RADIO VOCATIV
sâmbătă, 8 februarie 2014
joi, 23 ianuarie 2014
ÎN MEMORIA LUI TRAIAN T. COŞOVEI
De patru ani am
decis să scot din viața mea televizorul. Plăcerea crainicilor de a informa
telespectatorii despre omorurile, jafurile și tot ce se întâmplă urât în viața
românilor, a devenit emblematică. Mimica fețelor este a unor roboți frumoși care au aceeași
reacție, adică niciuna, atunci când
anunță nașterea unui pui de leu alb, starea vremii sau oripilanta crimă comisă de un bărbat care
și-a ucis mama cu 20 de lovituri de cuțit. Despre cultură nici pomeneală. Au
considerat probabil că este neinteresantă pentru masa majoritară de indivizi
ignoranți pe care doar șocul, maneaua și
scandalurile vedetelor îi țin aproape de
sticlă. Hrana spirituală este doar a ciudaților, a nebunilor care scriu, cred
ei.
În prima zi a
anului am aflat cu regret despre dispariția
poetului Traian T. Coșovei. Am așteptat în fața televizorului ca acei roboței
să anunțe trecerea în neființă a unei mari valori lirice românești, o pierdere
incontestabilă pentru literatura contemporană. Febra revelionului organizat de edilii Bucureștiului
a împânzit cu agresivitate micile ecrane
a primei zi din an. Nimic despre câștigătorul
Premiului Uniunii Scriitorilor, al Premiului
,,Nichita Stănescu” (2000), nimic despre câștigătorul Premiului Asociației
Scriitorilor din București,și al Academiei Române, despre cel care a fost
membru activ al ,,Cenaclului de Luni” condus de Nicolae Manolescu. Românii ar
fi trebuit să știe măcar în asemenea moment valoarea poetului Traian T. Coșovei
care împreună cu Florin Iaru, Ion Stratan și Mircea Cărtărescu, creează primul
nucleu elitist al Generației ‘80 (Generația în blugi). Câți dintre cei care stau cu ochii pironiți pe ecran,
seară de seară, știu despre volumul de versuri ,,Aer cu diamante” carte în care
apar toți cei patru poeți optzeciști? Câți dintre ignoranții avizi după
senzații tari știu că TraianTe, cum îi spuneau prietenii. a inițiat o serie de
acțiuni culturale încurajându-i pe mai
tinerii săi colegi, vorbind despre cărțile acestora la lansări(Eduard Zalle,
Leonard Ancuța, Catia Maxim, Camellia Iuliana Radu etc.). În anul 1990,
redactează împreună cu Dan Goanță revista ,,Vești proaste”, din
care apar 6 numere, iar mai târziu, împreună cu prozatorul Mircea
Nedelciu, editează ziarul ,,Punga d'un kil - organ de stat la coadă”.
Acesta era tipărit pe pungi de hârtie destinată ambalării produselor
alimentare, sub deviza: ,,Vom fi mai mult decât ocaua lui Cuza”. Noi,
cei care iubim cuvântul liră nu putem ignora valoarea, spontaneitatea,
nonconformismul celui pe care Dumnezeu a decis să-l ia prea devreme din lumea
magiciei cuvintelor.
rămas-au poteci de vorbe în urma lui/un
suflet între coperte trăind veşnicia,/ca florile de câmp adunând în ierbar
soarele şi vântul. /s-a strecurat ca fulgul de păpădie în prima zi din an./ e
liber, între cer şi pământ îşi caută pacea sufletului/.aprind un strop de
lumină pentru cel ,,Uitat de toţi, în mansarda unui surâs'' unde şi-a
învăţat,,povestea celor o mie şi una de nopţi pe de rost.'' Dumnezeu să-l
ierte!
,,A murit astăzi omul Traian T Coșovei.
Poetul Traian T Coșovei e nemuritor.”, scria
cu durere în suflet poetul Adrian Suciu.
Bătrâneţile unui băiat cuminte
Şi eu am fost un băiat răutăcios de altădată.
Am fumat, am băut, am aruncat în geamuri de sânge
cu inimi sfărâmate, de piatră.
Am vorbit de rău genunchii fetelor din cartier-
Eu am pus laţuri la porumbei, lanţuri grele de fier
la cuvinte şi frumuseţi,
Am avut obrăznicia să-mi ascult până la capăt
povestea celor o mie şi una de vieţi.
Pe bătrâna proprietăreasă nu eu am împins-o pe scări.
Pe oglinda din lift nu eu am scris un cuvânt foarte mic.
Aş fi putut avea o inimă mare. Aş fi putut avea
un sânge pitic.
Cu pumnii am turnat doar grămezi de monezi
în telefoanele publice.
Mi-am uns trupul cu voci, respiraţii, surâsuri lubrice
venite din noapte şi ceaţă, din abisuri, din hău...
Am fost un copil rău.
Degetele mele au atins ceva neclar, între secure şi gâde,
părul meu blond a visat să fluture piramide-
să respire parfumuri de Trinidad, de ghirlande şi salbe.
Mâinile mi le-am ars la mirajul ţărilor calde.
Împrăştiat în lume am fost copil rău şi blond
al speranţei de-a fi, al disperării de-a fi fost.
Uitat de toţi, în mansarda unui surâs mi-am învăţat
povestea celor o mie şi una de nopţi pe de rost.
Şi eu am fost un băiat răutăcios de altădată.
Am fumat, am băut, am aruncat în geamuri de sânge
cu inimi sfărâmate, de piatră.
Am vorbit de rău genunchii fetelor din cartier-
Eu am pus laţuri la porumbei, lanţuri grele de fier
la cuvinte şi frumuseţi,
Am avut obrăznicia să-mi ascult până la capăt
povestea celor o mie şi una de vieţi.
Pe bătrâna proprietăreasă nu eu am împins-o pe scări.
Pe oglinda din lift nu eu am scris un cuvânt foarte mic.
Aş fi putut avea o inimă mare. Aş fi putut avea
un sânge pitic.
Cu pumnii am turnat doar grămezi de monezi
în telefoanele publice.
Mi-am uns trupul cu voci, respiraţii, surâsuri lubrice
venite din noapte şi ceaţă, din abisuri, din hău...
Am fost un copil rău.
Degetele mele au atins ceva neclar, între secure şi gâde,
părul meu blond a visat să fluture piramide-
să respire parfumuri de Trinidad, de ghirlande şi salbe.
Mâinile mi le-am ars la mirajul ţărilor calde.
Împrăştiat în lume am fost copil rău şi blond
al speranţei de-a fi, al disperării de-a fi fost.
Uitat de toţi, în mansarda unui surâs mi-am învăţat
povestea celor o mie şi una de nopţi pe de rost.
joi, 26 decembrie 2013
Trupa Micul Paris - Onu Pavelescu, interviu - Revista Flacăra lui Adrian Păunescu.20-26 decembrie
L-am cunoscut pe Onu Pavelescu
la una dintre ediţiile Pariului pe Prietenie. Tot timpul în vervă, dinamic, Onu
Pavelescu reuşeşte să transmită atât membrilor trupei, cât şi publicului,
energia pozitivă, debordantă, emanată de prezenţa sa.
Onu Pavelescu s-a născut în
Bucureşti, la data de 17 martie 1964. A studiat 5 ani de violoncel (instrument,
teorie muzicală, iar în ultimul an a studiat pianul), la şcoala de muzică Iosif
Sava, între anii 1974-1978, perioadă în care a avut mai multe apariţii la
Ateneul Român, sala mică, cu orchestra şcolii sau acompaniat de pian. În anul
1978 a început să studieze chitara în particular, inţial cu un profesor, apoi
ca autodidact, având deja un bagaj de cunoşinţe muzicale, îndeajuns de mare
încât să poată evolua singur.
În perioada de
liceu,1978 – 1982, a participat la diverse spectacole, cu trupa liceului sau
individual, spectacole organizate în cadrul liceului sau între licee.
În anul 1983 a intrat în
trupa Polifonic (trupa Institului de Marină Mircea cel Bătrân), cântând aici până la terminarea facultăţii. Au fost
premiaţi la trei ediţii consecutive ale FACS-ului (Festivalul Artei şi Creaţiei
Studenţeşti), la două ediţii consecutive ale Festivalului Armonii de Primăvară
şi la alte concursuri la care au participat alături de trupe cunoscute. Au
participat la multe spectacole organizate în Constanta (la Casa de Cultură), în
Mangalia (la Casa Armatei), Năvodari, Mamaia, dar şi în Bucureşti, Timişoara,
Iaşi.
În perioada 1987 – 2008 a
continuat să exerseze chitara, dar a încetat să mai cânte în public.
În anul 2009 şi-a reluat
activitatea pe scenă cu grupul Karma. Au cântat împreună timp de un an în
cluburi şi ocazional la festivaluri, la radio şi TV. În anul 2009 a fondat
trupa de muzica pop-rock Micul Paris cu care cântă şi în prezent. Din acelaşi
an predă chitara la o şcoală particulară, la clasele I–VIII. Predă chitara şi
în particular, atât copiilor cât şi adolescenţilor.
Drumul spre succes este anevoios în orice domeniu, mai
ales în domeniul muzicii unde se resimte acut, pe o piaţă bogată în care orice
gen este ofertant. În urmă cu 4 ani, în
Bucureşti, s-a născut o trupă care a preluat denumirea interbelică a capitalei
de altă dată, Micul Paris, o trupă ieşită din standardele folk, pop şi rock, cu
un sound original, acustic, care a ajuns rapid la inima asculătorilor, pentru
că acolo, pe scenă, ei se dăruiesc fără rezerve, sunt sinceri iar publicul este
cel mai fidel senzor în domeniul spiritual.
Onu Pavelescu - chitară, voce,
violoncel; Luminta Maria - voce; Iuliana Chetrone - percuţie;Ion Calotă - bass
acustic; Dorin Munteanu - chitară acustică reprezintă familia trupei Micul
Paris.
,,Viaţa muzicală este una îndelungată atunci când
reuşeşti să îţi menţii traiectoria cu decenţă, renunţând la compromisuri şi
păstrând o imagine curată. Un exemplu valid, pentru tot ce înseamnă consecvenţă
în muzică de acest gen, este trupa Micul Paris.’’(Onu Pavelescu)
CM –
Când spui compromisuri, la ce te referi?
OP –
Orice deviere de la ce ţi-ai propus poate fi un compromis.
CM- De
ce Micul Paris?
OP –
Asa, ca să nu uităm ca am fost şi noi odata în rândul ţărilor civilizate.
CM
-Predai chitară atât copiilor cât şi adolescenţilor. Ce metode foloseşti pentru
a-i determina pe elevii tăi să îndrăgească orele în care studiază, pentru că nu
este uşor să repeţi încontinuu acorduri complicate, nemaivorbind despre teoria
muzicală predată?
OP –
Orele cu copiii sunt o joaca în care strecor pasiune pentru muzică şi
instrument. Este o metodă foarte eficientă, probată de caţiva ani buni. Copiii
invaţă cu plăcere şi pot trece astfel peste exerciţiile plictisitoare, uneori chiar dureroase. Cu
adolescenţii este mai simplu, am altă metodă mai directă.
CM -
Este complicat să lucrezi cu copiii? Te întreb pentru că am avut experienţă
timp de 12 ani cu elevi pe care îi pregăteam la limba română şi nu mi-a fost
uşor pentru început. Sunt energici, ştrengari, le place să fie în centrul
atenţiei şi gafează la fiecare ieşire în faţă. Trebuie să ai multă răbdare şi
mai ales tact. Nu oricine este dispus să se ,,joace’’ cu ei. Eu am reuşit
apropiindu-i şi jucându-mă pe texte. Tu
cum procedezi cu năzdrăvanii?
OP –
Tot aşa, jucându-mă cu ei şi glumind. Să ţinem cont că este vorba
de copii care au în mâini chitare, nu creioane. Dacă nu le pot menţine
interesul pentru ora de muzică se creează un vacarm în clasă, fiecare dând în chitară, de plictiseală, după bunul său plac.
CM - Care a fost cea mai simpatică întâmplare cu
micuţii?
OP
– Oh, în fiecare oră se întâmplă câte ceva haios! .. dar cea
mai recentă întâmplare simpatică a fost la Pariul pe prietenie din 20 oct. cand Andrada
– una dintre cele mai conştiincioase eleve - mi-a “şoptit” la microfon, pe
scena din Mojo, acordurile melodiei. Le uitasem pur şi simplu, de emoţie
probabil.
CM -
Este important ca artiştii deja consacraţi să promoveze tinerele talente? Care
au fost mentorii tăi şi ce amintiri plăcute ai din vremea aceea?
OP –
Haha, nu cred că intrebarea asta mi se adresează. Eu nu sunt nici artist
consacrat şi nicidecum vreun tânăr talent. Dar ca să-mi dau cu părerea, da, consider
că este foarte important ca tinerele talente să fie promovate... ceea ce, din
păcate, nu prea se întâmplă. Noi am încurajat întotdeauna muzica tânără, atât cât ne-a permis statutul... de altfel chiar şi la concertul
aniversar din 7 noiembrie am invitat doi tineri, Denisa Popa şi Ovidiu Achim,
să întinerească întregul spectacol cu prezenţa, talentul şi muzica lor.
CM - Îmi mărturiseai în scurtele
pauze de la Pariu pe Prietenie că ai întâmpinat destule obstacole, componenţa
trupei cunoscând mai multe formule. Este extrem de greu să o iei de la capăt cu
fiecare membru nou venit. Care au fost combinaţiile trupei?
OP – Da,
din nefericire pasiunea sau prietenia nu sunt mereu îndeajuns pentru a susţine
o echipă formată din 4-5 membri, fiecare având job-ul şi
problemele lui. Nici nu vreau să imi mai amintesc de câte ori am
luat-o de la început cu câte unul sau doi membri noi... iar ultima oară cu toti... dar
se pare că de data asta ne-am închegat mult mai bine şi mai durabil.
Din trupa Micul
Paris au mai făcut parte Adi Sebe, Radu Cartianu, Eugen Butaru, George Petcu,
Marius Vintilă, Narcis Dumitrache, Alex Petcu si Radu Popescu.
CM - În
perioada 1987 – 2008 ai continuat să exersezi la chitară, dar ai încetat să mai
cânţi în public. De ce ai luat această decizie?
OP – Nu
am avut de ales. În 1986 am terminat Insititulul de Marină Mircea cel Bătrân
din Constanţa (“şcoala de lupi de mare” cum zicea Toma Caragiu) şi am început
voiajele pe mările şi oceanele lumii. M-am rupt, pentru o perioadă de câţiva
ani, de activităţile normale de la uscat şi m-am rezumat la a cânta seara, pe
punte, marinarilor de pe navă. Era frumos totuşi, legănatul şi zgomotul
valurilor înlocuind într-un fel aplauzele de care mereu mi-a fost atât de dor
în acea perioadă!
CM-
În anul 2009 ţi-ai reluat activitatea pe scenă cu grupul Karma. Aţi cântat
împreună timp de un an în cluburi şi ocazional la festivaluri, la radio şi TV.
Care au fost membri grupului Karma? Ce amintiri frumoase ai cu ei?
OP – Da,
abia în 2009 am reuşit să mă reaşez, după tot felul de aventuri pe mare şi, ulterior, pe uscat. Am
numai amintiri frumoase cu Karma şi le mulţumesc pentru asta. Adi Sebe şi Tica
Lumînare, membri fondatori ai grupului folk-rock Karma, m-au ajutat să revin pe
scenă.
CM -
Care sunt piesele din repertoriul vostru cu cea mai mare priză la public? Cum
vă alegeţi textele, cine sunt autorii lor?
OP – Cântăm
în noua formulă de numai 8-9 luni. Este poate prematur să îmi dau cu părarea
dar se pare totuşi că piesele noastre sunt pe placul publicului, în special piesa “Un fel de
primăvară” pe versuri de Luminiţa Amarie, interpretată cu cor de copii (că tot
vorbeam de tinere talente). La cele doua emisiuni radio, de pe 1 şi 2
noiembrie, vom lansa piesa care poartă chiar numele trupei, Micul Paris. Este
vorba de emisiunile “Psihologul muzical” cu Andrei Partoş (Radio Romania
Actualităţi, 1 nov. ora 24:00) şi “Sala de repetiţii” cu A.G. Billig
(Radio3Net. 2 nov. ora 13:00).
La concertul aniversar din 7 noiembrie,
Adi Sebe şi Radu Cartianu din vechea formula a trupei ne vor onora cu
prezenţa în calitate de invitaţi şi vom cânta câteva piese foarte cerute
atunci. Să vedem, poate că de data asta rochia chiar va cădea (… “şi rochia,
uşor, las-o să cadă, obstacol inutil între noi doi”)!!!
Autorii textelor de acum sunt poeta Luminiţa Amarie şi bass-istul nostru
Ion Calota. În vechea formula Adi Sebe compunea muzica şi versurile. Este un
bun compozitor şi îi simt lipsa.
CM - Satisfacţia cea mai mare pentru o trupă este
să rămână împreună. Este important spiritul de echipă?
OP – Spiritul de echipă este esenţial, atât pentru o sincronizare
bună pe scena cât şi pentru o viaţă lungă şi frumoasă a trupei.
CM - Trupa a
susţinut concerte şi recitaluri în majoritatea cluburilor bucureştene: Mojo,
Silver Church, Route66, Iorn City, 100Crossroads, Damage, El Primer Comandante,
Fire Club, Frankie Cafee, Joy Pub, Kanto, Lotca, Society Pub, TheBlu'zz, Palatul
Ghica, restaurant L'ecrevisse, club Twice şi altele. Este publicul senzorul
principal în alegerea pieselor?
OP
– Sigur că ţinem
cont de reacţia publicului dar căutam să ne împunem stilul, să aducem ceva
nou. Insăşi
formula acustică, cu
bass acustic şi violoncel, fără efecte pe chitare şi alte ajutoare electronice, este ceva
inedit. Daca adăugăm şi piesele
noastre energice şi optimiste, aranjate pe mai multe voci, cred că reuşim să fim pe placul
spectatorilor venind cu ceva nou şi nu cântând numai ceea
ce ştim
dinainte că ar
putea fi pe placul tuturor.
CM - Cred
că aveţi multe amintiri împreună. Sunteţi ca o familie. Cum vă înţelegeţi la
repetiţii? Vă cunoaşteţi limitele, pentru că eu cred, din experienţă, că este
foarte important să cunoşti omul din echipă.
OP – Incă nu avem multe
amintiri, cum spuneam cântăm de puţin timp în actuala formulă. Dar cele pe
care le avem, de la repetiţii sau concerte, sunt din cele mai frumoase şi
haioase! Repetiţiile sunt un motiv şi o bucurie de a ne revedea, de a aranja
piese noi şi de a face haz de greşelile fiecăruia (gherle în limbaj „de specialitate”) iar
concertele, împletite cu emoţiile de rigoare, sunt poate cele mai frumoase
amintiri.
CM - Este
prietenia un factor important în activitatea voastră?
OP- Evident.
Este, de fapt, singurul liant alături de pasiune şi pricepere în ale muzicii.
CM - O
altă activitate a trupei este aceea a petrecerilor private unde Micul Paris a
asigurat de fiecare dată o atmosferă pe placul sărbătoriţilor şi a invitaţilor.
Cum se desfăşoară o asmenea petrecere?
OP – Depinde
de petrecere şi de... petrecăreţi. În general totul se aseamănă foarte mult cu
un conert în care dăm din noi tot ce putem iar publicul participă cu trup şi
suflet. Sunt însă şi
petreceri la care se cântă în surdină în timp ce sărbătoriţii stau la mese şi discută în şoaptă. La inceput ni
s-a parut ciudat, obişnuiţi fiind cu nebunia din cluburi, dar ne-am adaptat
repede situaţiei. Cele mai multe petreceri de acest gen au avut loc la
restaurantul L'ecrevisse, un restaurant intim cu specific franţuzesc, cu o
anumită
clientelă, unde
cântăm neamplificat.
Este şi asta o experientă interesantă.
CM - Micul
Paris a avut diverse apariţii la radio şi TV, la diverse emisiuni ale
posturilor TVH, TVRM, Radio3Net, având realizatori pe Sorin Lupaşcu şi Maria
Gheorghiu respectiv Mădălina Ion. A participat la Padina Fest, la concerte
caritabile, la diverse evenimente organizate, în Mall Băneasa sau la
inaugurarea Cinema Cafe din Ploieşti. Despre ce fel de evenimente este vorba?
Care a fost ultimul concert caritabil susţinut? A avut succes? Au mai
participat şi alţi folkişti sau alte trupe?
OP – Este
mult spus „concert caritabil susţinut” dar am participat intr-adevăr la câteva astfel de
concerte, în cluburi mari ca Silver Church sau Route66, alături de artişti şi trupe cunoscute ca Sarmalele reci,
Antract, Puiu Creţu's Band, Mihai Napu
şi Radu Pietreanu...
CM - La
începutul lui noiembrie Micul Paris împlineşte 4 ani. Vorbeşte-ne despre
spectacolul aniversar. Ţi-ai propus să faceţi un turneu prin ţară?
OP – Turmeu
în ţară? Sperăm la anul! Acum
am pregătit un
spectacol în adevăratul
sens al cuvântului,
nu o simplă cântare de club.
În primul rând îl
avem invitat special pe Marius Baţu, din grupul Poesis, cel care ne-a incântat atâţia ani cu
binecunoscuta piesă „Cantec soptit” şi alte capodopere ca „2000 de ani” sau
„Cea mai frumoasă”. Îi
avem ca invitaţi şi pe foştii
membri ai trupei Micul Paris, Adi Sebe şi Radu Cartianu cu care vom cânta piese din
vechiul repertoriu, foarte cerute atunci. Cum am mai spus, este posibil ca de
data asta rochia să cadă cu adevărat, să
vedem de pe cine! Suntem cu toţii curioşi! Vom mai avea şi un cor de copii iar
în deschidere ne vor încânta cu muzica şi tinereţea lor Denisa Popa şi Ovidiu Achim.
Mai avem şi... multe surprize pe care le vom dezvălui numai pe
data de 7 noiembrie, în club Mojo, dupa ora 20:00.
Doresc să mulţumesc
partenerilor media care au avut şi au în continuare un rol important în
promovarea acestui concert aniversar şi a trupei: Radio3Net, Psihologul
muzical, Concerte-azi.ro şi Advertising4U.ro.
CM - Îţi
mulţumesc pentru că ai acceptat interviul pentru Revista Flacăra lui Adrian
Păunescu. Un gând bun pentru cititorii acesteia.
OP – Mulţumesc şi eu, Claudia, mulţumesc
Revistei Flacara şi îi rog pe cititori să ducă mai departe,
ca şi pana acum, Flacăra marelui poet, participând la
evenimentele organizate sub deviza Cenaclului Flacăra şi aplaudându-i pe cei
care ne-au luminat viaţa cu muzica lor, pe versurile poetului, incă din negrele
vremuri comuniste.
Doi fetuşi într-o inimă
Eram doi fetuşi. ne dezvoltam în acelaşi pântec, ca doi gemeni hrănindu-se într-o singură placentă. sărutul nostru, două tuburi de oxigen conectate la aceeaşi sursă, transmite viaţă sexelor noastre nedespărţie, al tău înăuntrul meu, strâns îmbrăţişat de pereţii calzi şi umezi, o a doua inimă pulsează vinul erect şi viaţa explodează în noi ca sângele într-o aortă tocmai desfundată, intrată în circuit normal, prin care sângele aleargă.
E cald şi bine în pântecul inimii printre lichide încă necunoscute nouă. ne leagănă plăcut. te simt puternic în mine. nu ne-am născut încă, trăim intens nemurirea dintre noi, trăim haosul unei iubiri sortite universului, în oceanul imens, necunoscut.
Mi-am dezlipit gura de a ta, pentru câteva clipe, şi totul s-a rupt. ne-am născut prematur, ne-am născut ţipând despărţirea, ne-am născut plângând singurătatea, am scâncit înstrăinării, am supt de la sâni diferiţi, am coborât pe pământ acceptându-ne moartea.
De ce a trebuit să muşc din mărul ăla? de ce?
luni, 23 decembrie 2013
... din porţelan
Sunt o păpuşă fără cap. în fiecare seară ţi-l
trimit să te joci cu el, în fiecare seară te joci cu el. l-ai scos de acolo pe
Baudelaire, ca pe un stol de albatroşi cu pliscurile lovite de pipele
marinarilor. albatroşii survolează spaţiul acela gol din tine, unde ar fi
trebuit să bată o inimă, ar fi trebuit, dar o inimă din porţelan nu bate
niciodată.
Se spune că păpuşile cu cap din porţelan sunt
valoroase, mult mai valoroase decât cele normale. păpuşile, da. inimile din
porţelan zac, zac o veşnicie pe aceeaşi etajeră cu iubirea din porţelan, şi
nimeni nu le bagă în seamă şi plâng pe furiş, să nu le vadă regii pânzelor
castelane.
Zenobia...zenobia...zenobia! ecoul coboară cu picioarele goale în mlaştini, capul meu se rostogoleşte
obosit pe o pernă de vise închise în burta unui elefant din porţelan ieftin,
unde sute de capete aleargă virtual fără corp, fără suflet, fără iubire, fără
tine M. tu vrei doar strălucirea, fără alte anexe muiereşti. Nu sunt cruce la
căpătâiul tăcerii, încă.
E ultima seară când îţi trimit capul meu
transformat în capul Medusei sacrificat de Perseus pentru că privirea ei
transforma oamenii în piatră, a mea îi transformă în scrum.
Lasă-mi poeţii şi cărţile lor să trăiască izolaţi
pe insula Neura, în mintea mea verde! tu vei rămâne cel mai ieftin porţelan
aşezat de senectute pe un mileu îngălbenit, aşteptând ziua când îţi vei
amesteca cioburile cu ochii din porţelan ai morţii, acolo, jos, la picioarele
mele, făcut scrum.
duminică, 15 decembrie 2013
Să ne adunăm într-un fulg de nea, prieteni! Să lăsăm întunericul dincolo de poarta florilor dalbe. Am strâns pentru voi gânduri frumoase, am pus în brăduţ versuri, notele, ca nişte îngeri invizibili alintă creştetul copilului din noi care încă mai crede în lumea frumoasă a basmelor, cu oameni buni. Prieteni, ştiaţi că avem îngerul nostru? Da, el este aici, printre noi, tot timpul. Acum se înalţă spre vârful bradului şi pune steluţa, steluţa prieteniei. Heeei, copii! strigă de sus. Legaţi-vă şireturile de la bocanci şi haideţi să colindăm lumea iubind!
Vom colinda dăruindu-vă momente literare şi muzicale de excepţie, dacă veţi participa la ultima ediţie din acest an a Pariului pe Prietenie, duminică, 15 decembrie, ora 18:oo, în Mojo Club, situat pe str. Gabroveni nr. 14, vizavi de magazinul Cocor. Spiritul sărbătorilor de iarnă va anima atmosfera acestei seri. Colinde, poezie, muzică folk, ne vor fi dăruite de prietenii noştri scriitori şi folkişti.
Muzică:
Elena Shen
Cantos – Mihai şi Codruţa Lojewski
Flavio Gabriel Amariei
Literatură:
Ştefan Ciobanu – Lansare de carte ,,de-a buşilea prin aer’’
Raluca Neagu – poezie
Cristian Ţîrlea – poezie
Intrarea Libera!
marți, 3 decembrie 2013
vineri, 29 noiembrie 2013
CĂMAŞA DE NOAPTE - VIOREL GONGU
- ,,Cămaşa de noapte’’ este un puzzle care asamblat, formează omul şi viaţa cu neajunsurile şi bucuriile ei, cu amintirile rămase în albumul nealterat de timp al sufletului.
Punctul de pornire - naraţiunea ,,Cămaşa de noapte’’- are un fundament filosofic puternic ancorat în realitate care jonglează cu ideea că oamenii ieşiţi din standardul normalităţii, nu sunt în toate minţile.
Irealul întâlnit în proza scurtă a lui Viorel Gongu reprezintă o categorie estetică în care fapte neobişnuite, inexplicabile, intervin şi perturbă realitatea cotidiană, precum în lectura ,,Lumea lui Lem’’, (Lem Stanislaw, scriitor polonez SF).
O altă temă care se evidenţiază în naraţiunile lui Viorel Gongu este tema copilăriei, bine conturată prin prezentarea faptelor, a locurilor şi personajelor închise în folderul emoţional al memoriei afective.
Viorel Gongu, un mare iubitor de animale, reuşeşte să impresioneze prin texte inspirate din realitate, precum ,,Bilete pentru Monte Carlo’’ – în care stăpânul descrie detaliat aroganţa celor care şi-au ales o meserie, cea de medic veterinar, doar pentru bani, pentru a-şi petrece vacanţele în locuri costisitoare, vacanţe făcute pe spinarea suferinţei animalelor. Este remarcabil cum stăpânii fac sacrificii să diminueze, fără să aştepte nicio răsplată din partea cuiva.
Precum Van Gogh în romanul ,,Bucuria vieţii’’, de Irving Stone care descoperă viaţa mizeră a minerilor, cu plămânii ciuruiţi, sutele de copii, sub 14 ani, care trudesc câte 12 ore zilnic în iadul minelor, expuşi celor mai tragice accidente , pentru 2 franci pe zi, Virgil Gongu descoperă şi el lumea întunericului autohton unde cei oropsiti, pentru a practica această meserie, ca un blestem, sunt nevoiţi să împartă cu şobolanii aerul şi spaţiul galeriilor întunecate, reci, gata oricând să se prăbuşească peste ei, galerii cu miros de mucegai şi umede, unde minerii sunt urmăriţi, de la intrarea în şut şi până la ieşire, de coasa morţii. Citind ,,Cămaşa de noapte’’, volum cu povestioare inspirate din viaţa reală, veţi rezona cu întâmplările expuse de Viorel Gongu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)








