RADIO VOCATIV

miercuri, 23 octombrie 2013

INTERVIU ÎN FLACĂRA LUI ADRIAN PĂUNESCU- ADRIAN DELIU





"Traducătorii sunt caii de tracţiune ai culturii."
Aleksandr Sergheevici Puşkin

De data aceasta am ales pentru interviu un om special, un om modest pe care l-am cunoscut la cenaclul Pariu pe Prietenie. Am aflat despre el multe lucruri interesante pe care le voi devoala pe parcursul interviului.
Născut pe 2 decembrie 1963, în Bucureşti, absolvent al Liceului Mihai Viteazu (1982) şi al Facultăţii de Cibernetică (ASE, 1988), Adrian Deliu decide să nu profeseze meseria în care s-a specializat, alegând-o pe cea de traducător.
În perioada 1990 – 2004 a lucrat în presa scrisă, la diverse publicaţii şi a avut colaborări la câteva posturi de radio.
Din 2004  începe colaborarea cu Grupul de edituri Corint; pentru o scurtă perioadă, ca redactor de carte. ,,am lucrat la redactarea unei cărți, și am fost foarte nemulțumit de felul în care fusese tradusă, motiv pentru care m-am hotărât să activez eu ca traducător. De atunci, s-au strâns zeci de titluri de cărți traduse, pentru editurile Leda, Corint Junior și Corint. Pentru o scurtă perioadă, am colaborat și cu Grupul RAO, iar de curând traduc și pentru Editura Epica.’’
În tot acest timp a trecut prin foarte multe genuri literare: cărţi pentru copii, inclusiv antologii de poveşti, romane de aventuri, thrillere, fantasy, policier, dar şi enciclopedii, biografii sau materiale de specialitate din diferite domenii. În ultima perioadă a tradus un gen literar foarte popular, numit Young Adult Romance.

C.M.- Adrian, te rog să numeşti câteva titluri de cărţi traduse de tine şi autorii acestora.

A.D.- Sunt cam multe, și mi-e destul de greu să aleg doar câteva... Dar, hai să menționez, din prima mea parte a activității de traducător, seria Cavalerii Pardaillan, de Michel Zévaco (10 volume), pentru că mi-a amintit de adolescență, iar din cea mai recentă, Creatura, de Nely Cab, un roman care urmează să apară în curând la Editura Leda, 10 lucruri pe care le-am făcut (și probabil n-ar fi trebuit), de Sarah Mlynowski, Probabilitatea statistică de a te îndrăgosti la prima vedere, de Jennifer E. Smith, Destine la limită, de Katie McGarry, sau Mare Tranquilitatis, de Katla Millay, toate acestea recent apărute la Editura Epica. Ți-am enumerat doar câteva dintre cele care mi-au plăcut în mod special.
C.M.- Îmi mărturiseai că lucrând la redactarea unei cărţi ai fost nemulţumit de traducerea făcută. Îţi aminteşti despre ce carte este vorba? Să înţeleg că aşa ai început cariera de tradcător?

A.D. – Da, e o poveste mai veche, sunt vreo nouă ani de-atunci. Știi, Claudia, eu sunt destul de „mofturos” când e vorba despre cărți (nu și în rest). Lucrând timp de mai mulți ani în presa scrisă, în majoritatea timpului ca secretar general de redacție la diverse publicații, mi-am ascuțit simțul de observație în privința corectitudinii gramaticale și ortografice a ceea ce citesc, a fluidității și inteligibilității frazei, și așa mai departe. În cazul cărților, trebuie să mai urmărești și fidelitatea cu care se redau prin traducere intențiile autorului, ca și respectarea limbajului din original. De exemplu, dacă personajele sunt la vârsta adolescenței și au un limbaj colorat, firesc, doar n-o să-i faci să vorbească de parcă ar fi la o sesiune de comunicări științifice, nu? Și am întâlnit destule astfel de cazuri, din nefericire. Sau, când se întâmplă ca, din zece sensuri posibile ale unui cuvânt din textul original, traducătorul să-l aleagă tocmai pe al zecelea clasat în topul relevanței… Cam așa s-a întâmplat, lucram la redactarea unui roman clasic – hai să nu mai spun și care, chiar nu contează – și, văzând câte corecturi sunt nevoit să fac, i-am propus directorului Editurii Corint să-mi încerc și eu puterile ca traducător, convins că m-aș descurca mai bine. Am dat o probă, am primit apoi mai multe lucrări de tradus… Și uite că, de vreo nouă ani, cu așa ceva mă ocup.
C.M. – Cred că pentru a traduce o carte trebuie mai întâi de toate să cunoşti foarte bine limba română, apoi să cunoşti  subtilităţile celeilalte limbi, pentru a putea  reda cu exactitate mesajul transmis de autor  sau pentru a reda fidel expresiile idiomatice ale limbii respective care nu pot fi traduse mot a mot, ci folosind un sinonim al acelei expresii. Cum te descurci cu acest aspect lingvistic  dificil şi care a fost expresia folosită cel mai des în limba engleză?
A.D. – Hmm… N-ai vrea să-ți răspund la ultima parte a întrebării! Gândește-te că tocmai vorbeam despre adolescenți și limbajul lor colorat, și-o să subînțelegi răspunsul… Chiar, bine că mi-ai amintit! Am constatat un paradox, în ceea ce privește cititorul român: nu suportă să vadă într-o carte cuvinte mai pe șleau, sau înjurături redate întocmai, ci preferă să fie atenuate. Cam de genul legendarului „la naiba!”, soluția universală adoptată de o celebră traducătoare a filmelor de pe casetele video ale altor vremuri. Dar același cititor nu e deranjat câtuși de puțin să citească respectivele cuvinte în engleză, sau să le audă prin filme. Nu, în română nu-i place lui să le citească, sau să le audă. Cu toate că, în viața de zi cu zi, le folosește frecvent. Nu generalizez, dar cam asta e tendința majoritară. Nu știu ce să zic... mie, unul, nu mi se pare normal, totuși.
Așa, și să-ți dau totuși un exemplu de expresie care mi-a dat destulă bătaie de cap la traducere. Într-o carte la care am lucrat recent, la o petrecere între adolescenți, un personaj spune, la un moment dat: „Isn’t that the pot smoker calling the kettle black?” Ei, în limba engleză există expresia „The pot calling the kettle black”, echivalentă oarecum cu „Râde ciob de oală spartă”. Doar că, în exemplul meu, personajul face un joc de cuvinte, iar „pot” nu mai are sensul de „oală”, ci pe cel argotic, de „marijuana”. Așa că am încercat să apelez la o altă vorbă a poporului român, pe care am adaptat-o astfel: „Nu cumva vezi iarba din ochiul altuia, în loc de bârna din al tău?” Aici, „iarba” având, evident, același sens argotic.
CM - De curând te-ai întâlnit cu o parte dintre foştii colegi de şcoală generală. Mărturisesc că asemenea întâlniri sunt de invidiat şi din ce în ce mai rare. Trebuie să fi depănat multe amintiri din vremea începutului de adolescenţă. Ne povesteşti ceva haios? 
A.D.- A fost o întâlnire superbă, chiar dacă n-au reușit să vină prea mulți dintre foștii colegi. Culmea, am reușit să punem la cale totul datorită a două dintre fete, una care locuiește acum în Marea Britanie, iar cealaltă, în Germania. Ele ne-au mobilizat și pe noi, cei rămași pe-aici. Ce să zic... am discutat multe, dar faza cea mai haioasă mi s-a părut aceea că, fiecare când își făcea apariția pe terasa respectivă, simțea nevoia să se prezinte! „Eu sunt Cutare…” După atâția ani, își închipuiau oamenii că nu-i mai recunoaște toată lumea! Ai dreptate, sunt rare astfel de întâlniri, dar noi ne-am propus să le „îndesim”. Sper să ne și ținem de cuvânt, de data asta.
C.M. - ,,mă consider bogat la capitolul amintiri’’, îmi spuneai când te refereai la corifeii muzicii folk: Mircea Vintilă, Baniciu, Alifantis, Andrieş, Bodolan, Şeicaru… Legat de subiectul amintit, povesteşte-ne, te rog, un episod drag sufletului tău!
A.D.- Dragi mi-au rămas cam toate ocaziile în care i-am văzut pe diverse scene, sau când am stat la un pahar de vorbă, cu unii dintre ei. Una dintre cele mai frumoase amintiri aș zice că datează din 1985 sau 1986, nu mai știu exact, scuze pentru lacunele de memorie. Pe atunci, în vacanța de vară, se organizau tot felul de festivaluri și spectacole în incinta ștrandului studențesc din Tei. Într-o seară, după spectacol, stăteam la o masă mare, pe terasa hotelului de acolo, cu membrii trupei Celelalte Cuvinte și cu alți câțiva prieteni. La un moment dat, a apărut „dom’ profesor”, adică Alexandru Andrieș. Cineva l-a invitat să stea un pic cu noi, a acceptat, am discutat o vreme, după care Călin Pop i-a pus în brațe chitara lui și l-a rugat să ne cânte ceva. Și ne-a cântat… cred că vreo două ore! Îți dai seama ce-a fost acolo…
M.C.- ,,am chiulit o lună de la facultate să merg în turneu cu Celelalte Cuvinte, am cărat scule, am montat, am demontat, am făcut sunet, lumini, pirotehnie chiar... cu Moţu am iarăşi foarte multe amintiri…mi-a fost un fel de mentor’’. Cum era Moţu ca om? spune-ne ceva despre el. Ce este pittbeat?




A.D. – Aici ar fi de povestit, nu glumă… Cât spațiu ai în revistă? Vreo două sute de pagini cred că ar fi de-ajuns, pentru un mic rezumat… Bun, hai să le iau pe rând.
De trupa Celelalte Cuvinte mă leagă o veche și frumoasă prietenie, care a debutat în 1984, la prima ediție a seriei de festivaluri despre care spuneam adineauri. Moțu Pittiș mi-a spus despre ei, ceva la modul:„Băi, vino neapărat mâine să asculți o trupă din Timișoara, care cântă ca Phoenix în zilele lor bune, și la care atmosfera din sală e ca la Iris din perioada de glorie!” Așa obișnuia Moțu, să se raporteze la anumite repere… Normal că m-am dus să văd despre ce e vorba, știam că Moțu, când recomandă un lucru, chiar e ceva care merită toată atenția. Și am văzut. Trupa se lansase doar de trei ani – de fapt, doar de doi și jumătate – dar avea deja un repertoriu consistent. Era după-amiaza, pe o scenă mică, instalată pe un spațiu destul de restrâns, în plin soare, sonorizarea nu excela, dar ce-am auzit m-a impresionat mult. Apoi i-am cunoscut și pe membrii formației și mi-am dat seama că am de-a face cu oameni de o calitate deosebită. Așa am ajuns să fiu nelipsit de la concertele lor din București, dar am reușit să ajung și la altele, prin Timișoara, Oradea, Cluj, Brașov, Iași, Râmnicu Vâlcea și, evident, Costinești. Am fost cu ei prin turnee, așa e, i-am ajutat cu tot ce-am putut, din prietenie. Și acum suntem în relații bune, chiar dacă ne vedem mai rar. Iar din punct de vedere muzical, în opinia mea, e cea mai bună trupă rock românească din toate timpurile.
Pe Moțu, dacă vrei să-l descriu ca om, hai să-ți povestesc despre primul meu interviu din cariera publicistică. Era spre sfârșitul toamnei lui ’83, începusem facultatea de puțin timp, și descoperisem că exista o publicație a ASE-ului, „Tribuna Studentului Comunist” se numea. M-am dus la redacție, am zis că aș vrea să scriu și eu, și am fost întrebat: „Cam ce propui?” „Un interviu cu Florian Pittiș”, am zis. Marina Almășan, care pe atunci era redactor șef, m-a privit destul de neîncrezătoare, dar mi-a zis să încerc totuși, să vadă ce-o ieși. L-am căutat pe Moțu, i-am spus despre ce era vorba, și a acceptat imediat, după cum mă și așteptam. De altfel, el spunea mereu că pentru studenți e mereu disponibil, iar când era invitat la câte un bal al bobocilor, venea, se comporta la fel ca pe oricare scenă profesionistă, dar refuza să ia vreun ban. Bun, și să revin la interviu. Mi-a zis să vin într-o sâmbătă, seara, la teatru, în cabina lui de la Icoanei, că are „Hamlet” și intră abia după pauză (el jucând rolul Laertes), așa că avem timp să vorbim. Printre altele, l-am întrebat ce rol și-ar dori cel mai mult să joace. La care el mi-a răspuns: „Singurul rol pe care mi-l doresc este cel de om!” Și pot să spun, cu toată convingerea, că l-a jucat cu strălucire, ca pe toate celelalte roluri interpretate pe scenă.
Tot atunci, eu întrebându-l ceva despre tinerețea de spirit a unui actor, replica lui a venit imediat, citând un faimos vers din piesa „My Generation”, a trupei The Who: „Sper să mor înainte de a îmbătrâni”… Ce să mai spun… Rar mi-a fost dat să întâlnesc un om capabil să-ți dea replici atât de sclipitoare, într-un mod atât de spontan. Un om de o mare generozitate, îndrăgostit de muzică, de teatru, de cuvântul scris, rostit sau cântat, dispus totdeauna să-și împartă comoara cu cei din jur. De multe ori ne invita la el acasă, pe câțiva dintre fidelii lui spectatori, să vedem câte un concert nou de care abia făcuse rost pe video, sau să mai ascultăm ceva discuri procurate numai el știe cum.
Uite, observ că am pornit călătoria în timp în sens invers. Acum îmi amintesc ziua de 20 iunie 1982. Dădeam admiterea la facultate și aveam programat ultimul examen. Noi, candidații pentru Cibernetică, fuseserăm programați după-amiaza. Examenul era prevăzut pentru ora 16, la o oră după ce, la sala din Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra, începea „Poezia Muzicii Tinere”, o ediție-maraton prin care Moțu marca încheierea stagiunii. Mă crezi că la ora patru jumate predam deja lucrarea, iar la cinci fără un sfert eram deja în sală, ascultând Beatles și toate celelalte nenumărate surprize pregătite de Moțu? Da, am luat examenul, și am prins și cea mai mare parte din sărbătoarea de la Bulandra!
În anul următor, festivalul de încheiere a stagiunii s-a întâmplat să fie cu câteva zile înainte să mă eliberez din armată. Ne trimiseseră acasă într-o învoire de o zi, să ne aducem hainele civile, și să le predăm pe cele militare. Am ajuns în Icoanei la puțin timp după ce începuse, direct de la gară, în uniforma aia odioasă, în bocanci… Îți dai seama cum ar fi fost, să apar așa în sală? Bine, că mai veniseră soldați la spectacole, n-ar fi fost o premieră… Dar noroc că fusesem prevăzător și-mi luasem lucruri de schimb la mine, așa că am dat fuga în WC-ul public din parc, m-am „civilizat” la repezeală, după care am reușit să intru, sărind nu știu ce gard pe undeva, prin spate, împreună cu alți tineri care nu avuseseră bani pentru bilet…
Mai târziu, prin ’86 – ’87, am ajuns să fiu acceptat în cercul lui de la „Caru cu Bere”. Aproape zilnic, după ora unu, unu jumate încolo, ne întâlneam, aveam masa noastră rezervată… La un moment dat, Moțu a făcut rost de o condică de prezență de la teatru, ne-a trecut acolo pe toți cei care veneam frecvent, și ne punea să semnăm în fiecare zi! Dacă nu veneai și nu anunțai în prealabil motivul, punea absențe! Erau oameni frumoși, oameni de spirit, actori, muzicieni, scriitori, preoți, chiar oameni simpli, ca meserie condiție socială, dar de mare bun-simț. Replicile spirituale, poveștile interesante și bancurile curgeau mult mai abundent decât berea! Mare păcat că mulți dintre oamenii aceia nu mai sunt acum printre noi…
A, era să uit, m-ai întrebat despre „pittbeat”... Păi, prin anii ’90, Moțu descoperise fascinația calculatorului și, ulterior, pe cea a internetului. Prin ’98, parcă, s-a hotărât să-și facă un site al lui, iar adresa pe care și-a ales-o a fost pittbeat.ro. De ce așa? Simplu: „pitt”, de la Pittiș, normal, iar „beat”, de la formația lui de suflet, The Beatles, și de la curentul muzical generat de ea. Apropo, unul dintre bancurile preferate ale lui Moțu era cu un personaj care-l apostrofează pe altul: „Pleacă, domn’e, nu vezi că ești beat?” Iar cel vizat îi dă replica: „’Pare rău! Se scrie beat, da’ se citește bit!”

C.M. – Ai o carte scrisă, un interviu marathon despre care foarte puţină lume ştie. Vorbeşte-ne despre protagonistul interviului! Mi s-a părut extrem de interesant.

A.D. – Așa e, spre sfârșitul mileniului trecut (ha, ha ha!), cunoscând-l de multă vreme pe Cristi Minculescu, i-am propus să scriem o carte despre viața lui, cu întâmplări neștiute de nimeni. Cristi a acceptat, și ne-am pus pe treabă. Ne întâlneam săptămânal, timp de două-trei ore, într-un birou al redacției în care lucram eu pe atunci, beam cafele peste cafele, eu întrebam, Cristi povestea, iar reportofonul înregistra. De fiecare dată, venea cu câte o poveste deja pregătită, din ce-și amintise între timp. Îl lăsam să vorbească – e un povestitor absolut fascinant! – după care mai interveneam cu întrebări, declanșându-i alte și alte amintiri. A ieșit un material destul de consistent, cu foarte multe lucruri neștiute despre el, ca om, nu doar ca artist. Povești din copilărie, amintiri de pe scenă și mai ales din culise, despre Cenaclul Flacăra, despre celebra lui iubire față de Universitatea Craiova, dar și despre o altă pasiune mai puțin știută, pentru cărți și, în special, pentru istorie, multe, multe… N-a mai apărut cartea, din diverse motive, atât obiective, cât și subiective, n-are rost să mai insist acum asupra lor. Și-mi pare rău, pentru că erau lucruri frumoase acolo, care-l înfățișau, repet, pe omul Cristi Minculescu, nu pe „ăla de pe scenă”, vorba lui.

C. M. – Să ne oprim puţin şi la activitatea ta de jurnalist. Vorbeam zilele trecute despre curajul de a spune adevărul. Eu am făcut-o ades şi am devenit subit antipatică. Tu spuneai că ai primit şi ameninţări. Să fie acesta motivul pentru care ai renunţat la jurnalism?
A.D. – A, nu, nicidecum! Chestia cu amenințările a fost doar ceva de moment, un moment peste care am trecut amuzându-mă. Știi, eram destul de caustic uneori în articolele mele, și există multe persoane publice lipsite de simțul umorului, când sunt criticate într-un fel sau în altul. Destui s-au supărat pe mine; unora le-a trecut, admițând în cele din urmă că am avut dreptate, iar altora, nu. Problema lor! Și, la un moment dat, m-a sunat un personaj cunoscut pe vremea aia, membru al unei formații hip-hop deja în vogă, despre care tocmai scrisesem o cronică destul de haioasă. În semn de mulțumire, băiatul m-a sunat și, plin de grijă față de mine, m-a rugat să am grijă cum trec strada, să nu mă calce cumva vreo mașină… Ce să-ți spun, m-a impresionat până la lacrimi! Am relatat întâmplarea în numărul următor, după care am mai primit un apel telefonic, pe un ton și mai îngrijorat cu privire la sănătatea mea. A treia oară n-a mai sunat, și-a dat seama că n-are șanse cu mine. Sau poate i-o fi explicat cineva că e fraier și că articolul meu, chiar dacă-l lua în bășcălie, însemna totuși o reclamă pentru trupa lui. Atât timp cât nu se dădea și mai mult în stambă.
Revin la întrebarea ta: am renunțat la jurnalism din cauză că ajunsesem să cunosc destul de bine jocurile practicate de patronii din presa română, ca și de unii trepăduși de-ai lor, șefuleți mai mari sau mai mici. Am avut totdeauna oroare de șantaj, de articole scrise la comandă, sau de născocirile puerile și mizerabile ale unora ahtiați după publicitate. De persoane publice care se grăbeau să-ți toarne cu nemiluita povești despre „inamicii” lor, „dar nu cumva să se afle că știi de la mine!” De mâncătoria de prin redacții, de arivismul unora, de agramatismul altora… Am avut norocul să-mi apară în cale ocazia asta, de a colabora cu o editură cunoscută, apoi cu altele, și nu regret absolut deloc faptul că m-am despărțit de presa scrisă. Dacă am ceva de spus, pot să scriu și pe blog, nu e nevoie să fiu la un ziar; singura problemă e că nu prea am timp. Plus că… vezi foarte bine ce se întâmplă acum: ziarele ori dau faliment și dispar, ori nu-și plătesc angajații cu lunile… Nu mai vorbesc despre lipsa totală de profesionalism a multora dintre cei rămași în activitate… ce zic eu, profesionalism… n-au nici cea mai mică legătură cu jurnalismul, chiar dacă unii și-au cumpărat câte o diplomă. Văd cu duiumul articole din care nu înțelegi nimic, fiindcă nu se respectă regula aceea, cu cele cinci întrebări esențiale. Nu se respectă nici ortografia sau gramatica limbii române, darămite… Chiar, zilele trecute citeam un articol în care unul dintre avocații lui Gigi Becali era ridiculizat, din cauză că, în cadrul cererii de eliberare provizorie a clientului său, comisese mai multe greșeli gramaticale. Când, în realitate, era vorba despre greșeli de ortografie… Ce ziarist mai e ăla care nu cunoaște diferența dintre gramatică și ortografie, te întreb? Și câte parale fac șefii lui, dacă nu sunt capabili să observe și să corecteze eroarea? Asta mai e presă? Poate c-o fi, dar nu și pentru mine, mulțumesc foarte mult. 

C.M.-  Să revenim la traduceri. Young Adult Romance gen literar foarte popular. Noua ta carte tradusă este scrisă în acest registru. Ce aduce nou în literatură? Cum se numeşte şi cine este autorul? Vorbeşte-ne succint despre subiect.

A.D. – Noua carte, cea la care te referi, se numește „Mare Tranquilitatis”, și este romanul de debut al scriitoarei americane Katja Millay. Mărturisesc că a fost, până de curând, romanul meu preferat din câte am tradus în ultimii ani, dar acum îi face concurență cartea la care lucrez acum, „Hopeless”, de Colleen Hoover. Nu știu pe care s-o aleg dintre ele, sincer să fiu. Dar pe cititori îi sfătuiesc să le aleagă pe ambele, pe răspunderea mea, n-o să le pară rău! Ambele fac parte din acest curent numit Young Adult Romance, extrem de popular în lume la ora actuală. Denumirea s-ar traduce cam la modul „povești de dragoste pentru tinerii adulți”, aceștia fiind, în general, tineri cu vârstele cuprinse între, să zicem, 15 și 20 de ani. Cu toate că unii critici împing extremele până la 12 și, respectiv, 25 de ani, din principiu segmentul cam acolo ar fi situat, între 15 și 20. Iar poveștile astea de dragoste nu seamănă cu cele clasice decât prin prisma faptului că se petrec între un „el” și o „ea”, și că dragostea învinge, până la urmă, toate obstacolele. Cam aici se opresc asemănările fundamentale. În rest, nici urmă de dulcegăriile atât de cunoscute, nici vorbă de personaje schematice, arhetipale, șablonarde. Tinerii protagoniști au personalități extrem de complexe, contradictorii adesea, și chiar dacă biografiile unora pot părea neverosimile, devin cât se poate de veridice prin felul în care sunt dezvăluite, pas cu pas, cam cum se conturează o imagine dintr-un puzzle. Limbajul e cât se poate de firesc, deseori cu foarte mult umor, iar implicațiile psihologice sunt urmărite în profunzime. Iar pentru mine, în calitate de traducător, cărțile pe care mi le propune Editura Epica înseamnă, de fiecare dată, noi provocări, din ce în ce mai captivante.

C.M. - În încheiere aş vrea să-mi spui care sunt autorii tăi preferaţi şi de ce?
A.D. - Of, iar mă pui în încurcătură… Sunt atâția, cum vrei să aleg doar câțiva? Bine, hai, ca să nu zici că mă eschivez: Shakespeare, Molière, Cehov, Beckett și Caragiale, ca dramaturgi (și nu numai, cum e cazul ultimului); dintre romancieri, Dostoievski, Szienkiewicz, Bulgakov, iar ca poeți, Verlaine, Villon, Esenin, Whitman. Și Adrian Păunescu, ale cărui versuri le-am apreciat totdeauna. După cum vezi, sunt opere literare total diferite, singurul numitor comun fiind valoarea. Așa că… de ce le prefer? Tocmai de-aia!
C. M. – Îţi mulţumesc, Adrian Deliu!

"Gândirea comună europeană este opera colosală a traducătorilor. Fără traducători nu ar exista Europa, nu ar exista literatura mondială. Fără traducători eu nu l-aş fi citit pe Cervantes, iar dumneavoastră pe Kafka. Traducătorii sunt de o mie de ori mai importanţi decât deputaţii din Parlamentul European."
Milán Kundera



Virgil Mazilescu

(Gabriel Nedelea) Virgil Mazilescu a reinventat  poezia în marile vecinătăţi ale singurătăţii, ale somnului şi ale sentimentelor :,,tu dormi dragostea mea. sunt singur am inventat poezia şi nu mai am inimă''.
Virgil Mazilescu debutează în anul 1968 şi este considerat un ,,suprarealist întârziat''. Opera sa este la graniţa dintre suprarealism şi onirism, nefăcând parte din niciun curent literar, neomodernist sau postmodernist. Publică doar 4 volume de versuri: Versuri (1968), Fragmente din regiunea de odinioară (1970), Va fi linişte va fi seară (1979), Guillaume poetul şi administratorul (1983).

DORMI DRAGOSTEA MEA

plânsul în oraş:
mâini fricoase îşi schimbă într-ascuns culoarea şi încă o
noapte izabela va fi a dreptăţii a nisipurilor (respiraţia
cavalerilor printre cavaleri e cea mai galbenă)

şi spre dimineaţă la castel dacă s-ar auzi cântece: o cheie
pe buze oho şi pe trădare. dulce strigăt. sarea depusă la porţi.
spera să se joace mai frumos (cavalerul în depozite mari de sânge)
tu dormi dragostea mea. sunt singur
am inventat poezia şi nu mai am inimă


PRIMA POVESTE PENTRU ŞTEFANA

pisica va deschide iar fereastra
pisica verde şi proapsătă ca iarba
şi în odaia pustie se va strecura
şi la picioarele stăpânului se va încolăci

dormi dormi somnul te duce de pe lume
te spală şi te piaptănă şi te împarte
copiilor săraci te-m şi uitat

şi ploaia va deschide iar fereastra
ploaia verde şi proapsătă ca iarba
şi în odaia pustie se va strecura
şi la picioarele stăpânului se va încolăci

dormi dormi somnul te duce de pe lume
te spală şi te piaptănă şi te împarte
copiilor săraci te-am şi uitat

şi moartea a deschis încet fereastra
moartea  verde şi proaspătă ca iarba
şi în odaia pustie s-a strecurat
şi la picioarele stăpânului s-a încolăcit

A DOUA POVESTE DESPRE ŞTEFANA

iese de după magazie un înger şi se înclină
se uită la stânga - nimeni acolo
se uită la dreapta- absout nimeni

totuşi e grea viaţa pe pământ murmură el

de când au încetat să mai creadă în îngeri
muritorii visează cu toţii să-şi arboreze
câte o pană de-a noastră la butonieră la panglica  pălăriei

ne prind în somn au câini de vânătore şi procedee
aproape savante şi o foarte subtilă tehnică fără doar şi poate
de altfel noi nu existăm decât în timpul somnului

                                                      *
iese de după magazie un copil şi se înclină
se uită la stânga - îngerul adormit în fotoliu
se uită la dreapta - îngerul adormit în fotoliu

şmecheri s-au mai făcut şi îngerii ăştia murmură copilul
scoate pe ascuns foarfeca şi haţ haţ cele două capete
apoi aleargă să vadă care e îngerul şi care fantoma

A TREIA POVESTE PENTRU ŞTEFANA

noapte de noapte se aud paşi grăbiţi prin bucătărie
i uite aşa ne trezeşte cu mersul şi cu scâncetele ei steaua
rătăcită la noi acasă - aveam eu oarecum bănuiala
că prea de timpuriu s-a desprins din năvoadele cerului

astăzi primejdii mari o pândesc:motanul nostru de pildă
ar putea să-i ronţăie într-o clipă urechile nasul cât zmeura


ŞATOV

ei au lumea lor şi lumea asta a lor îmi face greaţă
şi chiar cu o cutie goală de conserve în gură sunt gata să urlu
şi chiar cu  o bombă în măduva şirei spinării sunt gata să urlu
că au lumea lor şi că lumea asta a lor îmi va face greaţă

COLINE VERZI

în stânga am cuvintele în dreapta puterea

să fie doar a mea să fie doar o târfă pieptănându-se
cu lungi mişcări la lumina  stelelor să fie câteodată şi mamă
,,nu te gândi la amănunte dragule''

dar nu te mai gândi la amănunte dragule
nu te gândi nici la scheunatul inimii pe vreme de ploaie
nu te gândi la rotiţele desprinse din mecaismul ancenstral

şi pleacă departe departe cât mielul este într-adevăr fiul mielului
departe printre coline verzi şi gospodării în floare
pleacă şi lasă-mă într-un urlet într-o pace fără margini

nu te gândi la scheunatul inimii pe vreme de ploaie
în stânga tu ai cuvintele în dreapta puterea

FLORI ALBASTRE

nici o mângâiere şi flori albastre şi nici o vorbă. mâna va
crede că visează - las-o. limba doarme de nouă ani între
maluri - las-o. flori albastre da înspăimântătoare flori
albastre şi mai ales nici o vorbă: cuţit lângă cuţit


GURA TA CA UN SEMNAL RĂTĂCIT


atunci: creierul meu printre cutelew cereşti. şi uneori mai
red că voi pleca departe să ascult tristeţea puiului
de lup. iarna

va dărâma sufete peste suflete. oasele tutror începuturilor
din nou vor începe să fluiere - şi atunci: gura ta ca
un semnal rătăcit

Pariu pe Prietenie în Revista Mantaua lui Gogol


,,Noi toţi ne tragem din Mantaua lui Gogol'' - F.M Dostoievski.
Mantaua lui Gogol, revistă trimestrială de literatură, artă şi cultură, editată de Asociaţia Cultural Creştină a Ucrainenilor din România- Taras Şevcenko.
din cuprinsul revistei:
Leo Butnaru - Poezia avangardei ucrainene;
Silvia Zabarcencu - Pe urmele lui Mazepa;
Ina Florica Popa, Nik Oprişă, Doina Rândunică Anton, George Petrovai, poezii;
Ştefan Dorgoşan - Zile ticăloase; 
Dan Moldovan- Culorile vântului;
Nicolae Cornescian- extreme III(foileton)
Claudia Minela - Pariu pe Prietenie
Mihai Haifa Traista- umor etc.




marți, 22 octombrie 2013

IPOCRIŢI



nu trebuie să răscolim podelele bisericilor
ca să găsim urmele genunchilor ipocriţi

nu trebuie să mâncăm din miezul pâinii negre
ca să aflăm că şi coaja are acelaşi gust

nu trebuie să ne privim în oglindă
ca să-l recunoaştem pe Narcis
din păcate nemuritor

minciuna
un adevăr mascat a ceea ce suntem

când soarele va  iubi noaptea
oamenii vor descoperi  lumina  altruismului
până atunci Dumnezeu
va rămâne doar
făt-frumos din biblie


duminică, 20 octombrie 2013

O noua editie a Pariului pe Prietenie



Toamna, ultima cadână din haremul sultanului, ne va însoţi lăsându-şi voalul galben pe străduţele vechi ale Micului Paris, ne va arăta faţa tristă a cerului, gata oricând să plângă în rafale, va dansa frenetic dezgolind gutuii care-şi lasă leneşi, la picioarele ei, bogăţia roadelor, asemenea lanţurilor încătuşând gleznele robilor scoşi la vânzare. Urmaţi-o şi voi, descoperiţi-o!...
DUMINICĂ,20 octombrie 2013, ora 18:00, în Bucureşti, în Club Mojo, situat pe strada Gabroveni, nr. 14, vizavi de magazinul Cocor, unde va avea loc un nou eveniment Pariu pe Prietenie.
Veniţi să petrecem împreună câteva ore în compania muzicii şi a literaturii.
Invitaţii serii:

Momentele muzicale ne vor fi dăruite de:
* NICU NiCUŞOR
* TRUPA MICUL PARIS
* TRUPA THE OUTSIDERS


*ADRIAN SUCIU – proză
poezie:
* Ciprian Chirvasiu
* Antonia Zavalic
* Petraru Ionuţ
* Radu Andrei Popa

Vom avea momente open stage - vor citi prieteni, scriitori aflaţi în sală.
Vă aşteaptă concursul cu premii în cărţi, oferite de editura Litera.
Moderatori:Claudia Minela şi Raluca Neagu
ave, prieteni!

miercuri, 9 octombrie 2013

Festivalul de literatură horror găzduit de Club A şi Editura Herg Benet - 13 septembrie 2013 (cronică eveniment)



 Pe data de 13 septembrie a avut loc  - ,,Festivalul de literatură horror’’- găzduit de Club A din Bucureşti.
În cadrul evenimentului a avut loc lansarea volumului ,,Acluofobia (Zece povestiri macabre)’’, Editura Herg Benet, autor A.R. Deleanu, volum despre care Mircea Pricăjan, scriitor şi traducător spunea că: ,,dă tonul, stabileşte traiectoria, aşază ştacheta’’, referindu-se desigur la genul literar horror, foarte puţin abordat de scriitorii români contemporani.
Momentul următor ne-a fost oferit de Cristina Nemerovschi care a lecturat un fragment din romanul ,,Nymphette_dark99’’, publicat la Editura Herg Benet, 2013. Romanul tratează un subiect incitant despre o întâmplare din viaţa unei tinere de 13 ani, adolescentă a zilelor noastre, nonconformistă, fără scrupule care se prezintă cititorului astfel: “Am 13 ani şi 4 luni. În ghiozdanul meu nu găseşti bomboane pe băţ, nu îmi prind părul cu bentiţă, nu port pantofi cu baretă şi nici rochiţe albe. Fac sex pentru că e fun. Îmi testez limitele şi nimic din ceea ce ai putea bănui despre mine nu este adevărat. Mă cheamă Vicky. Ai grijă să nu îmi spui Victoria, port un cutter cu mine tot timpul.”

Alex Voicescu, organizatorul şi moderatorul evenimentului trage la sorţi câştigătorii, cumpărători on -line ai volumului ,,Marele băiat de cartier’’, publicat la editura Herg Benet, autor Kiki Vasilescu. 
Următorul invitat al serii este domnul Michael Hăulică, editor la Millennium Books, membru titular al Uniunii Scriitorilor din septembrie 2010, autorul mai multor cărţi F&SF dintre care amintesc doar câteva: Aşteptînd-o pe Sara (Millennium Press, 2005; Tritonic, 2006; Millennium Books&Texarom, 2012, ebook), Povestiri fantastice(Millennium Press, 2010; Millennium Books&Texarom,  2011, ebook) – proză; Nu sînt guru (Tritonic, 2007), …nici Torquemada (Millennium Books, 2011; Millennium Books&Texarom, 2011, ebook) – culegeri de articole, etc.

Alex Voiculescu aduce în discuţie apariţia a două  antologii de lectură horror şi SF, care reuneşte mai mulţi autori ai genului. Domnul Michael Hăulică prezintă succinct ultima antologie - ,,Dincolo de noapte.12 feţe ale goticului’’. Iniţiatorul acestui proiect, scriitorul Oliviu Crâznic, este următorul invitat care  aminteşte numele câtorva autori ce au acceptat să publice în cele două antologii: Laura Sorin, Liviu Radu, Florin Pîtea, sunt doar trei dintre cei prezenţi în antologie care au reuşit să convingă cititorii că literatura horror merită toată atenţia, prin calitatea lecturilor prezentate. Oliviu Crâznic vorbeşte despre ideea de oroare, teroare, tensiune, horror gotic.

Aflăm de la dânsul lucruri interesante despre romanul - ,,și la sfârșit a mai rămas Coșmarul’’- roman gotic, publicat la Editura Vremea, 2010, carte care conţine o poveste de epocă, cu vampiri, bazată pe legende medievale, un roman care a primit câteva premii importante. 




Răspunde întrebărilor puse de public, afirmând că literatura horror, în România, este neglijată de mass-media. Punctează faptul că promovarea este cel mai important lucru în vânzarea unei cărţi. Dacă editura, împreună cu autorul, sunt interesate să facă promo, atunci cartea se va vinde, altfel nimeni nu vine să o cumpere de la sine putere. Aminteşte în treacăt despre importanţa publicării în străinătate unde cititorul este atras de nou şi cumpără fără rezerve cartea unui necunoscut, aminteşte despre faptul că scriitorul este plătit pentru munca sa astfel încât poate duce un trai decent din banii obţinuţi din scris. Scriitorul dăruieşte câteva cărţi doritorilor prezenţi, iubitori ai genului SF&horror. ,,afară se poate şi fără promovare, în România, fără o promovare foarte intensă, nu se poate. Cred că totul depinde de editură, de autor şi de colaborarea celor doi’’, încheie Oliviu Crâznic.


Alex Voicescu are ultimul cuvânt, mulţumeşte publicului şi invitaţilor serii pentru participarea la eveniment.  


















- o nouă editură Karth - debutează cu două volume de versuri:


duminică, 6 octombrie 2013

MOPETE ŞI TIMPUL PIERDUT- MIRCEA IVĂNESCU



mopete a lipsit multă vreme de acasă.
şi într-o dimineaţă s-a întors, să-şi vadă pisica -
era o dimineaţă cu soare. în curte, frica
lui mopete de locul acesta se strânsese, retrasă,
lângă florile pălite din brazdă, la soare-
avea aum chipul pisicii, şi îl privea
pe mopete cu ochi impasibili, şi abia
decoloraţi de lumină cu străvezimi autumnale.
mopete, oprit o clipă să o privească,
o simţea, pe pisică, foarte străină. ar fi vrut
să intre repede în casă. o nefirească
ameţeală îl legăna pe trepte, înspre pisică, înapoi.
până la urmă, pisica a plecat, cu mersul greoi
al plicitselii. se vedea că-i este urât.

Mircea Ivănescu din volumul CD carte ,,biografii imaginare''
Editura Casa Radio


vineri, 4 octombrie 2013

penultima cadână din haremul sultanului


 

e cea mai frumoasă femeie
pletele ei plâng pe umeri de sălcii

dansează frenetic
rafale de sânge inundă creştetul pomilor, florile
pământul soarbe fiecare picătură
iubind-o ca un vampir
care-şi leapădă ultimul sărut pe buzele morţii

sânii ei  ciorchini copţi
hrănesc guri  însetate de beţie
dansează se învărte
se învârte în minţile lor cu picioarele goale
făcându-i puternici
din ce în ce mai puternici

penultima cadână îşi lepădă rodul în burţile hambarelor

gutuile
podoabe de aur
se aştern supuse la picioarele ei ca  nişte lanţuri
încătuşând gleznele robilor scoşi la vânzare

se dăruieşte până la epuizare
până la înălţare
până când Sherezada
îşi începe povestea celor o mie şi una de nopţi
în palatul de cleştar
unde focul cerşeşte îndurare frigului
scâncind

luni, 30 septembrie 2013

INTERVIU CU BORIS MARIAN,,…libertatea de expresie este o condiție pentru orice creator, timpul va cerne, sper, valorile. ‘’ (Boris Marian)

,,…libertatea de expresie este o condiție pentru orice creator, timpul va cerne, sper, valorile. ‘’ (Boris Marian)




Boris Marian (Mehr) s-a născut la 19 noiembrie 1941, în Rusia, regiunea Stavropol, Caucazul de Nord, unde au ajuns părinţii, pornind din Herţa în 22 iunie 1941, de teama deportării de către trupele germane. A studiat la liceul Sf. Sava din Bucureşti, apoi la Moscova, ingineria chimică, a ocupat diverse funcţii tehnice. A debutat cu poezie în revista Luceafărul, în 1969 , la recomandarea lui Ilie Constantin. A învăţat mult de la poetul Geo Dumitrescu,care i-a fost naş literar (din 1968, prin Poşta Redacţiei a „României literare”). A publicat poezie la revistele menţionate mai sus, apoi la„Contemporanul”, „Flacăra” (după 1989), iar în volum ”Numele profesorului” (1986), - lector Radu Albala, „Profesorul de fericire” (1989), lector Florin Mugur, (unul din marii poeţi nerecunoscuţi, ca atare, în România), „Vocea profesorului” (1993) dedicată victimelor Holocaustului, printre care s-au numărat bunicii din partea mamei, împuşcaţi de germani pe malul Bugului, apoi ”Viaţă de profesor” (2002) la ed. Albatros (directoare Georgeta Dimisianu), „Mers în pustiu sau căutarea lui Dumnezeu” ( 2005), ”Adesea printre ore solitare”( 2007), ”A bis sau a şaptea poartă”( 2008), toate la editura colaboratoare a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Ed. Nouă, „ 154 de sunete” ( Ed. Granada- 2009), „ Infernul de toate zilele” ( Ed. Granada – 2011). A mai publicat trei volume de eseuri despre istoria şi personalităţi ale istoriei evreilor - „Evreii, istorie, valori” (Ed. Hasefer- 2000), „Dicţionar sentimental” (Ed. Nouă- 2006)), „File de calendar profan” (Ed. Hasefer- 2007)). A primit un singur premiu, dar de neuitat, cel al Cenaclului „Nichita Stănescu” din Bucureşti. Au scris despre poezia şi eseurile sale, Geo Dumitrescu, Cornel Regman, Ilie Constantin, Gh. Grigurcu, Alex Stefănescu, H. Zalis, Iulia Deleanu, Nedeea Burcă, Eva Galambos, Carol Isac,Zoltan Terner, ş.a. Este prezentat în Dicţionarul Literaturii Române” al ACADEMIEI ROMÂNE, coordonat de Eugen Simion, în „Dicţionarul Scriitorilor Români” al lui Aurel Sassu (Cluj), în Istoriile literaturii române scrise de D.Micu, Marian Popa, H.Zalis. Marian Popa l-a confundat cu un poet de dincolo de Nistru, cu acelaşi nume, dar  mai în vârstă. Este redactor din 1997, la revista REALITATEA EVREIASCĂ, colaborează cu publicaţii de limbă română din Canada, Israel. Volumul „Vocea profesorului” a fost achiziţionat de Biblioteca Muzeului Holocaustului (SUA). Versuri din creaţia sa au fost citite la postul Radio România Cultural de actriţa Maia Morgenstern.
Poezia  lui Boris Marian este reflexivă, fără a fi livrescă, ea pornește de la sentimente metamorfozate  prin filtrul  mintal în  „rețete de fericire”, pentru că poetul  trăiește fericirea de a se putea exprima, având o audiență apreciabilă. Cândva Alex Ștefănescu scria un articol în „Flacăra” începând cu o interogație – „ De ce nu se scrie despre Boris Marian?”. Henri Zalis scria în „ O istorie  condensată a literaturii române” – „ Lirismul său  provoacă reacții, atribuie cititorului facultatea de a desluși dincolo de cuvinte genul de monolog interior datorită căruia Boris Marian reușește accente autoreferențiale… Arderea de sine concentrează lupta cu demonia dezlănțuiților mesageri”.

REFERINȚE CRITICE

Dicționarul General al Literaturii Românea –Academia Română ( coord. Eugen Simion)- Editura Univers Enciclopedic ( literele L-O)-2009
„ Poezia lui Boris Marian cultivă un umor discret, reținut, asociat acidității asumate, într-un stil direct, ca într-o radiografie a trăirilor”
 Dumitru Micu – istoric literar – recomandare de intrare în USR ( 1990)
„Impresia provocată de parcurgerea tuturor poemelor este categoric favorabilă, natură elegiacă și reflexivă, Boris Marian se comunică într-o formulă proprie, interesantă”
 Geo Bogza – poet – recomandare în 1990
„Boris Marian se dovedește un poet adevărat, pe care l-am citit cu interes și mari satisfacții estetice”.
  Maria Banuș - recomandare 1990
„ Am citit cu emoție și plăcere volumele de versuri ale lui Boris Marian, este o poezie autentică,  de factură modernă, de o limpede expresivitate, adeseori aforistic-parabolică”.

Cândva Alex Ștefănescu scria un articol, în „Flacăra” , începând cu o interogație – „ De ce nu se scrie despre Boris Marian?”. Iată că a venit vremea ca cineva să scrie despre  poetul  Boris Marian, aici, în revista ,,Flacăra lui Adrian Păunescu’’.


Claudia Minela -  Aţi studiat la cel mai vechi liceu din Bucureşti,  Sf. Sava, divizat de către domnitorul Al. I. Cuza în - Universitatea din Bucureşti  şi  actualul Colegiu Sf.  Sava - un liceu cu profil real, unde au studiat multe  personalităţi : Nicolae Bălcescu, Constantin I. C. Brătianu, Gheorghe Lazăr, Regele Mihai, C. A. Rosetti, Tudor Arghezi, Henri Coandă, Nicolae Iorga etc. După terminarea liceului aţi studiat la Moscova, ingineria chimică.  Cum s-a născut poezia într-un asemenea  mediu al ştiinţelor exacte?

Boris Marian – Nu am o fire de inginer, nu iubesc rigoarea tehnică, deși o respect, iar chimia mi-a fost dragă pentru că s-a născut din alchimie, care a fost o aventură extraordinară în istoria omenirii. Am avut profesori eminenți la Sava, la română pe Mișu Bărbătescu, urmaș al unor junimiști, la latină pe Gh. Guțu, autor de manuale și dicționare, ș.a. Era și un cenaclu de literatură cu o revistă unde am și „debutat” cu versuri de care azi îmi vine să râd. Coleg de cenaclu și de bancă era  Lucian Bolcaș, azi avocat și politician cunoscut. La Moscova am ajuns din dorința de a vedea o țară străină, oricare, era o curiozitate de adolescent, desigur am studiat chimia cu toată seriozitatea. Dar i-am văzut și pe poeții tineri de atunci, Evtușenko, Voznesenski, ș.a. 
CM -  Am citit un articol în care aminteaţi  cu nostalgie şi umor despre vremea pionierilor şi a UTC- iştilor. Cum era Marian Boris pionier ? Cum erau profesorii  în  vremea aceea?
BM – Am fost primit cu greutate și la pionieri și la UTC. Principalul reproș era că vorbeam în timpul orelor și eram cam obraznic  cu profesorii. Cinstit vorbind, consideram o cinste să fii pionier, apoi utecist. Am suferit când mi s-a refuzat din prima selecție primirea. Nu am să mint că uram regimul, habar nu aveam de aspectele negative. Nostalgia de acum nu este pentru „idealuri”, ci pentru anii copilăriei și adolescenței. Cred că numai cei din familiile care au suferit politic  respingeau acel entuziasm astăzi considerat ridicol. Profesorii de la Sava erau din vechea școală, acum îmi dau seama cu ce teamă se fereau de  orice „abatere”. Însuși profesorul de română s-a poticnit când un elev, cred chiar Bolcaș, l-a întrebat de Blaga. Abia fusese acceptat Arghezi. Am pierdut mult din ceea ce ar fi trebuit să învățăm, cenzura era absolută. Doar la latină se putea zburda liber, Vergiliu,Ovidiu nu erau dușmani ai regimului. 

CM -  în materialul trimis de dv. am întâlnit din nou un nume binecunoscut, Geo Dumitrescu, un scriitor si un jurnalist de excepţie care a promovat mulţi tineri ai anilor ’60- ’70, fiind susţinător al rubricii ,,Atelierul literar’’, rubrică apărută în revista ,,Luceafărul’’, unde aţi debutat şi dv. în anul 1969, la recomandarea lui Ilie Constantin.
Care era relaţia dintre Geo Dumitrescu şi debutantul pe care îl susţinea, dv. fiind unul dintre acei tineri? Care a fost rolul dumnealui în activitatea literară de început  a poetului Marian Boris Mehr?
BM – Consider  că am avut norocul să corespondez cu unul dintre cei mai drepți și generoși judecători ai poeziei tinerilor din anii 1968-1985. Poezia lui Geo Dumitrescu m-a cucerit înainte de a începe corespondența cu el.  Aparent prozaică, de o mare adâncime, cu arome de suprarealism bine filtrat, el a fost unul din dizidenții tăcuți ( nu avea ce face) față de curentul grețos, pro-pecerist, patriotard –proletar practicat de  majoritatea poetașilor momentului. Erau și intelectuali de vază care se adaptaseră, inclusiv Călinescu, Ralea, dar pe ei îi iubim pentru alte scrieri. Geo Dumitrescu era tranșant – nu te lăuda, dar te încuraja cu eleganță, fie te punea  pe o listă mai jos- REVENIȚI, fie , mai jos, DEOCAMANDATĂ, NU!
Majoritatea celor acceptați de el au devenit poeți cunoscuți, ceilalți au dispărut. Avea un fler nemaipomenit. Numele meu este Boris Mehr, el mi-a sugerat să fiu Boris Marian și știa de ce. Fără să supăr pe cineva, ați auzit de vreun poet român cu numele de Goldenberg sau Rabinovici? Dar am să revin la această temă, cu înțelepciune.  
CM – Spuneaţi că aţi învăţat multe de la Geo Dumitrescu. Vă amintiţi câteva sfaturi aparţinând domniei sale? Pot fi ele valabile şi pentru tinerii debutanţi de astăzi?
BM - Geo Dumitrescu nu dădea sfaturi, nu se erija în mentor, spunea că poezia nu se predă, este un proces intim, dar, din selecția pe care o făcea, am reținut modul său de a judeca poezia – iubea concizia, acuratețea exprimării, nu iubea rimele goale, prefera versul alb, era încântat de originalitatea, ineditul unor texte, era drastic cu cei de la care se aștepta la mai mult, respingea orice dulcegărie, nu iubea plângăcioșii, ștacheta pe care o punea era destul de înaltă, deși majoritatea eram începători. Nu prea am întâlnit oameni de litere atât de consecvenți în apreciere, fără a fi dogmatici. Se simțea o căldură sufletească pe care o ținea ascunsă.    
CM – Sunteţi evreu.  V-aţi simţit discriminat în ţara în care aţi ales să rămâneţi? Apreciez mult  tăria de caracter prin care v-aţi impus, reuşind să treceţi, cu diplomaţie, peste ostilităţile unor limitaţi , căci nu-i pot califica altfel pe cei care discriminează. Se poate trăi în România zilelor noastre  în pace, din acest punct  de vedere?
BM – O întrebare cu multe valențe. Între elevi, colegi de liceu, de facultate nu am întâlnit antisemiți, o spun cu toată sinceritatea. Nu de mult un conațional, așa zis poet,  m-a numit jidan, ceea ce m-a uluit, niciun  creștin nu m-a numit astfel, chiar dacă unii mai gândesc în acest mod. În ultima clasă de liceu am fost chemați la comisariat pentru înregistrare, ne-au dezbrăcat la pielea goală și un politruc în civil m-a întrebat dacă eu sau familia mea corespondăm cu rudele din Israel. Am negat, ceea ce chiar era adevărat, iar  respectivul mi-a râs în nas – „Asta să i-o spui lui mutu’!”. Nu am avut replică. Era ceva ce numai sub regimul nazist se putea întâmpla. Aceasta era politica bravului nostru Partid Comunist. Nu era vorba despre antisemitism, ci despre  antiisraelism. Până în 1989 nu am constatat ieșiri antisemite decât în cartea lui Vadim „ Saturnalii” și în unele articole ale lui Eugen Barbu. După 1989, unii au crezut  și mai cred că a venit și vremea  cuziștilor, codreniștilor, că libertatea de exprimare te lasă în voia  sorții. Cuvântul jidan nu era un peiorativ până în secolul XX. Dar AC Cuza, apoi Codreanu, apoi Goga, apoi  regimul antonescian au creat un antisemitism oficializat fără nicio  urmă de creștinism adevărat. Papa Ioan al- XXIII- lea  a spus că un creștin nu poate fi antisemit, este un nonsens. Plecarea masivă a evreilor din România a avut mai mute cauze - amintirea Transnistriei, a pogromurilor, cauze economice ( ca și în cazul sașilor, șvabilor), eliminarea evreilor din diverse funcții, deși, de ce să nu o spunem, în conducerea PCR erau destui evrei care își desconsiderau propria apartenență, majoritatea își schimbau numele, spre deosebire de Lucrețiu Pătrășcanu care a spus că el este întâi român și apoi comunist. Unii evrei au preferat să fie  doar comuniști, dar din 400.000 de evrei care au plecat, prea puțini erau comuniști.  
CM –Ați publicat   „Vocea profesorului” (1993) dedicată victimelor Holocaustului, printre care s-au numărat bunicii din partea mamei, împuşcaţi de germani pe malul Bugului.  Aţi  mai publicat trei volume de eseuri despre istoria şi personalităţi ale istoriei evreilor - „Evreii, istorie, valori” (Ed. Hasefer- 2000), „Dicţionar sentimental” (Ed. Nouă- 2006)), „File de calendar profan” (Ed. Hasefer- 2007)).  De ce aţi simţit nevoia să scrieţi despre asta?
BM – Părinții mei nu mi-au dat o educație evreiască, fiind comuniști, abia în anii maturității am înțeles grozăvia celor petrecute în perioada 1933-1945. Știam că bunicii mei, mici negustori, niște bieți muritori au fost executați pe marginea unui șanț de o patrulă germană. Am citit enorm despre Holocaust. Uneori corespondez cu prof. Ioan Coja, care, uluitor, neagă Holocaustul sau îl pune numai pe seama germanilor. Este revoltător. Nici un popor nu poate fi învinuit  în genere din cauza politicii sângeroase promovate de conducători iresponsabili. Evreii nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât alte popoare. Că L-au trădat pe Iisus ( Rabi Ieșua) , că au adus capitalismul, că au adus socialismul,  sunt  acuze fără bază istorică, numai pentru a justifica uciderea a milioane de oameni nevinovați, de etnie evreiască și de alte etnii. Nu am aici intenția de a aduce argumente, să le caute cine este bine intenționat. Dar m-am simțit dator să-mi ridic și eu glasul împotriva Holocaustului, iar dacă nu eram evreu, ci negru, amerindian, român, rus,armean, german,ungur, cred că m-ar fi revoltat orice genocid. Toți deplângem uciderea de câinii vagabonzi a unui copil de patru ani. Dar în anii războiului din Europa au fost uciși un milion și jumătate de copii. Un cinic a spus că a ucide un om este o crimă, a ucide sute de mii este o politică. 
CM– Sunteţi redactor din 1997, la revista REALITATEA EVREIASCĂ. Vorbiţi-ne puţin despre revistă. Ce  autori cuprinde, care sunt temele?  Articolele  scrise se referă doar la comunitatea evreiască? Aveţi cunoştinţă care sunt   cele mai citite materiale? Dacă da, vorbiţi-ne succint despre ele.

BM – Revista REALITATEA EVREIASCĂ   este continuatoarea Revistei Cultului Mozaic, începând din 1994, predecesoarea ei fiind fondată de fostul Șef Rabin dr. Moses Rosen, în 1956. . Fără a renunța la conținutul tradițional iudaic ( sărbători, comemorări, tradiții), ea s-a axat și pe alte aspecte ale vieții comunitare și nu numai comunitare. A avut un tiraj de 4000 de exemplare, acum s-a redus la 3000, este citită de evreii din România, din Israel, din alte țări, dar și de etnici români, cunoscători de română  de alte etnii. Preocuparea noastră este de a pune în evidență participarea evreilor la viața social- politică din țară, în lume, fără a uita aportul cultural al evreilor din România și din lume. Orice etnie poate aduce un aport în orice domeniu, cât timp este respectată. Cred că evreii au de ce să fie respectați pentru ceea ce fac  în interesul societății în care trăiesc. Nu lipsesc nici aspecte din viața israeliană. Revista este difuzată la toate ambasadele, la Patriarhie, la reprezentanțele diverselor organizații.

CM – ,, L-am regretat, era foarte util., în plus, am învăţat , atunci, să nu mă tem de moarte. ‘’ Mi s-a părut un episod interesant. Cum şi când aţi învăţat să nu vă temeţi de moarte?

BMM – Îmi  amintesc un episod  de „umor negru”. Aveam un profesor la științele naturale, Dabija, pe care nu puteam să nu-l asociez cu acel Vodă din cronici. Era un zbir. La ora de anatomie apărea cu un schelet uman real, asamblat perfect. Noi îl numeam „nea Vasile” pentru că , se spunea,  acest schelet aparținuse  cândva unui fost portar cu acest nume. Dabija al nostru  l-a convins ca după moarte să doneze liceului  scheletul, că în pământ nu ar fi fost de nici un folos. Un elev a avut ideea „genială” de a scrie pe fruntea bietei mostre toate oasele craniului, care sunt cumplit de greu de reținut  pentru școleri. Băiatul a fost chemat la tablă și a spus pe nerăsuflate toată lista de denumiri  în latină. Profesorul, om perspicace a devenit bănuitor și s-a apropiat de schelet. S-a enervat la culme. Noi ne prăpădeam de râs. Astfel că moartea portarului a avut și o urmare comică. Aceeași încercare de fraudă a făptuit-o alt coleg, la ora de dirigenție, care a citit cu voce tare un text despre demonstrația muncitorilor la 13 septembrie 1918. Eram uluiți ce stil de jurnalist dovedea. De fapt el citea un articol apărut în SCÂNTEIA. Atunci nu a mai râs nimeni și elevul a fost eliminat pe trei zile. Absolut explicabil, nu?
Orice om se teme mai mult sau mai puțin de moarte. Eu am însă o religie proprie – deși nu am în față un chip divin, desigur nu sunt idolatru, cred în viața de apoi. Științific s-ar putea argumenta. Dacă trupul este materie, energia care există în noi și se concentrează în suflet nu poate să dispară. Nimic nu dispare, asta spun și fizicienii.Nu cred în avataruri, dar  viața nu are un punct terminus. Asta este o teorie a mea, iar numele lui Dumnezeu  este o necesitate psihică pe care nu o pot nega. Asta mă face să mă simt solidar cu orice credincios, de orice religie, mozaică, creștină, islamică, budistă, ș.a.

CM - ,, Nimeni , nici eu nu  înţeleg fericirea care m-a cuprins  când am văzut Piaţa Roşie.’’. de ce aţi afirmat acest lucru?
BM –  De mic copil am învățat că lumina vine de la Răsărit. Acum știu că este o formulă francmasonică. Eu știam că Lenin și Stalin erau buni și au adus fericire popoarelor. Nimic mai neadevărat, dar așa am crezut până prin 1956-1957.În 1961, când am ajuns la Moscova eram încă sub hipnoza comunistă. Pe Soljenițân l-am citit prima oară în original în 1964, „ O zi din viața lui Ivan Denisovici”, apoi „Arhipelagul Gulag”. Rusia este gigantică prin geografia și istoria ei. Piața Roșie poartă această denumire de la sângele vărsat de cei care s-au opus țarilor în secolele XVI-XIX. Când am ajuns acolo, era la 1 noiembrie 1961, tocmai era scoasă mumia lui Stalin din Mauzoleu . Mulțimea era revoltată. Cultul lui Stalin nu murise. Nu simțeam de fapt o fericire , ci mai mult uluiala de a vedea un loc istoric.
CM – V-aţi petrecut cei mai frumoşi ani în vremea comuniştilor. Am citit cu mare interes ,,Amintirile unui nostalgic’’, o realitate a vremurilor comuniste a cărei victimă aţi fost. Toţi cei care spuneau lucrurilor pe nume, suportau consecinţele. Impresionant  mi s-a părut momentul dispariţiei celor care protestau. Cu siguranţă aţi fost marcat, motiv ce v-a determinat să scrieţi despre episodul acela incredibil. Vă rog să povestiţi puţin.
BM –Față de comunism am avut mari complexe. Tatăl meu a fost voluntar în Războiul Civil din Spania ( 1936-1939), după război a venit cu familia în România ca să contribuie la edificare unei societăți „mai bune”. Timp de nouă ani i s-a refuzat calitatea de membru PCR numai pentru că nu a ținut legătura cu șefii de la Moscova. A suferit cumplit, cred că și moartea sa prematură la vârsta de 50 de ani, în 1960, a fost cauzată de această traumă. A fost incinerat, iar „tovarășii” au pus la difuzor marșul „Porniți înainte, tovarăși”. Am să mă refer acum la atmosfera de lucru la Zalău, unde am fost director tehnic la o întreprindere mare. I-am cunoscut pe primii secretari, care se schimbau la  doi-trei ani, la secretarul economic care era un zbir cu pene de păun îngâmfat, la faptul că era suficient să critici lipsa alimentelor, că puteai să dispari ( fapt constatat de mine). Cel mai impresionant a fost modul cum a fost ucis translatorul de limba franceză, un băiat liniștit, al cărui cadavru a fost găsit într-o groapă cu apă , pe șantierul întreprinderii, iar ancheta nu a găsit nici un vinovat. S-a spus că s-a sinucis, sunt convins că era o minciună.
 CM – Ar fi multe de spus despre viaţa unui om care a trăit în vremurile de atunci, dar mă opresc aici. Vă cunosc poezia de pe site-urile literare. Ne-am cunoscut şi în realitate, la o dublă lansare de carte, eveniment care a avut loc la Muzeul Literaturii Române. Din nou am fost fascinată, de data aceasta de omul de cultură Marian Boris, care  a prezentat cu profesionalism ambele volume de versuri lansate, făcând referire la tehnica literară folosită, la mijloacele artistice, la tot ce ţine de poezie. Legat de  acest episod, credeţi că lirica modernă mai are aceeaşi valoare ca pe vremea când aţi debutat dumneavoastră?
BM –Partidul a avut grijă de poeții care îi serveau interesele, nu numai de poeți, ci şi de artiștii din diverse domenii. Am încercat să debutez în volum, la îndemnul lui Geo Dumitrescu în 1972. Mi-a fost imposibil, chiar o poetă bine cotată, ca Violeta Zamfirescu, prietenă cu foști deținuți politici, m-a refuzat elegant. Nu eram pe gustul cenzurii, nu lăudam secera și ciocanul, nici pe primul agricultor al țării, etc. Poezia mea nu servea cauzei  comuniste, deși nu eram un dușman al regimului. La fel au pățit , cred, sute de autori, unii s-au lăsat păgubași. Abia în 1986, la Editura Litera, unde se accepta ca autorul să plătească o parte din cheltuieli, am reușit să debutez în volum, sub redacția unui adevărat domn al literaturii, prozatorul Radu Albala. Era volumul „Numele profesorului”, dar niciun critic nu a scris un rând, deși azi mulți se laudă că făceau „rezistență prin cultură”. Deși eram prieten cu Florin Mugur, un minunat poet și redactor la Cartea Românească , omul sufla și în iaurt. Am scris un poem despre „marele castrat”, iar Florin s-a îngălbenit de frică. El m-a publicat abia în 1989, cu trei luni înainte de a zbura  „cârmaciul cel peltic”. Cenzura  slăbise mult hățurile. Azi fenomenul prezintă un recul, se scrie oricum, orice, este greu să deosebești poezia de valoare de maculatură, iar criticii, atât de necesari, se numără pe degete, nu faci bani din critică, la fel ca în artă. Este un adevărat potop de literatură și bună și rea. Oricum, libertatea de expresie este o condiție pentru orice creator, timpul va cerne, sper, valorile. Ultimele istorii literare apărute în 2005-2010 au fost scrise de oameni valoroși , dar marcați de lunga supușenie față de regimul trecut. Este nevoie de  critici noi, fără boli vechi.  

CM – Cum definiți poezia, ce înseamnă ea pentru poetul Marian Boris? Citiţi mult… recomandaţi-ne câţiva poeţi contemporani care merită atenţia cititorului.
BM- Poezia nu poate fi definită în câteva cuvinte, ea este în primul rând universală, specificul național al poeziei este o noțiune depășită, ca și în muzică. Arta este universală. Desigur limba determină un anumit specific, dar esența este universală. Citesc  destul de mult, cu predilecție poezie, nu aș vrea să citez câteva nume și să omit altele, pot spune că aproape zilnic apar nume care mă surprind prin naturalețe și originalitate. Au dispărut falsii consacrați, din care au rămas puțini buni, Nichita, Sorescu, acum sunt o puzderie și este bine, există un mediu poetic. Mă deranjează doar cei care cred că au descoperit America, dar orgoliul este o boală trecătoare, la început face chiar bine.

CM – Vă mulţumesc pentru că aţi acceptat interviul pentru revista Flacăra lui Adrian Păunescu. În încheiere, aş dori să adresaţi cititorilor revistei, un gând bun.

Boris Marian -     Aș adăuga faptul că FLACĂRA  lui Adrian Păunescu continuă să apară și nu este un lucru rău. Adrian Păunescu a fost o personalitate puternică, cu mari calități și mari defecte.Nu voi face nicio analiză, iar despre morți numai de bine,  dar din moștenirea sa, literatura română poate beneficia de multe  giuvaeruri.Vă mulțumesc și eu.

„Poemul a fost interzis
în anul tuturor libertăţilor,
ici, colo, abia mai pâlpâie
o metaforă, o rimă
haine sfâşiate, uzate,
cadenţe trezind suspiciuni,
cine a mai auzit de călimări,
mese înalte, temeri în faţa
colilor, bolilor,
autodevorator trece
şarpele-ban,
poemul zace în închisoarea datornicilor,
în spitale, în sertare pe care
nu le mai deschide nici cel mai zelos
informator” .(Boris Marian)






Share |