Prima brumă - Leonard Ancuţa

Leonard Ancuta(prima brumă) recita Claudia Minela

sâmbătă, 25 octombrie 2014

Nuța Istrate Gangan: CINCI pentru OPT, interviu NIG - NEW YORK MAGAZIN

http://www.nymagazin.com/cinci-pentru-opt-interviu-nig/


Nuța Istrate Gangan: CINCI pentru OPT, interviu NIG

de Nuța Istrate Gangan
Doamnelor și domnilor, vă propun un interviu inedit. Un interviu care mi-ar fi plăcut teribil de mult să se desfășoare live.
Sunt convinsă că nu am fi rămas doar la câteva pagini.
Am onoarea să stau de vorbă astăzi cu Gabriel Gherbăluță, proful de română, poet și realizator de emisiune radio la Radio Vocativ, Dan Sîrbu, poet, editor pe Poezii. Biz, Adrian Suciu, poet, Claudia Minela, poeta responsabilă cu Serile Culturale Isis, realizatoare de emisiuni de radio la Radio Vocativ, Camelia Iuliana Radu, poet si editor la Editura Singur, Viorel Ploeșteanu, poet, scriitor, editor la Revista Itaca, Dublin, Laurențiu Ciprian Tudor, poet și Ion Lazăr da Coza, poet, scriitor, seful siteului literar Însemne Culturale.
Nuța Istrate Gangan – Dacă românul nu se năştea poet, ce se năştea?
Gabriel Gherbaluță (Radio Vocativ, poet) – Probabil ca fǎt-frumos sau ileanǎ cosânzeanǎ, daca nu cumva am fi fost un popor de păsări mǎiastre
Dan Sîrbu(Poezie.Biz) – Dacă nu s-ar fi născut poet atunci s-ar fi reinventat în poezia sufletului prin fluier, caval sau nai. Prezentul cotidian a reuşit să ascundă metafora după simboluri, iar acestea –fiind eronat percepute – ne-au transformat în sclavii propriilor interese.
Adrian Suciu(poet) – Românul nu s-a născut poet, asta e doar o vorbă a unui ungur sub acoperire: românul s-a născut miștocar. În orice conjunctură și în orice companie, dacă se află de vreunul că e poet, ăla e privit automat cu un fel de milă amestecată cu îngrijorare. Cînd află că ești poet, toată lumea parcă te întreabă: ți-e bine, vrei să te țin în brațe, vrei o pastilă? Și, oricum, vă recomand să vă ocupați mai puțin de poeți și mai mult de lucruri serioase: am aflat, de curînd, că ungurii vor să ne fure Cadrilaterul!
Claudia Minela(Serile Literare Isis) – Se năștea filosof șmenar, cel care le știe pe toate în orice domeniu și se adaptează oriunde, acel individ care e pasionat de lene și de lichidul bahic, cel care încearcă să obțină totul prin șmecherie.
Camelia Iuliana Radu(editura Singur) – Mi-e greu să îmi imaginez un român lipsit de imaginație sau de un minim de aplecare artistică. Asta se observă și în felul în care simte nevoia să își decoreze casa, să se îmbrace, să relaționeze. Dacă aș schița un portret, aș spune că structura afectiv emoțională a românului este mai generoasă; cu bune și cu rele, firește. Excesul, risipa, reacțiile exagerate, dar și darnicia, implicarea, uneori naivitatea. Din păcate, aceste trăsături sunt speculate și manipulate, românul de azi fiind mai degrabă frustrat decât împăcat cu sine. Poate, după ce vom fi sfârșit de spovedit durerile și nemulțumirile, vom reuși să facem pace și să aflăm cine suntem noi azi, către ce ne îndreptăm, care sunt resursele noastre interioare. Deocamdată, scriem, singura formă prin care proiectăm sentimente și ne putem permite să evadăm. Dacă structurile care azi sunt înnabușite de un birocratism păgubos ar permite, cu siguranță mulți români ar prefera să facă parte din clasa de mijloc, aproape inexistentă azi, muncind pentru ei și familiile lor. S-ar distra mai mult, ar munci mai mult, ar fi mai responsabili. Adică, ar forma o nație vie.
Viorel Poeșteanu(Revista Itaca, Dublin) – Sintagma aceasta și-a pierdut total sensul la care s-o fi gândit Bardul atunci când ne-a “condamnat” la poezie. Dacă, totuși, gena noastră are și o vână poetică, mersul nostru ascunde în subconștient îndemânarea pieilor roșii de a șterge orice urmă de simțire poetică. Românul se autodenumește poet, însă fabricarea versurilor și publicarea lor nu sunt suficiente pentru asumarea acestei divine identități. Poet este acela care numără secundele în silabe și metafora o respiră odată cu viața.
Laurețiu-Ciprian Tudor(poet) – Sincer nu cred că românul ca român se naște într-un fel sau altul, nu cred că se naște poet sau frate cu codrul sau altfel. Toate astea sunt stereotipuri. Nu cred că are neapărat din născare aplecare spre ceva sau altceva. În mare tot ce ajunge să fie este dobândit și nu un dat (admitem și că dobânditul poate fi și impur adică actualizarea unei potențe, a unui dat). Fiind de profesie sociolog știu că există ceea ce în științele socio-umane (antropologie, psihologie socială etc.) se numește „personalitate de bază” sau „personalitate culturală”. Asta înseamnă că personalitatea cuiva este indubitabil condiționată socio-cultural, că „eul psihologic” este marcat de „eul cultural” (vorbim și de domeniul etnopsihologiei, etnopsihiatriei ș.a.m.d.), dar nu trebuie să absolutizăm și nu trebuie să considerăm această determinare ca fiind fără ieșire, ca o fatalitate! E evident pentru un specialist că omul nu apare pe lume ca o „tabula rasa”, ci că se naște cu anumite înclinații psihologice, somatice etc. La acestea se adaugă și acel „modus vivendi”, „modus operandi” al societății, al culturii în care te naști. Să nu uităm că omul ca entitate bio-psiho-socio-culturală devine un mix al tuturor acestor perspective. Peste modelul general uman se imprimă toate aceste diferențe. Dacă vreți putem deplasa problema și în zona psihologiei profunzimilor (adică a psihanalizei) și să numim faptul că dacă putem vorbi despre inconștientul personal (Freud), putem vorbi și despre inconștientul familial (Szondi), dar și despre cel colectiv (Jung). Iată trei cercuri diferite care influențează ceea ce suntem. Așa că, luând în considerare tot ce am spus până acum, cred că sunt de amendat și cei care agită excesiv stereotipurile positive (fiind prea mândri că sunt ceea ce nu au ales să fie, adică români) dar și cei care își pun cenușă pe cap purtând ca pe niște zdrențe toate clișeele legate de defectele noastre ca neam. Cred că trebuie să fim echilibrați și să nu ne considerăm mai răi sau mai buni decât alții, ci diferiți! De aici avem responsabilitatea de a ne face purtătorii lucizi, dar și entuziaști, ai unei moșteniri culturale unice pe care, însă, trebuie să o raportăm la universalitate. Cred că modelul Cantemir de care vorbea Noica este singurul adecvat lumii de astăzi.
Ion Lazăr da Coza – Dar cât de temeinică este afirmaţia „Românul s-a născut poet!”? Scepticul din mine s-ar grăbi să dea repede cu tifla acestei afirmaţii, însă făcând o scurtă incursiune în lirica populară (doină, baladă, cântece de cătănie, de înstrăinare, de petrecere şi de trecere, bocetul, ritualurile magice, strigăturile, cimiliturile etc., iar mai nou, sub comunism, dar şi sub democraţie, în mod subversiv, apariţia şi circulaţia parodiilor…), mă răzgândesc iute şi răspund: dacă românul nu s-ar fi născut poet, pe principiul proverbului care spune că „Vulpea care nu ajunge la struguri spune că-s acri!”, ar fi ajuns un moftangiu de critic literar. Asta nu înseamnă că toţi criticii literari sunt moftangii ori că n-au ajuns la struguri.
NIG – Se scrie mult şi se citeşte foarte puţin.
Ce se scrie şi cum se scrie?
Gabriel Gherbăluță – Așa a fost mereu! Existǎ o constantǎ în timp, nu o variabila, privind raportul dintre artisti, opere de artǎ si consumatori de artǎ
Se scrie orice, despre orice, enorm de multǎ poezie și și mai multǎ “poezie”. Cum se scrie? Pai asta sǎ spunǎ criticii! Dacǎ au timp și de criticǎ… dacǎ …
Dan Sîrbu – Este foarte bine că se scrie mult – este foarte rău că, citindu-se foarte puţin, se scrie
foarte prost. Emoţiei, dacă nu-i dai o haină în care să strălucească, i-ar fi imposibil să persiste
în memoria de lungă durată. Macedonski a scris cel puţin la fel de bine ca Eminescu (estetic vorbind), însă n-a avut şansa de a se ridica deasupra dogmei aidoma carismaticului său confrate, al cărui geniu nu va suporta vreodată grad de comparaţie. Astăzi se scrie superficial (excepţiile de la regulă salvează peisajul literar autohton), se înseriază pastişe ce nu mai au puterea de a transmite un mesaj care să zguduie lumea social-culturală, iar mentorii au cam obosit să cizeleze nonconformismul transformat în teribilism al tinerei generaţii.
Adrian Suciu – În ce mă privește, prefer libertatea desăvîrșită a scriitorului, inclusiv libertatea de a scrie îngrozitor de prost oricărei norme stabilite de niște indivizi reprezentînd o putere literară – sinistră sintagmă! Literatura română contemporană funcționează într-o paradigmă de sorginte stalinistă: literatura oficială e o dictatură a complexului literar-comercial constituit în jurul marilor edituri, a revistelor literare și criticilor înfeudați, plus toată țuțărimea și snobărimea eferente. Ăsta e și principalul motiv pentru care literatura română nu prinde nici la public și nici la export și nu reușește decît prin initiative particulare, dar asta deja e o altă poveste. Pe care de consecință, e foarte bine că se citește puțin, altminteri oamenii, din motive obiective, ar fi siliți să citească rahaturile cu perje umflate cu pompa de complexul literar-comercial. Și mai am o singură observație: e sigur că se citește mai mult decît se scrie. Fiecare carte scrisă e citită măcar de iubitul/ iubita autorului, ceva rude și prieteni plus tehnoredactorul de la editură. Așa că nu e totul pierdut
Claudia Minela – Se scrie mult și prost. Cine să citească? Toți cei care ar trebui să citească s-au apucat de scris, crezând că literatura de calitate se face simplu cu: Ana are mere și cu aplauze gratis, din complezență. Ignoranța e la ea acasă pe meleagurile mioritice. A publica o carte în zilele noastre, pentru cei care scriu cantitate și nu citesc nimic, înseamnă faimă. Se înșeală. E o faimă de carton, un succes fals, de moment. Se mint singuri. Este o modalitate de a ieși din anonimat… așa cred ei.
,,hărăziții sînt puțini, impostorii dimpotrivă … Ei și așa sufocă viața artistică, denaturând conceptele, pavoazând aerul cu o veselie tristă, aglomerând piața cu o subliteratură inexplicabil ajunsă în librării și care derutează, lasă decepții, dezgustă. Impostorul – adică însăși prostituția în literatură – este obraznic, servil, fără scrupule, arivist, corupt… Un scriitor se face într-o viață. Nu-l poți înlocui a doua zi’’. Mare dreptate are Ion Caraion în cartea sa,,Jurnal I’’! Se scrie excesiv de multă poezie, până la pragul de intoxicare. Cum se scrie? Jalnic. Doar un procent mic din cei care scriu merita atenția unui public exigent. Ceilalți, nu. Pentru că nu sunt autentici, pentru că se plagiază între ei, pentru că sunt superficiali, își aleg teme banale, plictisitoare, păstrând stilul fraților Văcărescu și lista ar putea continua.
Camelia Iuliana Radu – Nu se citește mai puțin ca altădată, doar că azi suntem ceva mai sinceri în statistici, față de perioadele comuniste. Doar că azi nu prea mai face nimeni liste de lectură serioase, fiecare se descurcă cum poate. Școala este la acest capitol vinovată de lipsa unei rigori, lipsă de metodă. De scris, da, se scrie mult, sau, mai degrabă, față de perioada comunistă, când nu puteai publica nimic, decât cu acordul partidului, azi se poate. Mulți care au abandonat scrisul, atunci, din pesimism, lipsă de perspectivă, l-au reluat acum. Sau, au publicat ce au păstrat in sertar. Sigur că, e greu de spus cîte din aceste manuscrise sunt actuale, dar nici nu știm dacă nu cumva vor completa anumite direcții literare cu volumele publicate abia acum. Alții, au descoperit că se pot exprima în acest fel și, preferă să o facă din rațiuni personale, ceea ce, după mine, nu este deloc rău. Literatura nu mai este azi tărâmul zeilor, iar scrisul, la nivel personal, este o formă de educație. După mine, cei cu adevărat talentați nu au de ce a se teme. Dimpotrivă. Criticul literar Lucian Raicu spunea că, pentru a se putea naște un mare geniu literar, este nevoie de un climat. Acest climat, înseamnă evenimente literare, cenacluri, spectacole, efervescență. Cu de toate. Cu oameni de atmosferă, cu talente, cu băgători de seamă. Lumea artistică este un conglomerat eterogen, așa este azi, așa a fost mereu. Plus de asta, nu se naște nimeni somitate literară. Scrisul este un process, nu este un obiect finit. Deci, ideea ar fi că perfecționismul și evaluările generalizatoare mai mult strică decît să facă bine.
Viorel Ploeșteanu – Se poate scrie și citind puțin, dacă ne gândim că anticii nu aveau la dispoziție sute de volume în biblioteci, așa că rămâne să vedem ce și cum trăim, pentru a ne lămuri ce și cum scriem. Dacă găsim răspunsul la întrebarea “de ce scriem?”, răspuns intim, deci sincer, atunci vom ști și ce și cum să scriem, dacă, evident, avem și putința. Diversitatea și autencticitatea vine tocmai din individualitatea și motivația fiecăruia dintre noi. Poate că prea mulți acordăm o nejustificată atenție pentru ce și pentru cum scriu alți contemporani, îndeosebi cei mediatizați excesiv. Poate că așa se formează curentele literare, dar iată că în ultimii 25-30 de ani, nu ne-am mai procopsit cu niciun curent, ceea ce nu înseamnă, desigur, nimic. Criticii oricum te vor încadra în scrierea cuiva sau între limitele cutărei mișcări literare. Asta dacă te ridici peste medie.
Laurențiu Ciprian Tudor – Că se scrie mult cred că e adevărat, dar cred că se și citește destul. Dacă vezi ce vânzări au unele librării din mediul on-line, de pildă, nu poți să nu te uimești. Bine aici presupui că cei ce cumpară or să și citească, deși Camus ne avertiza că întotdeauna ritmul în care cumperi nu e și ritmul în care citești. Cu toate aceastea văd că lumea a început să se întoarcă la lectură, chiar dacă ceea ce se citește nu este de multe ori de calitate. Spre exemplu ați văzut și dumneavoastră cursul acelei provocări de pe facebook cu numirea a zece cărți care te-au marcat. Ce se observă din prima este lipsa acelor cărți mari, a acelor cărți clasice semnate de Tolstoi, Dostoievschi, Hugo ș.a.m.d. Apoi se observă lipsa autorilor români. Ei bine dacă judecăm problema lecturii și a scrisului azi trebuie să spunem următoarele lucruri: nu e nici o problemă dacă „neprofesioniștii” (adică cei ce doar consumă cultura) citesc cu preponderență cărți ușurele sau comerciale, problema apare atunci când creatorii de cultură fac asta, atunci când consumatorul de cultură cu lecturi mici și puține vrea să devină și devine creator de cultură. Atunci apare buba! Pe de altă parte trebuie făcută distincția între cultura de divertisment și cultura serioasă, de performanță. Ei bine și cultura comercială, de consum, de divertisment are rolul și decența ei, aduce vise, întreține iluzii, mângăie inimi, permite evadări, are partea ei de rol terapeutic în societate, dar un autor serios, „răpit de un destin creator” (Blaga) trece Rubiconul spre o altă accepțiune a culturii. Aici apar arderile, responsabilitatea, consistența, marile teme și marile întrebări, destinul! Asta este!…legatura dintre citit și scris este imposibil de rupt, nu se poate face saltul despre care vorbeam fără o cultură generală dusă spre erudiție, fără luciditate. Așa ca un fapt divers și ca exemplificare vă mărturisesc că mă uimește apariția în ultimul timp în mediul on-line a unor „scriitorese”(adică ele sunt un fel de preotese ale scrisului sau prin scris!) care domină acest spațiu. Au un discurs feminist, oarecum postmodern, multă dezinvoltură (se pronunță cu privire la oricine și la orice!), folosesc ca formulă literară cu prepoderență tableta sau fragmentul confesiv, sunt nonconformiste și religios și cultural sincretice și cosmopolite. Ele combină opinia (adică subiectivitatea) femeii din criza vârstei mijlocii cu poezia (uneori reușită) și ironia cu limbajul îndrăzneț până la pornografie. Pe aceste zeițe, pe aceste amazoane eliberate ale blogovalului, cu toată carisma lor (le invidiez pentru cum știu să își facă notorietate și adoratori!), nu pot totuși să le iau în serios și nu le pot recomanda ca literatură adevărată pentru că suferă ca și mediul în care se mișcă de suficiență și superficialitate.
Ion Lazăr da Coza – La prima parte a întrebării, răspund cu câteva întrebări: Stadioanele mai sunt pline? Dar sălile de film, de teatru, de operă, de circ? Fireşte că „nu”. Explicaţii? Hai să căutăm împreună oarece vinovaţi şi scuze. În primul rând: televiziunea şi internetul. E mult mai comod să vizionezi un spectacol pe o plasmă imensă, tolănit comod în fotoliul de acasă, decât să te deranjezi până la stadion, până la teatru, deşi socot că din partea noastră, a celora cărora le sunt adresate aceste realizări, e o mojicie faţă de creatori şi protagonişti să nu-i onorăm cu prezenţa, ori, ca să fiu mai aplicat pe subiectul interviului, să nu mergem la o lansare de carte şi să nu cumpărăm cartea din librării dacă nu-l cunoaştem personal pe autor – ne mulţumim s-o „frunzărim” pe internet şi să citim o cronică-două, mai mult din speranţa (perversă!) de a găsi vreun „fault” din partea vreunui critic literar. Un alt vinovat, des invocat, ar fi lipsa timpului. Dincolo de orice teorii, de orice scuze, eu cred că într-un final e vorba de egoism, individualism, egocentrism. Noi şi numai noi suntem buricul pământului. Ne interesează confraţii doar în măsura în care ne comparăm cu ei. Fireşte, există în viaţa oricărui scriitor, o perioadă a acumulărilor care durează până pe la patruzeci de ani, când citim orice, oricât, oriunde, apoi ne dedicăm timpul aproape în exclusivitate creaţiei, şi atunci lecturăm numai din obligaţie. Ceea ce mă îngrijorează e faptul că tinerii trec peste această perioadă, avântându-se spre Parnas, scriind mai multe cărţi decât au citit… Observ că încet-încet am trecut în partea a doua a întrebării. Ce se scrie? Fără îndoială, se scrie şi literatură bună! Din păcate ea e sufocată de acea beletristică ce abordează subiecte gen: feng shui şi yin yang în cotidianul zilnic (!), cum să devii deştept, frumos, şarmant şi bogat din „n” mişcări, încarnările noastre anterioare şi… posterioare, horoscoape, chiromanţii, interpretarea viselor, taroturi şi magii (neapărat albe!), cărţi de bucate… Spun asta dintr-o experienţă avută cu un „confrate” care mi-a trimis cartea sa despre „beneficiul optimismului curent”. Practic, acea carte era o compilaţie de texte din alte zeci de cărţi asemănătoare, contribuţia personală tinzând spre zero. Cu restul de francheţe ce mi-a mai rămas, i-am spus părerea mea. Aveam să aflu de la ’mnealui că „asta-i literatura adevărată”, el pregătindu-se ca să scoată a treia ediţie a cărţii sale, pe când proza mea, bine primită de critică (după cum vedeţi, modestia nu mă dă afară din casă!), stă prăfuită prin cotloane, ca o criminală… Mai întrebi, darling NIG, cum se scrie? Uneori extrem de vetust, alteori doar pentru elite. De aici vine încă un motiv de scădere al numărului cititorilor de literatură contemporană. Opinez că un scriitor trebuie să fie doar cu o jumătate de pas înaintea cititorului. Dacă e învechit, cititorul va prefera autorii certificaţi de timp, dacă e ultraavangardist, cum am spus deja, va fi vizitat numai de iniţiaţi. Un alt factor care duce la diminuarea cititorilor este lipsa de respect a scriitorilor faţă de aceştia şi faţă de ei înşişi. Mă refer strict la aspectul fizic al paginii printate. Personal, abandonez o carte, indiferent cât de interesantă ar părea, care nu are paragrafe aliniate, linii de dialog la locul lor, număr egal de rânduri pe coală etc., însă care „compensează”, cu vârf şi îndesat, prin greşeli de ortografie şi de exprimare.
Aşadar, ca o concluzie, vinovaţi sunt şi de-o parte şi de alta a baricadei.
NIG – Se publică mult și orice. Numai dacă nu vrei nu ai o carte sau nu exiști într-o Antologie. Garantat, oferta este mult mai mare decât cererea. Ajungem sau am ajuns deja la… inflație literară?
Gabriel Gherbăluță – cred ca e bine cǎ se publicǎ mult. Într-o lume normalǎ oferta trebuie sǎ depǎseascǎ cererea. Si sǎ nu uitǎm așa s-a nǎscut concurența. tu știi mai bine asta cǎ trǎiești în țara care a creat-o! Inflație literarǎ? Ce e aia? Mereu s-a scris mai mult decât s-a citit!
Dan Sîrbu – Din punct de vedere cantitativ literatura actuală a cunoscut un reviriment semnificativ – însă, în ceea ce priveşte calitatea, aici se simte diferenţa. Îmbucurător este faptul că, într-o lume acaparată de puterea banului, mai există dorinţa de a crea hrană pentru spirit.
Mercantilismul, în oricare dintre ramurile artistice, s-a transformat într-un flagel care ştirbeşte din prestigiul valorilor – o antologie, în mod normal, apare ca o recunoaştere a exponenţilor reprezentativi, apartenenţi unui grup literar sau societăţi culturale – cotidianul ne-a confirmat din plin faptul că dacă există potenţă financiară şi o sclipire (necizelată) creatoare, avem premisele însăilării unui grupaj de texte care fac obiectul unor astfel de materializări. Dar tot răul spre bine, pentru că timpul va cerne valoarea, iar toate aceste cărţi vor fi obiect de studiupentru noua generaţie de critici literari.
Adrian Suciu – E nedrept să vorbim despre o ”inflație literară” altfel decît în contextul în care vorbim despre o inflație generalizată. E inflație de manelism în spatiul public, inflație de curve și ticăloși în politică, inflație de analfabeți în mediile universitare, inflație de mafioți în poliție și magistratură, inflație de nebuni pe șosele, inflație de tîmpiți peste tot. După ce veți accepta dumneavoastră că toate inflațiile despre care vorbesc mai sus există, voi afirma și eu public și deschis: Da, trăim într-o inflație literară. Dar vin și vă întreb: nu e inflația literară cea mai nevinovată și inofensivă dintre inflații?
Claudia Minela – Este foarte bine ales termenul de ,,inflație’’. Atâta timp cât există aplaudacii, pupinturiștii, cei care se entuziasmează și de un strănut, autorul va avea o impresie exagerat de bună despre capodoperele sale și de aici până la a publica, mai este doar un pas. Trăim într-o continuă minciună. Ne interesează doar părerile pro. Pe cei care au tupeul să spună și ce nu e în regulă în lectura respectivă, îi desființăm. Ce nevoie avem de ei atâta timp cât sute de like-uri și aplauze acoperă realitatea? În ceea ce privește Antologiile, să avem pardon. Scopul lor e de înavuțire rapidă. Dacă avem nonvalori în literatură care vor să-și cumpere faimă, apelează la turmă, adică la antologii. Acolo sunt în joc mulți bani și multe antitalente. Cerere și ofertă în poezia românească, este o glumă bună. Și ce dacă nu cere nimeni, noi oferim. Cui? Nouă. De ce? Iaca… să vază lumea că sunt vedetă. Fiecare pe unde poate. Pam, pam!
Camelia Iuliana Radu – Totdeauna a existat maculatură. Atât în perioada comunistă, cît și în cea interbelică; dacă în communism erau ”opere” scrise la comandă sau… tematice, pe care azi nu le mai citește nimeni, sau, dacă le citește, zâmbește amar, în cea interbelică erau fel de fel de cărți siropoase, cu ecou în epocă, pe care literatura le-a uitat. Ridicol a existat mereu. Sistematizarea criticilor literari este mai ușor de făcut după ce un autor și-a săvârșit existența, o data cu asta și creația. Oricând se fac reevaluari, se descoperă nume și autori uitați sau neluați în seamă. Acest aspect este valabil pentru toate artele. Oferta editorială este deschisă pentru că azi, cu puține excepții, editurile sunt particulare, ca atare, reprezintă o activitate din care trebuie să trăiești tu, ca patron, dar și angajații tăi, acei oameni care muncesc pentru ca un manuscris să ajungă o carte. Ar trebui să ne bucure asta, să ne adaptăm unei piețe de servicii culturale deschisă, în formare. Faptul că nu acceptăm acest aspect managerial și de marketing al realității culturale, mă face să gândesc adesea că nu am integrat încă mecanismele democratice ale activităților noastre de zi cu zi. Acceptăm concurența pe piața de castraveți, abundența pieței de produse alimentare, dar nu acceptăm aceleași mecanisme în demersul cultural. Suntem încă idealiști, lipsiți de realism. Suntem încă apăsați de frică și idei preconcepute, nu avem lejeritate în comportamentul sociocultural. Aș mai vrea să completez cu un aspect care ține de trecutul nostru de enclavă. Toată această revărsare de comunicare literară este și efectul unei nevoi acute a românilor de a se exprima sensibil. Peste 50 de ani, românii au fost nevoiți să suporte o exprimare în limbajul de lemn al ideologiei de partid. Nu am putut să exprimăm personalizat sentimente și trăiri, bucurii, tristeți, dileme. Ori, asta determină frustrare, nevoia acută de definire, de ieșire în spațiul public cu tot ceea ce ai reprimat generații întregi. Românii sparg zăgazurile comunicării, se exprimă pe ei înșiși, cu talent sau fără, dintr-o nevoie a recuperării identității. După mine, este un act de curaj pe care îl admir. Literar, nu poate fi vorba de inflație. Azi, avem criterii de evaluare care mâine poate vor fi răsturnate. Cel pe care azi îl definim ca lipsit de rafinament poate fi mâine considerat promotor de tendințe. Cu limitele de rigoare. Totuși, acolo unde există libertate de exprimare, totdeauna există progres. Nu îmi e frică de libertate, oricare formă ar îmbrăca această libertate, timpul cerne. Mi-ar fi frică de prezența unor personaje care să interzică libertatea de exprimare, pe motiv că deține adevărul. Critica literară oricum își va face datoria și cred ca este suficientă prezența acesteia. Igienizarea minții și a mentalului colectiv prin scris este binevenită. Dacă mă întristează ceva este mai degrabă lipsa unui mecanism de promovare reală, lipsa librăriilor de profil, lipsa unui sistem prin care cartea contemporană să ajungă real la toți cititorii care, astfel, să poată alege din ce există și nu doar din ceea ce li se propune de către cele câteva edituri care, firește, vând autorii lor, în librăriile pe care le dețin.
Viorel Ploeșteanu – Că se scrie mai mult decât se simte nevoia nu este o noutate. La o altă scară, desigur, observase fenomenul și George Călinescu în perioada interbelică. Motivația era aceeași ca și astăzi: piața liberă a cărții, a editurilor. Cine plătește, publică. Dacă anumitor edituri le-ar păsa de imaginea lor și de actul trudit al scrisului, ar publica numai în urma acceptului unei comisii de evaluare, însă… Metafora asta cu inflația literară sună bine, dar nu stă în picioare, pentru că afluxul de cărți publicate nu poate fi stăvilit cu o simplă ordonanță de la stăpânire. Poate că vor rămâne veșnic neștiute câteva scrieri valoroase, însă omenirea va putea trăi și fără ele.
Laurențiu Ciprian Tudor – Acum câțiva ani judecam și eu chestiunea asta și mă revoltam. Invitat la diferite manifestări literare, la tabere și festivaluri mă enervau teribil grafomanii și mă controlam cu greu să nu persiflez. Acum însă nu mai sunt atât de „pasional” și consider că toți acei „chinuiți de talent” încăpățânați vor „pieri” pe limba lor, că până la urmă „urma alege” și tot ea „scapă și turma”. Apoi, în aceeași idée, să nu uităm că Nichita vorbea de republica literelor în care oricine poate intra și nu decide nimeni cine rămâne. Acest mod „democratic” de a vedea treaba asta mi-a fost întărit și de maestrul Daniel Drăgan care înțelept m-a învățat că e nevoie de o bază cât mai largă care să producă emulație culturală și care să susțină tinerele talente, speranțele. Doar așa prin această emulație poți spera să iasă nuferii. Ei nu apar așa „ex nihilo”. Altfel cu prietenii mei apropiați din acest domeniu practic principiul lui Nicolae Steinhardt: „câtă prietenie atâta exigență”.
Ion Lazăr da Coza – Părerea mea e că, cel puţin în România, am trecut de vârful „inflaţiei” literare, când orice „gospodin” şi orice gospodină voiau să-şi vadă numele pe o carte, pentru a se mândri în faţa unchilor şi a mătuşilor, cu aşa-zise poezii, de fapt, veritabile texte de romanţă, muzică pop, manele sau hip-hop, ori cu „romane” siropoase, demne de jalnice telenovele, şi că uşor-uşor vor apărea agenţi literari, edituri şi librării cu prestanţă, dar şi autori responsabili care chiar au ceva de spus.
NIG – Poezia nebunilor sau nebunii poeziei?
Ce părere aveți despre poezia extrem de ,,anatomică,, și indecentă scrisă de către unii dintre poeții de astăzi?
Gabriel Gherbăluță – aș fi preferat sǎ lipseascǎ întrebarea asta. Pentru cǎ nu prizez astfel de “producții” ascund o anumitǎ “impotență” culturalǎ. Punct!
Dan Sîrbu -Aşa cum spuneam şi cu alte ocazii, teribilismul s-a metamorfozat în dorinţa de a ieşi
din tipare, de a epata, de a provoca şi de a se lansa în afirmaţii gratuite, generatoare de polemici ieftine, fără argumente plauzibile. Anatomicul în artă nu trebuie să depăşească limita dintre erotism şi vulgaritate, aşa cum în bucătărie nu trebuie să se confunde zahărul cu sarea. Indecenţa nu are ce căuta în artă tocmai datorită faptului că arta reprezintă activitatea cu scop de a crea valori estetice, utilizându-se mijloacele specifice de exprimare. Eu cred în afabilul inefabilului, nu în ignobil.
Adrian Suciu – Eu am o vorbă: fiecare scrie poezia pe care o merită. Dacă unul merită de la viață o partidă de sex oral, despre asta va și scrie. Poezia anatomică e ca și celelalte feluri de poezie: e bună sau proastă doar în funcție de cine o scrie. Pe de altă parte, considerația pe care v-o port mă obligă să fiu onest și să dau glas unor gînduri altminteri destul de intime. Sînt atîția labagii care scriu despre sex în poezia română încît ți se face milă de bietele muze!
Claudia Minela – ,,Poezia extrem de anatomică și indecentă’’ , adică poezia pornache are și ea publicul ei. Ce consumă obsedații la boschetul vesel? Vodkă, bere, mai trag și câte un cui, la toate astea merg poeziile cu mesaj obscen. Trivialul și hăhăiala grobiană sunt la ele acasă. Asta e valoarea lor. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Pe mine Leonard Ancuța m-a făcut obtuză pentru că mi-am permis să-i spun că acela nu este un limbaj artistic.
Poeziile ( atenție, mă refer strict la poezie) care folosesc trivialul sunt poezii comerciale care au succes de moment. Din fericire sunt puțini autorii care scriu astfel. De ce aș cumpăra o carte în care citesc versuri pe care le găsesc gratis scrise pe pereții și ușile veceurilor publice?
(Abia aștept să vină ziua în care mă voi deștepta și voi scrie despre labii ca despre niște urechi de elefant care plutesc deasupra patului în care eu fac sex…:)) paranteza e opțională.
Camelia Iuliana Radu – Ha! Frumos spus. Și una și alta. Există nebunia poeziei, dar cum altfel ar putea fi? Și nebunii poeziei, dar nici fără ei nu se poate. Dacă pentru a fi prozator bun ai nevoie de rigoare și capacitatea de a cuprinde într-o viziune detalii, pentru poezie ai nevoie de flacără, de intensitatea trăirilor, de excentricitate, cel puțin de un dram de nebunie. Nu poți veni în fața cititorului tău cuminte, nu îi poți spune lucruri pe care le știe, nu poți să fii prietenul lui. Îți va arunca imediat cartea. Ca poet, e bine să îți scoți citorul din confort și rutină, să îl convingi cu o emoție în plus, cu o observație care să îl aducă de partea ta. Chiar și poezia melancolică are în structura ei o trăire mai apăsată decît ceea ce în mod current un cititor își permite să exprime. Oamenii, ca să poată trăi în colectivitate, își cenzurează majoritatea emoțiilor, și au nevoie să fie scoși din lentoare, să își aducă aminte de propriile emoții. Că pot fi speriați, veseli, extaziați, răi, înlăcrimați, că sunt totul, dar, uneori, uită. Rutinele dezumanizează, obosesc, aplatizează. Dar, vine poetul al cărui sens este să fie liber, să își păzească libertatea, să o propună, să exprime experiențele și îl ridică pe cititor spre imaginea de sine necontrafăcută, dezbrăcată de formalism. Poezia cu accente sexuale vădite sau chiar cu limbaj considerat indecent vine tot din acea nevoie de exprimare a libertății. Exercițiile acestea nu fac rău poeților și scriitorilor, nu e firesc să ne fie teamă de cuvinte, oricare ar fi ele. Există oameni care o apreciază, curajoși care o citesc. Dacă e scrisă bine, această poezie poate rămâne în istoria literară. Sunt însă puține cazurile. Dacă nu, va fi doar o vulgaritate uitată. Și, repet, poezia de acest fel a existat totdeauna. Să nu uităm pe Apolinere, pe Miron Radu Paraschivescu, și, firește, pe atâția alții. A fost o modă și în literatura română post decembristă, acum nu prea se mai scrie așa. Pe de altă parte, poezia cu inimioare și fluturași, plină de clișee și minunări banale îmi pare cu mult mai desuetă și plictisitoare. Totuși, nișa acestei poezii este restrânsă, nu poți exprima la nesfîrșit aceeași poveste, iar cei care sunt cu adevărat talentați știu că nu este un scop în sine, ci doar un mijloc. Unii poeți s-au folosit de subterfugiul indecenței pentru a fi mai populari, alții au vrut pur și simplu să spargă tiparele vremii prin limbaj licențios. Deocamdată, ceea ce observ eu este o ieșire din haos, o fină dar vizibilă reorientare. Aș putea spune că deja se coagulează diverse grupări și orientări. Poezia urbană, mai sofisticată și orientată către experimental literar, către trăirea individualistă. Poezia conceptuală, cu note filozofice, care incorporează ideatică; poezia experienței, situațională, care aduce în lirică dramatismul existential. Poezia de contemplație, cu note intimiste, unde liricul s-a refugiat și continuă să ne emoționeze. Mai există si un fel de mix din toate acestea. Notele poeziei moderne sunt destul de triste, adesea depresive, dramatice și uneori, de-a dreptul dure. Cum să fie altfel, dacă sufletele noastre trăiesc astfel? Cum ar putea un poet să zburde fericit, când trăiește într-o lume care exercită asupra lui o presiune covârșitoare? Este marginalizat, este neglijat, viața lui nu este tocmai roz. Un proverb chinezec spune: când tobele bat tare, războiul e aproape. Intuiția artistului simte cee ce fratele său amână să ia in seamă.
Viorel Ploeșteanu – Starea de luciditate în poezie are tot atâta însemnătate cât are și “nebunia”. Desigur, ne referim la euforia spiritului, la fantastic și la lumea “nelumită”, așa cum spunea undeva poetul Dumitru Ichim, nicidecum la nebunia vulgară prin care, mai degrabă, numim prostia. Poezie vulgară au mai scris și unii dintre clasici, însă nu aceea s-a păstrat în literatură. Poezie anatomică scrie și, să zicem, Emil Brumaru, însă vulgul trece în plan secund, fiind numai un soclu pe care este expusă metafora. Indecența forțată, pe care o abordează anumiți scriitori pentru a ieși din ceața densă a anonimatului, nu înseamnă nimic acum și nu va însemna nici peste câțiva ani, așadar, nu vă irosiți timpul cu ea!
Laurențiu Ciprian Tudor – Există evident o anume nebunie a poetului. Dacă este un ins poetic reușit e limpede că nu poate fi crispat, scorțos, obtuz. E clar că poetul ca entitate care trebuie să se simtă liberă (adică legat și totuși nelegat de lume și de lucruri) e un provocator în sensul în care, dincolo de orice măsurători, reguli, cutume, el cheamă și aduce aici în fața lumii frumusețea, sensibilitatea, soarele. El se plasează ca sa facem referire la Kierkegaard pe stadiul estetic și nu explicit pe cel etic sau religios, deși face importante punți între aceste moduri de a fi. Vreau să spun că poetul nu e un vagabont fară de rădăcini, fară de echilibru (dimpotrivă!) ci doar că își păstrează un anume fel de a fi „pe alături”. El este, după mine, din soiul rătăcitor al misticilor. Despre poezia aceasta cu gonadele la vedere ce să zic?! Câteodată mă amuză, dar de cele mai multe ori mă lasă rece pentru că nu poți ca poet să pierzi timpul cu un limbaj prea explicit, cu lipsa perspectivei, a dorului și a tainei. Imi plac foarte mult nudurile tocmai pentru că potențează și nu reduc așa cum aleg erotismul și nu pornografia.
Ion Lazăr da Coza – „Poezia nebunilor sau nebunii poeziei?” întrebi. Răspund: Şi una, şi cealaltă. Însă cu moderaţie! Cât despre poezia extrem de ,,anatomică” şi indecentă scrisă de către unii poeţii de astăzi (Ce diplomată ai fost în formularea întrebării!), ce să spun?… Din principiu, sunt împotriva oricărei forme de cenzură. Să-i lăsăm să se manifeste, dar să nu le promovăm „creaţiile”… „Ajunge zilei răul ei!”
NIG – Vom vorbi peste douăzeci de ani despre un poet de al zilelor noastre aşa cum vorbim astăzi despre Nichita, Blaga…?
Dacă NU, de ce? Dacă DA, ,,riscaţi,, un nume?
Gabriel Gherbăluță – Da, vom vorbi! Știi de ce? Din nevoie de repere, ierarhii, etc. chiar dacǎ nu vor fi de valoarea celor amintiți vor fi ridicați acolo, din nevoia de care am amintit! Si mi se pare normal. In același timp e riscant sǎ faci clasamente in arta. Sǎ lǎsǎm asta în seama sportului. nu risc! Cine știe? Poate tu, poate eu, poate amândoi !
Dan Sîrbu – Totul depinde numai de sistemul de învăţământ cât de preocupat va fi să păstorească ceea ce cu toţii numim cultură – adică totalitatea valorilor materiale şi spirituale ale poporului. Valori avem, unitatea este cea care ne lipseşte. Îmi plac: Adrian Munteanu, Felix Sima, Boris Ioachim, iar din noul val: Loredana Cristea, Beatris Serediuc
Adrian Suciu – Evident că veți vorbi. Nu peste douăzeci. Peste două sute Peste două mii. Despre Adrian Suciu. Așa că grăbiți-vă să îl cunoașteți – în preajma lui, veți avea acces la o felie de posteritate.
Claudia Minela – Da, vom vorbi. Nu este cazul să generalizăm. Avem valori care-și respectă în primul rând cititorul, apoi pe el și în cele din urmă opera care va dăinui. Nu voi lăsa doar un nume: Nora Iuga, Traian T. Coșovei, Lucian Vasilescu, Ciprian Chirvasiu, Adrian Suciu, Liliana Filișan, Adriana Lisandru, Adrian Munteanu, Ștefan Ciobanu, Alexandru Mușina, Cristian Popescu, Mircea Ivănescu, Ioan Es Pop, Valeriu Mircea Popa etc. și foarte mulți tineri care vin acum din urmă și pe care eu i-am recomandat pe pagina Direcției 9.
Doresc cititorilor revistei să savureze poezia românească contemporană pentru că merită. Se vor regăsi în multe dintre lecturile poeților români, rezonând cu gândul și sufletul acestora. Spiritul nu are granițe, el este unic atunci când emană energie pozitivă, atunci când se strange în căușul altor inimi calde, răspândind lumină.
Camelia Iuliana Radu – Avem deja poeți foarte buni, cunoscuți mai ales în mediile literare, dar nu foarte mediatizați în rândul cititorilor, pe cât ar merita. dar, această stare în care nimeni nu dorește să audă de succesul unui poet, frica de poeți, aș zice, determină o stare de fapt cu factori care decid destinul unui poet. Pentru că nu doar poetul trebuie sa fie genial, ci si societatea să îl promoveze. Societății de azi îi e frică de voci cu idei liber exprimate, nonconformiste, provocatoare nu prin text provocator, ci prin ideile pe care le exprimă. Uneori, a scrie ca stai pe malul apei și te gandești la tine, la ceea ce simti, la ceea ce esti este mai periculos decat a striga lozinci. De ce ar vrea ministerul să promoveze oameni care vorbesc despre identitate, despre personalizare, despre trezire, despre bucurie chiar. De ce? Despre constiința de sine? Astfel de modele dau idei cititorilor și, acestia pot deveni cetățeni activi și cu păreri clare despre nevoile lor. Pot avea standarde. Nu sunt mai buni, mai ușor de condus, obedienții? Obscurii? Abulicii? O societate care promovează poeți, tineri sau nu, care deschide căi de afirmare în țară și în străinătate, care creditează un poet, îl ajută să devină un nume. Altfel, obscura stare de ignorare, aroganța cu care nu sunt băgați în seamă, determină, firește, lipsa unui Blaga, a unui Stănescu. Există un mit contemporan care spune că viitorul, istoria literaturii va face dreptate. Tot ce se poate. Dar poetul care scrie și nu este adus în librării, în biblioteci, este o pierdere a societății actuale. Pentru că ideile noi vin prin scriitori. Ei defrișează cu intuiția lor, un drum al cunoșterii. Dacă privezi oamenii de această vedere înainte îi oprești de la o evoluție firească, faci o crimă față de prezentul ideatic, față de visarea noastră colectivă care ne ajută să mergem înainte. A visa este condiția progresului. Exercițiu pe care doar poeții îl mențin viu între oameni. Luați visele unei națiuni și i-ați luat viitorul. O națiune care își condamnă poeții la izolare este o națiune fără viitor.
Viorel Ploeșteanu – Cu siguranță, fiecare generație are vârfurile ei, numai că acum este atât de agresivă promovarea anumitor scriitori, încât ne este greu să discernem ce este pentru că este și ce se impune artificial a fi. În această situație, numai trecerea anilor ne va fi de ajutor. Pronosticuri nu este cazul să fac. Citesc mulți autori contemporani cu plăcere, însă nu știu cine ar avea tăria condeiului de a învinge timpul, iar timpul ce va fi să vină îmi este teamă să mi-l imaginez.
Laurențiu Ciprian Tudor – Cu siguranță da! Cred că vom vorbi despre mai mulți! Sunt mulți poeți buni, talentați doar că existând numai insule în această lume literară a României de azi nici noi nu îi putem cunoaște pe toți și nici ei nu se cunosc între ei. Dar prin legăturile pe care le am în diferite zone ale țării văd că poezia bună continuă să fie. Nu dau nici un nume pentru că cei pe care îi cunosc eu deși au deja volume nu au încă o operă.
Ion Lazăr da Coza – Autorii care au devenit borne în literatura română, în vremea lor, au fost susţinuţi nonstop de către un critic marcant, dacă nu cumva de către o pleiadă de critici. În prezent s-a pierdut acest obicei. Nimeni nu mai pariază pe vreun june prozator sau poet… Poate că mă înşel… Mi-ar plăcea să fiu în eroare la acest punct, cum de altfel aş vrea să nu am dreptate în pesimismul meu în ce priveşte literatura, cultura, în general. Onorat.

vineri, 5 septembrie 2014

PRAGUL - DOINA ROMAN - EDITURA TRACUS ARTE

Doina Roman debutează cu romanul fantastic ,,Pragul’’, publicat la Editura Tracus Arte. Lansarea a avut loc în cadrul Salonului Internaţional de carte Bookfest, Bucureşti, 2014.
,,…îţi iroseşti sentimentele …şi ştii că ele sunt limitate. Dacă le consumi când nu trebuie şi pe cine nu trebuie, mai târziu te trezeşti sărac în faţa vieţii.’’(Pragul)
,,Pragul’’, o poveste fantastică pentru toate vârstele are darul de a fascina, dând frâu liber imaginaţiei, exact ca în copilărie, când ascultam sau citeam basmele cu sufletul la gură, aşteptând finalul în care binele învinge răul. Aşa pare la o primă citire, dar în profunzimea lui, romanul are rolul gnomic de a trage un semnal de alarmă, atenţionând că suntem la un pas de a ne autodistruge - ,,Lumea, clanurile stăteau să piară în sărăcie şi complet dezumanizate, fără sentimente, nişte sclavi, roboţi doar cu dorinţa de a munci pentru Ligă şi oreade…’’.
Personajele din romanul ,,Pragul’’ îşi pierd cu bună ştiinţă sentimentele bune, acestea fiind monedă de schimb pentru diverse favoruri, cedându-le clanului Colector care le depune în banca sentimentelor, unde zăceau ,,paleţi de lingouri transparente’’, ca nişte cărămizi de sticlă ,,în care plutea o bilă mică … (cărămida) Era inscripţionată cu 5000 de albastre, pe colţ, în filigran’’.
Povestea se învârte în jurul unei genţi în care exista o casetă neobişnuită unde se aflau sentimente. Caseta trebuia hrănită de cineva din clanul Civililor, o persoană simplă care să nu atragă atenţia celorlalte clanuri, avide după conţinutul pradei. Lia (Civila, Vindecătoarea), a făcut faţă unei testări riguroase fiind singura persoană la care caseta reacţiona, singura persoană care putea hrăni geanta neobişnuită doar printr-o singură atingere.
Doina Roman surprinde cititorul prin acţiunea care se desfăşoară alert pe tot parcursul romanului, precum derularea unui film, bine strunit de regizor, până în cele mai mici amănunte. Astfel urmărim cum Pisică, unul dintre personajele negative, abil, fură geanta cu sentimente, fără să ştie ce se află în ea, chiar de sub nasul Katenei, o femeie puternică din neamul de temut al kraborilor, Katenă receptor, o poliţistă ce deţinea puteri supranaturale, având darul de ,,a simţi ce se întâmplă cu cei din neamul ei şi cu cei din alte patru clanuri… ştia tot timpul cu o oră înainte ce va face un krabor…putea vedea scene din viaţa lui…’’. Unchiul Katenei, Crius, unul dintre cei doi protagonişti ai romanului, având o funcţie de conducere în Ligă, apela deseori la ea pentru prinderea infractorilor. Relaţia dintre ei era una specială, împreună reuşeau să prindă cu uşurinţă pe cei care încălcau legea.
Nu voi intra în detalii, lăsând plăcerea cititorului de a descoperi singur firul narativ cronologic, toate misterele şi rolul fiecărui personaj din carte, lupta dintre clanuri pentru a salva sau distruge omenirea. Cititorul va fi fascinat să descopere personaje ca Mima, un fel de omidă de mărimea unui iepure care avea puterea să ia forma oricărui lucru şi oricărei fiinţe, să descopere armele urilor(soldaţi) frumoşi , dar urât mirositori, vipera suliţă din al cărui sânge se extrăgea ultimul drog, VS, care ,,te face să te simţi Dumnezeu…nemuritor’’. Romanul devine din ce în ce mai interesant odată cu descoperirea celorlalte personaje sau locuri, personaje neobişnuite, fantastice şi fascinante: Podul Care Se Termină Când Vrea El, Liftul Nebun, Puţul Vesel, Gara Părăsită, Grassen, un fel de porc cu pene distrugător care ,,nu lasă urme nicăieri, nici măcar în memoria celor din jur. Putea să digere până la 4 case pe noapte fără să se vadă ceva anume. Era ca o gaură negră. Tot ce intra în gura lui dispărea fără urmă…’’, sagavele, plante care ,,străbăteau pereţii de cărămidă şi erau pe alocuri tăiate pentru că începuseră să crească agresiv în interior cu muguri cât o minge’’.
Interesant mi s-a părut şi modul în care evolua un personaj, el fiind respectat, de temut, în funcţie de nivelul pe care-l obţinea în urma puterilor deţinute. Cel mai mic era nivelul 10, cel superior , nivelul 27 care conferea individului putere, frumuseţe fără sentimente şi nemurirea , cea din urmă obţinută cu ajutorul Zeeatinei, ‘’nemurirea în stare pură’’, un element important pentru Ligă, soluţie pentru care muncesc toţi emigranţii de sub lacuri. Veţi mai întâlni şi alte personaje sau plante cum ar fi florile felinar carnivore, Pisică şi Slăninuţă(fiul unui Colector) care pun la cale spargerea băncii de sentimente, copacii plângători, Krâcii şi copacul Doică etc.
Nu sunt de neglijat nici scenele erotice, senzuale care sunt când pline de pasiune, sălbatice, când tandre şi delicate. ,,… Algar o apucă de păr, o trase spre el şi o sărută prelung, muşcându-i buza până la sânge … O aduse lângă el şi îi smulse hainele, o îndoi ca pe o frunză, o plie pe după el … şi o pătrunse… Katena era aproape leşinată, nu mai avea voinţă … Nu mai scotea decât un ah, oh, şi pântecul îi ardea ca jarul… Capul îi vuia ca valul izbit de ţărm şi ar fi vrut să moară şi ar fi vrut să ucidă şi ar fi vrut să nu se mai termine şi să moară din nou în clipa aceea luând cu ea toată sclipirea şi forţa de vulcan ce izvora încet, fără voia ei, din ea. Se atingeau ca două stânci îmbrăcate în catifea … se iubeau într-un fel dur şi dulce ca două săbii într-un duel la lumina lumânării.’’
Doina Roman scrie motivat, cu pasiune, intrând în pielea personajelor sale pe care le îndrăgeşti pentru că sunt spontane, au umor, inteligenţă, sunt creative, puternice. În ciuda acţiunii complexe şi a multitudinii de personaje, autoarea scrie lejer, romanul fiind o provocare pentru cel care-l citeşte. Se remarcă prin originalitate şi naturaleţe, dialogurile având un umor savuros. Autenticul şi dinamismul sunt la ele acasă
După ce termini de citit ,,Pragul’’, îţi dai seama că dincolo de lumea fantastică întîlnită în roman, există un mare adevăr şi anume acela că noi, oamenii, din păcate, ne degradăm cu fiecare generaţie, devenind nişte roboţi a căror scară valoarică nu mai este cea reală, ci una patronată de nepăsare, de foloase, ne dăm seama că trăim într-o lume lacomă, coruptă, unde doar puterea, banii, fuga după înavuţire rapidă, ura şi dezbinarea au înlocuit sentimentele reale, frumoase, dăruite de Creator care ne-a înzestrat cu iubire, milă, smerenie, virtute, curăţenie, cumpătare, răbdare, blândeţe, hărnicie, bucurie, cinste, optimism, veselie, fidelitate etc.
Dacă ar fi să daţi unul dintre aceste sentimente, pentru a obţine bogăţie sau putere, frumuseţe sau nemurire, la ce aţi renunţa? Eu încă mai negociez cu mine.
Lectură plăcută!

LITERATURĂ UNIVERSALĂ - LANGSTON HUGHES (1902- 1967)

Scuipători de alamă
------------------

Curăţă scuipătorile, băiete,
Detroit,
Chicago,
Atlantic City,
Palm Beach.
Curăţă scuipătorile.
Aburii din bucătăriile hotelurilor,
Şi fumul din holurile hotelurilor,
Şi mizeria din scuipătorile hotelurilor:
O parte din viaţa mea.
Hei, băiete!
Cinci cenţi,
Zece cenţi,
Un dolar.
Doi dolari pe zi.
Hei, băiete!
Cinci cenţi,
Zece cenţi,
Un dolar,
Doi dolari
Cumpără ghete pentru copil.
Trebuie plătită chiria.
Gin sîmbătă,
Biserică duminica.
Doamne!
Copii şi gin şi biserică
Şi femei şi duminică
Toate-amestecate cu cenţi
Şi dolari şi scuipători curate
Şi chiria de plătit.
Hei, băiete!
O strălucitoare tingire de-alamă e pe placul Domnului.
Alamă strălucitoare lustruită precum chimvalele
Dansatoarelor Regelui David
Precum cupele de vin ale lui Solomon.
Hei, băiete!
O scuipătoare curată pe-altarul Domnului.
O scuipătoare curată strălucitoare proaspăt lustruită –
Cel puţin aşa ceva pot oferi.
Haide-ncoa’, băiete!

****
Mama către fiu
---------------

Ei bine, fiule, îţi spun:
Viaţa n-a fost pentru mine o scară de cleştar.
A mai avut şi cuie,
Şi aşchii,
Şi fuşteie rupte,
Şi locuri fără covoare pe jos –
Goale.
Însă tot timpul
Am suit mai departe,
Şi-am ajuns în locuri de adăstat,
Şi-am cotit de după colţuri,
Şi uneori am mers prin întuneric
Pe unde nu era nici lumină.
Aşa că, băiete, nu te-ntoarce.
Nu te-aşeza pe trepte
Fiindcă ţi se pare că-i mai puţin greu.
Să nu cazi tocmai acum
Căci, scumpule, eu tot mai merg-
Tot mai urc,
Şi viaţa nu a fost pentru mine o viaţă de cleştar.

Ku klux klan
------------

M-au dus
Într-un loc dosit.
Au spus: ,,Crezi
În măreaţa rasă albă?’’
,,Domnule’’, am răspuns,
,,Drept să vă spun,
Aş crede în orice,
Dacă mi-aţi da drumul.’’

Altul a spus:,,Mă,
Nu cumva
Tu stai acolo
Gata să mă ucizi?’’

M-au lovit în cap
Şi m-au trântit la pămînt.
Şi-apoi m-au călcat în picioare
Făcându-mă una cu pulberea.


Careva din klan rosti:
,,Uită-te drept în ochii mei,
Negrule, şu spune-mi: crezi
În măreţia rasă albă?’’

(În româneşte de Ion Caraion – din ,,Antologia poeziei americane’’, Editura Univers, Bucureşti 1979 – Poezia negrilor)

Aug 28
0 0

Nebunii ăştia frumoşi



Trebuie să spăl bine podeaua în cârciuma boemă unde haite de poeţi au băut toată noaptea, 
ţinând pe picioare fetişcane fardate strident.Latră unul la altul, râd zgomotos şi râgâie după fiecare înghiţitură de ciuc. recită într-o limbă cunoscută doar lor. 

Încă o bere, moşule! şi încă una! şi capul li se bălăgăne în ritmul versurilor împleticite în nopţi de beţie. Doamne, rataţii ăştia îşi ling versurile ca pe nişte răni deschise în ei, apoi le îneacă în bere, amorţindu-le până la lichidare. 

Ascultă Melanie – mr. tambourine man- Led Zep le trece prin vene! sunt irecuperabili,
nemuritori.

Nebunii poeţi frumoşi trăiesc visând, visează trăind ... măcar atât, dacă viaţa asta împuţită îi tratează cu spatele înşirând ca pe nişte mărgele zilele sărăciei în care banii zboară din buzunarele lor ca fluturii din rohodos, răstignind versuri, cu moartea pe moarte călcând.

joint, raţiune şi putere (fragment de roman)


(...)Se înserase. Elia era obosită. Simţea nevoia să facă un duş şi să doarmă multe ore. Doar odihnită lua cele mai deştepte decizii.  Au achitat o cameră la o pensiune din apropierea Sibiului, spre Păltiniş. Peisajul era feeric. În sala de mese, la intrare, se afla un acvariu mare cu peşti exotici,  cât palma, albi şi portocalii. Privindu-i te relaxai. În timpul cinei au avut plăcerea să asculte poezie modernă. Un grup de scriitori citeau pe rând din propriile creaţii. Îşi aminti că pe vremuri şi ea versuia.  Este atât de plăcut sentimentul de a-ţi împărţi gândurile cu cei care înţeleg ce simţi atunci când scrii. A înţeles din discuţiile lor că sunt într-o tabără de literatură şi jurnalistică - ,,Singur’’- parcă se numea, coordonată de scriitorul Ştefan Doru Dăncuş cel care i-a invitat să participle la seara literară. Elia a primit trei volume de versuri  cu autograful  autorilor – ,,Caietul roşu’’,  semnat Camelia Iuliana Radu, ‘’Caietul albastru’’, autor Ştefan Doru Dăncuş, ‘’despre ea, niciodată’’, semnat de  Adriana Lisandru. Momentele acelea au sensibilizat-o.  Avea lacrimi în ochi şi strângea cărţile la piept cu mult drag.  I se păreau atât de frumoşi oamenii aceia, încât simţi nevoia să se retragă, pentru a nu-i murdări.
-Despre asta nu  mi-ai povestit niciodată, Elia, spuse Ics  când ajunseră în cameră.  Nu vrei să vorbim puţin? Tu nu ai plans în viaţa ta. Acum ai lacrimi în ochi.
-E greu, Ics, e greu.
-Fă un efort. E important să-ţi aduci aminte toate momentele de vârf din viaţa ta, e important să te vindeci. Ia caietul!
Fără să lase volumele din mână Elia scoase caietul din rucsacul pe care-l purta tot timpul cu ea. Îl deschise şi începu să scrie până adormi. Ics o privea cu compasiune. Luă caietul şi  o acoperi cu un cearşaf.
Citi:
După experienţa neplăcută din facultate, cu profu’  pe care l-am iubit enorm, am jurat să nu mă mai îndrăgostesc. De câte ori un bărbat mă plăcea, îl seduceam apoi  îi dădeam cu flit. Cuvintele mătuşii îmi reveneau  în minte obsedant. Îmi impusesem să le port după mine peste tot, ca pe un talisman: ,,Bărbaţii sunt o sursă de câştig şi doar un moment de relaxare, fetiţo, să ţii minte asta! Niciunul nu e capabil să iubească femeia, decât dacă îi este supusă. Să nu te laşi dominată de sentimente, pentru că vei simţi focul iadului. Fii stăpână pe tine, independentă, nimeni să nu-ţi tulbure gândirea, altfel vei deveni încă o victimă manipulată, sclava nr. N de pe lista cuceritelor slabe.’’ Zece ani  am încercat să uit trauma lăsată de cel pe care-l ucisesem pentru infidelitate. Nu m-am regăsit mult timp în nimic. Tot ce făceam mă plictisea, până într-o zi  când am găsit, navigând pe internet,  câteva reţele de socializare. Am cunoscut mulţi oameni. Mă plicitseau. Singurele de care m-am ataşat au fost două femei, Leontina, o adolescentă cu mult mai tânără decât mine, extrem de serioasă pentru cei 17 ani pe care-i avea şi Maria, un înger care nu  vorbea, doar îmi  urmărea activitatea din umbră.  Nu  ştiu cum reuşeau dar,  de câte ori aveam neplăceri, cele două suflete erau lângă mine făcându-mă,  fie chiar şi prin simpla prezenţă, să nu mă simt singură. Cuiva îi păsa de mine. Le caracterizau discreţia şi bunul simţ. Începusem să scriu poezii. A fost greu la început pentru că literatura este o lume a  bărbaţilor iar ei se impun cu forţa în orice domeniu. De ce ar face  aici excepţie? Eram activă comentând ceea ce citeam. Astfel am cunoscut un drac de om care avea curajul, ca şi mine, să le spună celor antitalent că nu sunt buni de nimic. Îl admiram din umbră. L-am susţinut un timp până când s-a dovedit a fi un individ extrem de periculos şi incomod. Jignea gratuit pe toată lumea, mai ales pe cei care îl contraziceau. Îmi plăcea ideea că avea încredere în mine. În timp ajunsesem şi la discuţii mai intime. Îmi spunea că vrea să-şi refacă  viaţa. Fiind liberă, plăcându-mi ca bărbat, plăcându-mi  discuţiile interminabile până după miezul nopţii despre literatură, despre religie, filosofie, mi-am deschis pentru prima dată sufletul după 10 ani. Şi l-am apropiat. Visam la momente frumoase când va veni în ţară, trăia de mulţi ani în străinătate. Era căsătorit şi voia să scape de o căsnicie care se banaliza pe zi ce trece. Nu  avea nimic în comun cu soţia sa. În fine. A venit şi ziua în care mi-am dat seama că aşa proceda cu toate femeile. Din nou am fost şocată, dezamăgită. Când i-am reproşat asta am primit cele mai urâte şi umilitoare cuvinte din viaţa mea. O experienţă care m-a lecuit de amor. Din nou am respectat legea mătuşii. Nu s-a terminat aşa. Mi-am făcut două conturi ,,pseudonime’’ prin care avertizam toate femeile din lista lui ce fel de om este. Am primit ameninţări din partea lui, dar nu.îmi  păsa. Îi stricam cea mai mare plăcere, căci era masochist, trăia din nenorocirile victimelor sale. A recunoscut asta spunându-mi că îi place să le facă să se îndrăgostească de el până,,se cacă  pe ele’’, apoi să le ,,înfigă cuţitul’’ în vulvă. Dezgustătoare gândire, josnic individ. I-am venit de hac, vara următoare când a venit în ţară să continue construirea casei. I-am spus că îmi face plăcere să-l revăd. A fost de accord să mergem într-un loc retras să petrecem o seară împreună. Atunci am înţeles de ce proceda aşa cu femeile pentru că era impotent. Nu  le putea satisface.  Plângea de ciudă. Nu mi-a fost milă. Jubilam. I-am propus să ne jucăm. Era încântat de idée. L-am legat de mâini şi picioare apoi l-am mângâiat peste tot. Eram amândoi goi. Locul mâinilor a fost luat de gura mea. L-am chinuit de plăcere mult timp. Asta îşi dorea, nu  banalul. I-am atins sexul cu buzele. Tremura, gemea când l-am atins cu limba. M-am jucat puţin apoi am trecut la planul meu. Tâiam cu lama apoi lingeam. La primele cinci tăieturi nu a realizat pentru că era excitat la maxim. Tăiam şi lingeam, tăiam şi lingeam sângele care curgea. Când şi-a dat seama ce fac era prea târziu. A avut un orgasm puternic. Măcar mori fericit, nemernicule! i-am spus. Apoi i-am astupat gura şi l-am lăsat să sângereze pănă când aveau să-l găsească gazdele a doua zi, mort. Am renunţat definitiv la poezie care-mi aducea aminte de el. Acel episod a rămas închis pentru totdeauna. Femeile pe care le-a chinuit au fost răzbunate. îşi aminti câteva dintre versurile scrise atunci…e ca un diavol care se hrăneşte cu păcate. vânează suflete doar de dragul de a ucide apoi abandonează stârvurile. next! spune sarcastic privind spre altă victimă.
Îşi înfige dinţii adânc în carnea sufletului ei şi sângele aleargă împletindu-şi drumurile în barbă, ca vinul pe buza damigenei. simt pitonul încolăcit pe trupul meu care zvâcneşte dorindu-l până la posedare(...)
Ultima dată am visat că trupurile noastre fremătau într-un yin & yang frenetic, că ne atingeam sexul cu buzele, dar nimic altceva nu s-a întâmplat, n-a existat finalul care te înalţă deasupra universului pentru că oniris a dispărut odată cu zorii, pentru că aşa am vrut eu, pentru că nu ai ce căuta în viaţa mea Nemernicule! doar dacă-ţi vinzi sufletul.
ţi-l cumpăr



Ics a rămas pe gânduri mult timp. O privea dormind. Nu ştia ce să facă în continuare, ca medic currant. Pacienta lui era un caz special. Analiza fiecare moment din viaţa ei şi concluziona scriind într-un raport secret, aflat într-un folder separat de celelalte cazuri. Terapia prin scris dădea roade. Era un studiu de care se ocupa, punându-l în practică, încă de pe vremea studenţiei.  (...)

va urma

miercuri, 9 aprilie 2014

Prima editie a Serilor Literare şi a Colecţiei de carte Isis



Colecţia de carte Isis s-a născut din dorinţa de a păstra o parte din valorile autentice ale literaturii contemporane în forma originală, aşa cum au fost concepute de către autori, fără matriţe, fără prejudecăţi, fără graniţe şi reguli. Rămâne valabilă doar regula  bunului simţ.


Isis este zeiţa magiei şi a vieţii, sperăm să devină protectoarea cuvântului frumos, născut pentru o lume mai bună în care să nu existe întuneric,  ură şi invidie, ci doar lumină, iubire şi pace.
Prima carte din coleţia Isis,  volumul de versuri  ,,Încă un adagio’’,  publicat la Editura Mantaua lui Gogol, autor Romiţa Mălina Constantin este un debut auctorial şi editorial. La realizarea ei s-a implicat o echipă întreagă: Larisa Traista (tehnoredactor), Robert Dumitru (grafică), Mircea Coroş (antet Isis – sculptură)etc.
Cartea are în loc de prefaţă, un interviu - ,,De vorbă cu autorul’’-  care devoalează tainele omului din spatele cuvintelor. Primii treizeci de cumpărători au beneficiat de un CD cu poezii, în lectura Claudiei Minela.


Lansarea volumului de versuri - ,,Încă un adagio’’- a fost găzduită de Carousel Café, un loc cochet,  cald, primitor, un loc unde modernul se împleteşte cu istoria şi eleganţa, un loc unde zâmbetele sunt la ele acasă iar gazdelor li se citeşte în ochi pasiunea  pentru literatură şi muzică. Angajatii sunt tineri, promţi şi extrem de serviabili. Un asemenea loc  nu poate decât să te determine să spui la final de seară: aşa, da! voi reveni cu mare plăcere aici, unde mă simt ca acasă!

 Lansarea  s-a bucurat de prezenţa multor cititori şi prieteni ai Mălinei Constantin.  Momentul liric  oferit  de Direcţia 9  a fost  susţinut  de poeţii: Ani Bradea, Marian Dragomir, Maria Dobrescu, Iulia Moisei, Adrian Pârvu şi Adrian Suciu. Publicul  iubitor de poezie a răsplătit lecturile invitaţilor cu aplauze.










Am remarcat versurile domnului Adrian Pârvu , scrise într-un registru special -  amuzant, ironic, pamfletistic - versuri care, deşi au păstrat forma fixă a sonetului,  au reuşit să lase în urmă desuetul  tipic formei  asachiene, aducând elemente moderne,  ludice. Adrian Pârvu a debutat cu volumul de versuri ,,Poetul, vărul şi poporul’’.  Poeziile au fost lecturate din cel de-al doilea volum - ,,Amor cortese – ritmuri şi rime trubadurice‘’-  publicat în 2012 la Editura Tracus Arte.

 Momentele muzicale ne-au fost dăruite de Nicu Nicuşor, Mihai Napu, Raluca Neagu şi Mihai Matei. Fiecare melodie a fost preluată de participanţii la eveniment  şi trecută prin filtru propriu, astfel încât muzica s-a dovedit a fi sarea şi piperul acelei seri, completând armonios momentele poetice.  ,,Cât eşti de frumoasă, Verbul a iubi, Fericirea miroase a tine’’ sunt doar câteva dintre melodiile cântate de Nicu Nicuşor care au cucerit publicul. Memorabilă a fost interpretarea pieselor alese  din repertoriul Mariei Tănase. Nicu Nicuşor ne-a îndemnat  să ţinem aproape de suflet  folclorul românesc şi să nu-l uităm.  Mihai Napu, un mesager al iubirii, a cucerit cu vocea lui sufletele sensibile ale doamnelor şi domnişoareleor aflate în sală. La fel de apreciate au fost şi melodiile ale căror versuri-manifest au reuşit să transmită revolta împotriva nedreptăţilor sociale.  Un asemenea text care a impresionat iubitorii de muzică prezenţi la eveniment  a fost şi ,,Cerşetorul’’, versuri Radu Pietreanu. Nici tinerii -Raluca Neagu (voce) şi Mihai Matei (chitară)- nu s-au lăsat mai prejos, ei transmiţând  emoţie, prin melodiile interpretate, alese din repertoriul Mălinei Manole. (Mihai Matei  şi Raluca Neagu)






























sâmbătă, 8 martie 2014

Dublă lansare de carte - Ce facem cu România şi Fluturele- curcan

Dubla lansare de carte/ herg benet/ 28 februarie 2014
Vineri, 28 februarie 2014, Clubul Silencio a fost gazda evenimentului organizat de Alexandru Voicescu şi Cristina Nemerovschi, reprezentanţii editurilor Herg Benet şi Karth.
Alexandru Voicescu deschide seara prezentând cele două lansări de carte: Fluturele- curcan, roman critic, autor Felix Nicolau şi Ce facem cu România?, autor Cristina Nemerovschi, un volum în care scriitoarea a adunat cele mai interesante discuţii avute cu ititorii săi.
,,Cristina Nemerovschi este la cea de-a şasea carte a sa, tocmai a terminat  romanul  Rezervaţia unicornilor, ultima parte a trilogiei Sânge satanic… despre Ce facem cu România? vom afla chiar de la Cristina’’, spune Alex Voicescu, dând cuvântul autoarei.
Aflăm de la Cristina N. că ideea acestei cărţi i-a venit  atunci când discuta cu cititorii. A realizat că şi ei  au multe de spus, au foarte multă imaginaţie iar întrebările puse erau  care mai de care mai năstruşnice, mai  interesante.  Astfel a decis să facă o sesiune de întrebări  cu termen limită, le-a selectat  pe cele care i s-au părut relevante pentru cărţile scrise de ea, dar şi întrebări amuzante. Multe  vizau curiozitatea cititorilor de a afla date despre autoare, curiozităţi legate de ceea  ce o inspiră atunci când scrie, cât timp îi ia să finalizeze o carte,  i-a interesat detalii despre personajele din romanele  ei etc. Urmează lecturarea de fragmente, maxime, întrebări şi răspunsuri din carte. Am reţinut câteva dintre ele: ,,artistul adevărat... este numai cel sincer cu el însuşi care nu aleargă după creaţie pentru renume, pentru prestigiu, pentru bani, ci pentru faptul de a crea. Îl ajută să trăiască mai autentic, mai adevărat, mai liber... ’’. Cartea mai are spre sfârşit o parte amuzantă cu păreri pro şi contra despre scrierile Cristinei Nemerovshi: ,,nu te cunosc, nu –ţi-am citit nici o carte, dar pot să-ţi spun că mi-ai distrus de tot viaţa ... mie mi se pare că e poza altcuiva pe copertă nu a lui Nymphette. De ce să pui poze false? zic şi eu ... sunt cărţi mai importante care se merită citite. Pun pariu că dumneata care ai sris cartea, nici nu ai auzit de Dan Puric ... după ce că aţi băut şi mâncat sângele poporului nostru atâta timp, acum mai vreţi şi să mâncaţi populaţia. O naţiune bolnavă, a ajuns să nască scriitori canibali ... Nu mai ştim  să folosim limba noastră românească. Ce titlu este acesta – Nymphette_dark, în ce limbă este? Încurajaţi toate manifestările masonilor şi bozgorilor care vor să ne rupă chipul ţării de la piept ... să-ţi mănânci aproapele este cel mai mare păcat condamnat chiar şi în sfânta Biblie ... e plătită fata asta să destabilizeze poporul român! ... ’’. Cristina Nemerovschi înheie momentul  literar  lecturând din noul său roman  ce va fi lansat curând -,,Rezervaţia unicornilor’’.
Urmează moment liric oferit de poetul Leonard Ancuţa care lecturează poezii din volumul propriu de versuri  ,,69 de poeme de dragoste’’,  publicat la Editura Herg Benet, 2013.
Asistăm la cea de-a doua lansare – Fluturele Curcan- publicat la editura Herg Benet, 2013, autor Felix Nicolau, un volum de critică literară. ,,De ce fluturele curcan?’’, îl  întreabă Alex  Voicescu pe autorul volumului. ,,Referitor la arta scrisului, omida devine fluture, la primele laude încasate. Dintr-o dată viermele pufos desface aripi pestriţe şi se avântă pe cai mari. Drumul spre curcănire se parcurge cu forţa. Scriitorul îşi administrează zeci şi sute de laude până când puful de pe aripi se înfoiază, aproape că devine pene.’’
Au vorbit despre carte:  Maria Alexe, Carmen Dominte, poeta Diana Iepure, Florin Hălălău, poetul Andrei Zbârnea.
Am reţinut prezentarea amuzantă a scriitoarei Carmen Dominte care spune despre cartea lui Felix Nicolau:
,,... din cartea asta am înţeles  că  Felix este un inamic al plictiselii şi îi taxează pe toţi care l-au plictisit cu cărţile lor. Această carte se citeşte ca un roman ... pe mulţi dintre cei criticaţi de Felix i-am văzut aşa ca pe nişte fluturi din copilăria mea, fluturi americani care împânzeau copacii şi făceau nişte pânze. Frunzele cădeau la un moment dat şi din când în când veneau nişte oameni care ardeau acele pânze cu  tot cu fluturi. Eeei, pe unii dintre autorii acestei cărţi Felix i-a cam ars...’’.
Evenimentul se încheie cu lectura lui Leonard Ancuţa care citeşte din volumul său ,,Pierderea definitivă a lucidităţii’’, publicat la Editura Tracus Arte în 2013, volum despre care Micleuşeanu M. Spunea: ,,...Materialul de faţă, industrial fie spus, conţine câteva paliere. Unele funcţionează între satiric şi spasmodic, altele conduc la balamuc. Iar pasajul care m-a convins că Leonard Ancuţa are substanţă, este acesta:* în mine doar sărăcia primară a universului infinit. nu simt nimic în afara valvelor monstruoase ce mă pun în contact cu neantul.* Simplu şi clar despre cea mai complicată şi tulbure chestiune.’’
Alex Voicescu mulţumeşte publicului din partea celor două edituri – Herg Benet şi Kart - pentru participarea la evenimentul lansării celor două volume.
În ciuda atmosferei bacoviene de afară, am petrecut o seară frumoasă  în compania prietenilor mei: Raluca Neagu, Cristina Firoiu, Andrei Rareş Adam, Daniela Toma cărora le mulţumesc pentru că au acceptat provocarea de a participa la dubla lansare de carte.
Ave, prieteni!

  











































Share |