoste, bucurie, pasiune. Într-un poem scriam că
«îmi fac şi eu, ca şi ploaia meseria / într-o lume în care ispita e pe gratis / iar dezertarea un exerciţiu de stil»."

Pariu pe prietenie

Prietenia e ruptă din rai, e sfânta putere secretă,

Descântă de frică şi-ţi spune râzând că e bine,

Erorile vin din ego, splendorile vin din sine,

Când lecţia nu este bine învăţată, se repetă.

Iubirea de oameni cere migală şi suferinţă

Mai ales când în stele se spintecă azurul cu un cuţit

Singurătatea plânge cu raze, iluzia a adormit,

Prietenia e coroană de spini, devenire şi biruinţă.

Între graniţă şi orizont, între sfârşit şi vamă,

Un torent de milă arde un crâmpei de vină,

Să taci elocvent când cuvintele sunt ghilotină

Prietenia se practică, nu se declamă.

Poate rămâne doar această rană pe hârtie,

Un pariu reînoit mereu, pe prietenie,

Ploaia va spăla toate acestea şi vom spune

Slavă Cerului, a fost doar Poezie.

 Sorin Teodoriu şi Clara Mărgineanu fondatori, realizatori, susţinători, moderatori ai Cenaclului Pariu pe Prietenie

Pariu pe prietenie -Clara Mărgineanu (varianta 1)

în braţele prietenilor,

poposesc rar, doar să mă odihnesc,

apoi pornesc

către nicăieri, către pretutindeni,

pentru a mă întoarce mereu.

prietenia trăieşte atât cât ne vor trăi lacrimile.

la capătul disperărilor şi al nopţilor

ultimul urlet, ultimul pariu

ll condamnatului,

rămâne curajul înfipt în creier de cineva,

de celălalt, de altcineva…

ei făceau sărbători şi înţelegeau tot,

ciocnind ultima cupă, spuneau:

,,lăsaţi-l, prietenul e obosit,

în zori pleacă iar,

viaţa i-a făcut injecţii cu sânge de nomad…”

de atâtea ori, la ghilotină,

prin mulţimea înfuriată,

se ascundeau ochii unui prieten,

un prieten venit tocmai atunci

să-mi aducă un cal şi să-mi împuşte călăul…

viaţa mea este

un nesfârşit pariu pe prietenie.

dacă nu voi mai avea timp

să vă spun că am câştigat, 

căutaţi-mă în ochii celor ce, măcar o secundă,

au crezut în mine.

 

Fata de asfalt - Clara Mărgineanu

Fata de asfalt are cuie bătute în destin,

peste ea trece marfarul,

prin ea curge vinul sângelui de om iubit,

se hrăneşte cu pustiu şi-l visează,

în maidane de lux, pe prinţul fericit.

i-au dat să bea otravă, absenţă şi moarte,

zăcământ în adâncurile de niciodată,

este iubirea ei de fată de asfalt,

răstignită între carte şi parte.

viaţa ei ,fără de chip, în tăişuri  este tencuită;

face zilnic injecţii cu lumină albastră,

în creierul ei de fată de asfalt, neiubită;

la început părea şi ea un copil ca toţi ceilalţi,

apoi a văzut că nu are părinţi şi nici fraţi,

ca n-are plâns şi că viaţa o strânge,

că, pe asfalt, e o baltă de sânge.

a învăţat, din asfalt, să închidă  o mie de uşi

peste ură şi peste ocară;

voia vântului spulberat a fost

să se nască, şi ea, într-o vară,

să se hrănească cu pumni,

să bea aplauze pe săturate,

să se apere de mulţimi, cu aripi sfărâmate.

într-o duminică însingurată

va şti că e destul, că e prea mult,

se va spânzura cu rangul vieţii ei,

pierdută la barbut.