Prima brumă - Leonard Ancuţa

Leonard Ancuta(prima brumă) recita Claudia Minela

marți, 17 iunie 2014

VIRTUALE

Virtuală 1 – Kalashnikov

Eşti  proastă, mi-a spus. am  fi putut avea universul nostru, dar n-am văzut în tine decât o colegă de găgăială. dacă bănuiam, dacă mi-ai fi spus…

Taci!

I-am interzis să-mi fluture pe la nas sufletul lui curat murdar. o fiară care doboară din mers ciute, rămâne tot o fiară. unui vânător înăscut căruia îi place să vadă sânge, mult sânge, îi place să-şi lingă mâinile după ce inima ei a scâncit  pentru ultima dată în ghearele morţii.

Iubirea înseamnă să te lepezi de tine, spune Jiddu. aşa am făcut, până când totul s-a întors împotriva mea, până când sufletul a devenit ultima cărămidă care a zidit-o pe Ana, femeia din mine ar fi ars în flăcările iadului, înainte ca golul din ea să se transforme în ecou.

Aş putea să mor pentru fiecare te iubesc alunecat din strânsoarea păcatului. nimic nu poate compensa nopţile în care mă tulburai iubindu-mă ca un Kalashnikov care ţinteşte apoi eliberează glonţul cu cea mai mare precizie, ucigând mai întâi liniştea.

Eşti dură! ai bâiguit într-o doară, încercând să-mi sorbi ultima suflare rătăcită pe buze.
Degeaba N, pământul s-a surpat peste cutia din lemn în care mi-ai îngropat pântecul.






Virtuală 2 – carnagiu

Mi-ai spus că nu poţi iubi N.
Ce demon a smuls din sufletul tău  darul sortit de Dumnezeu? lasă-ţi porţile deschise şi voi trimite unica mea dragoste să-ţi mângâie sufletul, căci fără de iubire carnagiu e, un abator în care vom atârna toţi de cârlige imense, privind lumea de jos în sus prin gaura unei inimi care sângerează peste pleoape, ca lacrimile unor îngeri avortaţi de cer.

Nu sunt supusă altora N. sunt doar sclava  care nu-şi găseşte locul în infernul din tine, care încearcă să te aducă în coliba ei modestă, unde doar lumina îi este hrană şi zâmbetul tău împăcarea cu setea.

te iubesc N

Am să-ţi repet asta până când ţi se va topi pământul sub picioare iar cele două cuvinte  îţi vor sfredeli nopţile, dorindu-ţi să fiu lângă tine, să-ţi sărut tăcerea şi ochii şi buzele şi inima, până când cele două cuvinte vor ieşi din tine ca un urlet de luptă, strigându-mi numele.




Virtuală  3 - două umbre albe, ca nişte nori ţinându-se de mână

Am rătăcit pe o stradă din viaţa mea unde timpul nu avea acces. acolo oamenii nu cunoşteau potopul din privirile celor de dincolo. zâmbeau tot timpul.

Era singur, omul în alb, stătea cu spatele ţinând în mână micul meu univers  în care nu încăpeam decât noi, doi sălbatici căutându-se,  adulmecând plăcerea, blândeţea  din mijlocul deşertului.

Când s-a întors, liniştea de pe chipul lui, zâmbetul , s-au cuibărit în latrina din mine. mi-a întins mâna şi soarele m-a înveşmântat   cu cea mai albă cămaşă din in. acum eram două umbre albe ca nişte nori ţinându-se de mână.

M-am trezit în întuneric, pe strada mare, unde zâmbetele sunt  cârtiţe săpând zadarnic tunele către suflete înecate în smoală.

eşti departe N

Toate  graniţele până la tine sunt temniţe bine zăvorâte, ca o centură de castitate a cărei cheie n-o vom găsi  niciodată.


  

Virtuală 4 – cafeaua

Aştept în fiecare dimineaţă să ne bem împreună cafeaua. ceaşca ta rămâne rece ca sufletul meu când priveşte în gol scaunul  din faţă  pe care ai stat ultima dată, fără să scoţi un cuvânt.

Te simt acolo chiar dacă nu eşti. tăcerea ta îmi ucide toate gândurile. spune ceva,  o tâmpenie, dar spune-o!  să rupem urletul aerului care sapă între noi un panteon  unde doar ecoul  ţipătului de vultur se aude împărţind  orizontul morţii.

Suntem  departe unul de celălalt. nimic nu poate uni marginile unui panteon decât cerul. am să rog un înger să-ţi împrumute aripile lui,  doar  pentru o dimineaţă şi-o noapte în care să ne pierdem raţiunea  iubind,  până la ultimul strop de cafea.





Virtuală  5 - oniric yin & yang

Să nu ai niciodată încredere în dragostea unui poet. trăieşte doar pentru el şi ea. îşi iubeşte muza. imaginea perfecţiunii pe care o caută în orice femeie,  îl urmăreşte hedonic, obsedant. e ca un diavol care se hrăneşte cu păcate. vânează suflete doar de dragul de a ucide apoi abandonează stârvurile. next! spune sarcastic privind spre altă victimă.

Îşi înfige dinţii adânc în carnea sufletului ei şi sângele aleargă împletindu-şi drumurile în barbă, ca vinul pe buza damigenei.

degeaba N!

Nu voi fi nicicând urma paşilor tăi şi nici stârv abandonat, chiar dacă sunt femeie şi atingerile tale vibrează în mine, precum coardele unei chitare atinse de mâna vântului.
Am să-ţi bântui nopţile. toate visele tale vor fi ghilotine gata să cadă în orice moment, gata să despartă capul de trup atunci când îţi vei dori să mă iubeşti, aşa cum mă iubeşte în fiecare noapte un alt bărbat, sub privirile tale de foc.

uite N!

Mâna lui desenează pe gâtul meu un yin apoi coboară conturând un yang. sânii se cuibăresc în palmele mari, protectoare, îi iubeşte N, aşa cum n-ai s-o faci tu niciodată.
 Bărbatul ăsta mă defrişează de orice prejudecată unindu-se cu mine până dincolo de nămeţii cerului. sunt pădurea lui, e copacul rătăcit în mine de plăcere, în caldul pământului meu,  chiar sub privirea ta. îşi înfige rădăcinile adânc, face dragoste cu mine până când trupurile noastre sângerează ceaţă groasă, ca o pătură învelind tăcerea pământului. şi copacii cresc în mine N, noapte de noapte.

priveşte  N!

Ultima dată am visat că trupurile noastre fremătau într-un yin & yang frenetic, că ne atingeam sexul cu buzele, dar nimic altceva nu s-a întâmplat, n-a existat finalul care te înalţă deasupra universului pentru că aşa am vrut eu, pentru că nu ai ce căuta în viaţa mea N, doar dacă-ţi vinzi sufletul.
ţi-l cumpăr





Virtuală 6 – mă lepăd

Să iubeşti un demon şi un înger e prea mult pentru un suflet în carantină. eşti tentat să renunţi la demon pentru că prezenţa lui doare.  fiecare cuvânt înnegrit de ură taie în suflet până la umbră şi sângele curge greu, ca lanţul unei ancore.

Icar se înalţă către soare ajutat de lucifer care ştie că aripile celuilalt sunt din pene lipite cu ceară şi că se vor topi la căldura lui Helios.  râde sarcastic privind prăbuşirea lui.
de ce-mi faci asta N? am nevoie de el, am nevoie de dragostea lui. e uşor să distrugi, să urăşti atunci când ai în locul sufletului  triunghiul bermudelor, acea intrare în iad, e uşor să te hrăneşti  privind prăbuşirea!

Mă omori încet N, încet şi sigur. când simţi că respiraţia mea e pe sfărşite, mă ridici deasupra norilor iubindu-mă, tu şi Icar, pentru că e nevoie de amândoi , înger şi demon, pentru a deveni mireasa iadului. asta se va întâmpla atunci când mă voi lepăda de iubire.

Te lepezi de iubire, de toate chinurile ei, de toate sacrificiile şi aşteptările zadarnice? mă lepăd. te lepezi de iubire? mă lepăd de curăţenia ei împuţită! te lepezi de iubire, de umilinţele ei, de ipocrizia şi boala nopţilor nedormite, de egoism,  de hrana înotând în lacrimi, de cearcănele tuturor celor văzute şi nevăzute ? mă lepăd, mă lepăd, mă lepăd!

Şi aripi negre îmi cresc,  mă ridic spre cer  cu  braţele pline de tine, pluteşti, pluteşti în cădere,  până când te faci una cu pământul. doar crucea din spatele tău rămâne intactă. hohotesc şi cerul crapă îngropându-mă în cioburile lui. sunt toată o rană... mă lepăd, mă lepăd de mine.




Virtuală  7- tâmpenie

Ce tâmpenie mai e şi iubirea asta!? s-o ia dracu! aşa-ţi trebuie madame!

Înţelege un lucru, toanto! Iubirea nu e făcută pentru femeile simple care învârt sarmale şi merg cu metroul la birou, ci pentru cele frumoase, mirosind a parfum, care învârt bărbaţii pe degete, pierduţi  între coapsele lor perfecte. acele obiecte a căror inimă e între picioare,  al căror  birou este patul, ele stau pe soclul idealului.

Ce tâmpenie mai e și iubirea asta? s-o ia dracu!

Îi aud. vorbele lor ciocnesc pereții sufletului meu ca un picamer: ,,iubeşte-mă N! adună-te în mine și fă-mă altarul sângelui tău! nicio icoană să nu mai aibă privirea senină, văzându-ne! Iubeşte-mă N!  mănăstirea nu e de tine, diablo! să ne spovedim  făcând  69 de mătănii până când uşile bisericilor se vor cutremura şi se vor deschide singure să te primească, așa cum primește o virgină prima noapte de dragoste, cu inima fluture și picioarele strânse,  ascunzând mușuroiul de furnici care mișună în mijlocul feminității ei! iubeşte-mă N!”

Să mai compari gustul sarmalelor cu mătăniile divoleşti?! Hm! toanto, trezeşte-te! fii femeie, predă-te!

Ce tâmpenie mai e şi iubirea asta!? s-o ia dracu!




Virtuală  8 - zeţar

Am iubit fiecare literă din tine, până când copertele cărţii s-au topit în mâinile mele şi conţinutul mi s-a scurs în sânge, ca ropotul unei herghelii sălbatice, speriată de tunet.

 Amintirile au gust de  vin fiert cu zahăr şi scorţişoară. te ameţesc .

Mama iubea florile. într-o zi a rupt o muşcată din ghiveciul  vecinului şi a ascuns-o la spate. acolo a rămas floarea, pe spatele meu. mama nu ştia că-ţi va fi preferată, că  de fiecare dată, după ce făceam dragoste,  desenai  un ghiveci cu degetul apoi îţi plimbai gura pe conturul lui şi florile se deshideau  şi  tu deveneai  astru.

Amintirile au gust de vin fiert cu zahăr şi scorţişoară iar eu continui să iubesc toate versurile din tine, literă cu literă, ca un zeţar stângaci, dar harnic.





Virtuală 9 - apa


Eram pe maluri diferite. tu aveai luna de partea ta, eu,soarele. ne despărţea apa aceea blestemată despre care lumea spunea că se hrăneşte cu suflete pierdute şi singure şi neînţelese şi neiubite. ştiam că o pot trece, imi doream asta. dar ce găseam dincolo? bărbatul măcinat de gândurile lui, de ură, bărbatul frumos pe dinafară, dar casap pe interior.

Uneori privirile noastre se îmbrăţişau sfidând timpul, distanţa. se iubeau într-un ritual demonic. treceai prin mine ca seva prin trunchiul copacului cu toate ramurile plângând pe pământ. aşa s-a născut salcia, din neiubire.

Adulmecai moartea, te hrăneai cu durerea crengilor mele atârnând ca  nişte cruci plutitoare, deasupra mormintelor părăsite. ai ales luna, femeia albă, femeia de marmură care te devora în fiecare seară, iubindu-te. era acolo cu tine, în braţele tale. gura ta săruta fiecare formă a ei sorbind feminitatea cerului. ştiai că vă privesc, ştiai că ramurile mele tremurau de câte ori focul tău se pierdea în ea, aprinzând cele două maluri.

Eram geloasă pe trupul ei frumos mulat pe al tău. coborai  între coapsele albe, sărutai încet, sărutai prelung, sărutai. văzduhul striga de plăcere. suportam din ce în ce mai greu. vedeam două flăcări lipite, arzând, înălţându-se la cer. îmi doream să fiu ea.

Apa. e singura mea scăpare!

Oh, Doamne, ai uitat că exist! am uitat să mă rog, am uita cine sunt. mă transform în picuri de ploaie  privind cerul aprins. apa rece mă înghite. 

Şşşşşşt! Linişte!
Cine sunt eu?
Doar apa




Virtuală 10 – regat pentru bărbatul iubit

În fiecare femeie există o zeiţă Isis, regina tronului, magia vieţii şi a dragostei. femeia înalţă în ea regat pentru bărbatul iubit, îi mângâie supusă picioarele, cu apă sfântă i le răcoreşte apoi  se supune  dorinţelor lui  ca unei  rugăciuni spuse în singura noapte din an, când se aprind temeliile bisericilor şi clopotele strigă iubirea.

Isis  îşi desface aripile şi dispare dimineaţa, când lumina plesneşte toate ferestrele lumii, ca un bici spinarea animalului nesupus. revine noaptea, sânul ei hrăneşte pofta bărbatului de a sorbi magia, născând  sori după sori, lepădaţi în adâncul mărilor, în misterul nisipului răscolit de Poseidon, căutând braţele  Afroditei.

 Zeiţele ştiu a iubi cu adevărat,  pentru asta sunt aduse pe lume. zeii ard flacăra Olimpului în embrionul din ele.

Sărută, zeu al femeii, crucifixul sânilor ei rătăcit nopţile în palmele tale! Sărută, zeu al femeii, harta trupului ei şi las-o pe Isis să ardă Olimpul din tine, în zeci de feluri, până când pământul se va amesteca cu sângele tău, cum se amestecă sudoarea plugarului cu brazda, în arşiţa verii.

 Sărută-mă N, zeu al meu şi ne vom iubi până când vom renaşte din mărul păcatului, până când crucea va scutura iadul de strigătele noastre în travaliu! răsturnăm lumea cu susul în jos şi nu ne pasă. nimeni nu ne judecă ... nimeni nu are dreptul să ne judece iubirea.




Virtual  11 - capete din porţelan


Sunt o păpuşă fără cap. în fiecare seară ţi-l trimit să te joci cu el, în fiecare seară te joci cu el. l-ai scos de acolo pe Baudelaire, ca pe un stol de albatroşi cu pliscurile lovite de pipele marinarilor. albatroşii survolează spaţiul acela gol din tine, unde ar fi trebuit să bată o inimă, ar fi trebuit, dar o inimă din porţelan nu bate.

Se spune că păpuşile cu cap din porţelan sunt valoroase, mult mai valoroase decât cele normale. păpuşile, da. inimile din porţelan zac, zac o veşnicie pe aceeaşi etajeră cu iubirea din porţelan, şi nimeni nu le bagă în seamă, plâng pe furiş, să nu le vadă regii pânzelor castelane.

Zenobia...zenobia...zenobia! ecoul coboară cu picioarele goale în mlaştini, capul meu se rostogoleşte obosit pe o pernă de vise, închise în burta unui elefant din porţelan unde sute de capete aleargă virtual fără corp, fără suflet, fără iubire, fără tine N. tu vrei doar strălucirea, fără alte anexe muiereşti. nu, nu sunt cruce la căpătâiul tăcerii, încă.

E ultima seară când îţi trimit capul meu transformat în capul Medusei sacrificat de Perseus pentru că privirea ei transforma oamenii în piatră, a mea îi transformă în scrum.

Lasă-mi poeţii şi cărţile lor să trăiască izolaţi pe insula Neura, în mintea mea verde! tu vei rămâne cel mai ieftin porţelan aşezat de senectute pe un mileu îngălbenit, aşteptând ziua când îţi vei amesteca cioburile cu ochii din porţelan ai morţii, acolo, jos, la picioarele mele, tu, scrum.






Virtuală 12 – gheaţă

Sunt o statuie de gheaţă. simt doar gerul dând târcoale umerilor mei, stativ pentru porumbei. sunt o statuie de gheaţă, deşi mi-am dorit să fiu doar pentru o zi cenuşăreasa  ta, chiar dacă mirajul clipelor de cristal s-ar fi spart în cel de-al doisprezecelea gong  din noapte.

 Eşti cel mai bun sculptor în gheaţă pentru că ştii limbajul ei -tăcere, nepăsare, moarte, mister. am simţit dalta sculptându-mi inima în formă de melc, în căsuţa căruia te-ai izolat şi ai întâlnit veşnicia albă a tuturor  sculpturilor tale. doar soarele imi va topi formele cu palmele lui de primăvară târzie.

Doar soarele mă va scurge în setea pământului. atunci voi simţi veşnicia copacilor, atunci sufletul meu se va regenera, atunci voi lăsa sculptorul în lemn să-mi rotunjească formele cu mâinile lui îndrăgostite de măreţia copacului care-şi leapădă scoarţa la picioarele lui.  atinge-mi formele şi sculptează perfecţiunea pentru că ea trăieşte  tinereţea veşnică!

Iar tu, în iarna următoare, vei sculpta o altă statuie de gheaţă, hrănind gerul din tine, hrănind moartea, hrănind  veşnicia copacilor. tu rămâi blestemul statuilor tale, sculptor în gheaţă!








Virtuală 13 - iglu

Întinde mâinile, om al meu şi vei simţi sărutul fulgilor de nea!  i-am trimis în speranţa că vor micşora distanţa dintre noi. întinde mâinile, om al meu şi-mi vei simţi şoaptele topindu-se pe linia vieţii, pe linia inimii, pe muntele venus, pe nefiinţa lui marte din sufletul tău, ca un cub de gheaţă  închizând în el tot universul tăcerilor noastre!

Vreau să te topeşti, să te prelingi pe trupul meu, să-mi intri în piele, să treci dincolo de ea, acolo unde amintirea ta s-a zidit ca trupul Anei, ca dragostea ei fără sens, ca dragostea mea idioată, care se dărâmă în fiecare noapte izbită de nepăsarea ta.

Am intrat în peştera  din tine. ţurţuri, ţurţuri imenşi mă ameninţă din toate părţile, ca o gură mare de rechin din care nimeni nu are scăpare, doar sângele amestecat cu firişoare de carne, scăpate printre ţurţuri, lacrimile amantelor tale.

Întinde mâinile, om al meu, îngroapă-mă  în zăpadă şi zideşte-te  iglu peste mine! poate că într-o altă viaţă ne vom topi zăpezile împreună.




Virtuală 14- avort

Astăzi zăpada  are culoarea ochilor tăi,  două agate privind dincolo de mine viscolul, privind dincolo de mine moartea copacilor pentru o iarnă, moartea mea pentru o iubire fără anotimp.

O voi avorta fără anestezie, scobind uterul inimii şi al sufletului şi al minţii până când chiureta va curăţa tot, până când chiureta va obosi, scuipând afară resturile iubirii mele. durere şi sânge, mult sânge şi un fetus ciopârţit, bucăţi de carne din sufletul meu, bucăţi din mine care ar fi trebuit să-mi sugă sânii, să-mi frământe carnea, să înveţe a vorbi limbajul trupului, să înveţe a trăi născându-se în fiecare zi lângă tine. te avortez nemernicule, pentru că nu poţi să iubeşti! te avortez!

Mâine zăpada nu va mai avea culoarea ochilor tăi, va fi  roşie, va fi plină de bucăţi mici de carne care  ar fi crescut ca un monstru în mine, hrănindu-se cu tot ce e înăuntrul meu, lăsând pustiu, lăsând pustiu...

Ţin în mână două agate privind zăpada roşie de sub mine. aud pustiu,  tot pustiul, aud.





Virtuală 15 – rug

Arzi pe rug, vrăjitor al nopţii şi fiecare braţ al focului să-ţi topească pielea, carnea, ca pe un blestem al sufletelor  înrobite, rostit la căderea  celei de-a 12 a stea!

Arzi pe rug, vrăjitor al amantelor tale obsedate  de pofte nebune,  dorindu-te  în ele, arogant, ca un judecător  condamnând la moarte,  ca un condamnat savurând ultimii stropi de viaţă dintr-un chiştoc de carpaţi fără filtru, arzându-i buzele!

 Arzi pe rug, vrăjitor al nopţii, dar mai întâi priveşte-ţi femeile cărora le-ai frământat sânii cu palmele-ţi aspre ...arzi! cu  gura ... arzi! priveşte-ţi amantele între coapsele cărora te-ai odihnit, după ce ai împărăţit universul!

Sunt rugul tău. Şi n-am de gând să mă sting. Şi n-am de gând să te eliberez. Arzi, vrăjitor al nopţii! Scrum.









Virtuală 16 – urechi împletite de strigătul morţii


Risipesc atâtea cuvinte să-ţi arăt că nu înţelegi zbaterea peştelui pe uscat. pescarul nu e capabil să afle câtă nevoie de apă are victima sa când loveşte tăria pământului, acolo jos, la picioarele lui, izbindu-şi trupul de pereţii aerului, încercând să înoate pe mal străin, încercând să se desprindă din ochiurile juvelnicului, urechi împletite de strigătul morţii.

În aer nu poţi decât să zbori iar aripile lui sunt prea mici să se înalţe. n-ar face decât să-şi rănească falangele înotătoarelor, ca o barcă cu vâslele în aer, plesnind cu neputinţa lor obrajii vâzduhului, ca Iona spintecând burţile peştilor în căutarea de sine. dacă totul a fost inutil, în maldărul de cuvinte risipite, dacă totul a fost doar un vârtej de vorbe fără sens, cum îţi imaginezi că ai fi auzit gânguritul unui porumbel rătăcit în propria-ţi minte, venit de la mii de ani lumină în întunericul din tine?

Şi peştii îşi au Dumnezeul lor. sunt salvată! nu ştiu cum, dar sunt salvată. încă înot în ape tulburi, dar mi-e uşor printre ai mei care-mi înţeleg rătăcirea. un suflet gângureşte lângă urechea mea şi nu eşti tu acela.
Nu eşti tu acela.










Virtuală 17 – NEPĂSARE

Ea spune că pe aici nimeni nu-i duce lipsa. e tristă. şi ce dacă, nu-i aşa? oamenii sunt ocupaţi, au treburile  şi vieţile lor, nu au timp de alte prostioare. în naivitatea ei spera ca pe străduţa asta, măcar lui N să-i pese de ea. nu-i place să intre cu forţa în sufletul cuiva. dacă ea n-ar da niciun semn de viaţă, nimeni nu i-ar simţi lipsa. e aproape invizibilă.

de aceea au fluturii aripi, să zboare de colo până colo, până când cineva îi va observa plutind, ca picăturile  de soare jucându-se în luciul apei, până când cineva le va observa zâmbetul. eeeei, déjà  e prea mult! sunt atât de mici, încât zâmbetul lor este invizibil, aşa ca mine. ce frumos sună: sunt invizibilă ca zâmbetul fluturilor.
 exist!? …







Virtuală 18 – pâinea caldă e atât de bună!

Vreau să ţi se facă dor de mine N. atunci apa nu-ţi va mai astâmpără seceta, atunci gustul mâncării va fi  un chin, casa va deveni o cazemată în care pereţii, mobila te izbesc şi se strâng în jurul tău claustrofobic.

Vreau să ţi se facă dor de mineN. aşa cum eu trăiesc asta în fiecare clipă când îmi lipseşti. sunt străină în propriu-mi trup, străină în propriu-mi pat. strada mi se pare străină şi duşmănoasă, ca limba unui cameleon uriaş care-mi înghite gândurile ca pe nişte insecte, transformându-mă într-o păpuşă teleghidată care spune la fiecare 10 secunde: I miss you, I miss you, I miss you!

Străine-mi sunt toate, doar copacul crescut în mine rămâne, dorul acela nebun care creşte şi creşte nestăpânit hrănindu-se cu sufletul meu, săpând şanţuri în biată inimă care de mult a încetat să mai bată, pentru că tu ai reuşit să le ai pe amândouă.

Nu mai sunt întreagă N de când copacul ăsta creşte în mine şi-mi  umbreşte nopţile albe, răsăriturile şi apusurile, de când se hrăneşte cu visele şi poeziile mele, cu hohotele de râs care izbeau liniştea ca talazurile burţile stâncilor inerte.

Dorul nu este pâinea caldă pe care el şi ea o impart în drum spre casă, întorşi după o zi de muncă la câmp. Sunt împreună şi pâinea caldă e atât de bună! E atât de bună, împreună! dor!








virtuală 19 - mă bântui


Mă bântui în fiecare noapte. eşti atât de aproape, atât de real, atât de singur. mă cauţi şi-ţi sunt departe. o  singură întindere de mână... priveşte-mă N! sunt în faţa ta. Dumnezeule, cât îi trebuie unui bărbat ca să-şi găsească liniştea? o secundă. o singură secundă e de ajuns atunci când iubeşti, doar când iubeşti.

Glasul tău se aude ecou în peştera din mine. mă cauţi pe bulevardul de inimi atârnate de stâlpi ca nişte felinare vechi şi nu mă vezi că-ţi sunt verde, singurul semafor din intersecţie care aşteaptă să treci. chiar şi un orb mi-ar simţi prezenţa acolo. nu mă vezi  pentru că nu poţi, pentru că nu ai suflet. în locul lui este un obor unde sacrifici miei şi tai aripile îngerilor roşii.

sunt vie N!
Mintea mi-e bolnavă de tine. atunci când mă bântui  stau agăţată deasupra unui canion, între cer şi pământ,  locul unde îngerii fac dragoste. aştept să mă iei de acolo, dar nu ai cum, pentru că eşti frânghia mea  body jumping de care sunt legată. acum învăţ să zbor. mă bântui fără să mă găseşti.

Poate dacă mă spulber, cine ştie... 







Virtuală 20 – mimă

Închide ochii, N şi simte-mă! te gust timid. abia îţi  ating pleoapele. în ele tresar aripi de fluri mângâind tăcerea florilor.

Rămâi nemişcat, N! te gust. fruntea  îţi e dimineaţa senină de vară. degetele mele poartă acum amprenta buzelor tale. zâmbeşti când muşc toamna din colţul stâng. Dealul împădurit al bărbiei se supune adierilor mele.

Gura şterge cu grijă urmele ultimelor iubiri de pe trupul tău lăsate de femeile care n-au ştiut să te păstreze.

Iartă-mă N! cel pe care tocmai l-am iubit, n-ai fost tu. a fost bărbatul care ştie să privească jocul meschin al morţii din privirea mea atunci când sângele părăseşte trupul iar viermii colcăie în locul lui mimând viaţa.





virtuală 21 - dansul cuţitului

Obsesie, iubire? cuţitul cu două lame dansează în mintea mea, dansează  cu moartea. dansează.

Ce-ţi trebuie amor când viaţa  se  sfârşeşte? când erai tânără slugăreai şi atât. lolita, femeia albastră, s-a strecurat pe sub nasul tău la braţul lui cronos. zâmbea privind peste umăr,  zâmbea la femeia simplă din tine care nu avea timp să iubească.
Şi cuţitul dansa. ta-daaam, ta-daaam! muzica  lui zorba îmi atingea degetele picioarelor încet, apoi urca, urca, urca. simte! acultă şi simte! se înalţă prin tine. e sus, apoi coboară cu viteză, cum ploaia  dă buzna în intimitatea burlanului ruginit. aşa e şi iubirea, nu-i pasă de rugină.

Cuţitul dansează în ritmul muzicii şi sângele urcă şi coboară. şi viaţa, femeia albastră li se alătură, se înalţă deasupra mărilor, deasupra munţilor, deasupra pământului, sus, acolo unde universul îşi tot strânge de-o veşnicie infinitul. acum îl adună pe al tău.
Coboară! coboară încet, coboară în tine! atinge pământul! aşa! uşor, în pasul unui fulg...

Trăieşte femeie!  îmi strigă. Trăieşte, trăieşte, trăieşte...şte...şte!
Şi pământul refuză din nou să-mi stea la picioare.  Ta-daaam! şşşşşt!






Virtuală 22  - contracama (contrapat)

Stai  în poziţia fătului să te nasc şi căldura corpului meu să-ţi fie plasture iar sânii să-ţi însorească dimineţile hrănind poftele apusului din tine.

Stai în poziţia fătului să te nasc  înger în calea viselor şi nici o femeie să nu mi te smulgă din braţe. Eşti carne din sufletul meu.  rămâi veşnicie peste neputinţa de a te avea pământeşte!distanţa este cripta pe care destinul ne-a lăsat-o moştenire pentru a ne îngropa dorinţele şi nopţile în care am fi putut face dragoste până  la descărnare, sfidând virginitatea zorilor.

Stau în poziţia fătului să mă nasc odată cu tine. doar aşa rămânem o singură aripă căzută din cer, bandajând rănile pământului acoperite de nefiinţă.



Ultima virtuală

Ai pierdut N. te-ai jucat cu mintea mea, cu sufletul meu, până când am sângerat nebunie.
Fiecare cuvânt a curs pe mine ca o picătură de acid, a sfârâit până dincolo de simţuri, lăsând cratere în urmă, cratere adânci până în inima pământului.

,,Va plăti pentru tot. greutatea asta va rămâne în el ca o  armă veşnic încărcată care-i va zdrobi creierii în nopţile fără somn, căci multe vor fi ele’’.

Taci! lasă-l în pace! tot timpul te-ai pus în calea noastră, tot timpul m-ai urât pentru că eu pot iubi, tu, nu... numai Dumnezeu are dreptul să-l judece, diavoliţă!

,,şi îl va judeca pentru că a dat foc aripilor de înger, arzând femeia din tine şi scrumul se va lipi de faţa lui, îi va trosni în gură pentru tot restul vieţii aducându-i aminte de gustul şi mirosul tău. ţie îţi va trimite un bărbat care va ,,vibra ca o nuia’’ când mâinile tale îl vor căuta peste tot şi nu-l vor găsi niciodată, când  gura ta îi va topi orice voinţă lăsându-se pradă plăcerii, o plăcere care doare pentru că nu vreţi să se termine niciodată. gura unei femei lacome care va mângâia până şi falnica bărbăţie care-şi doreşte şi mai mult, din ce în ce mai mult.  gura aceea  va şti să mângâie pieptul pe care vei scrie o altă serie de virtuale în care lumina din tine să explodeze doar pentru el, pentru cel  care va ţine vie torţa nopţilor voastre albe de atâta iubire’’.
Taci, diavoliţă!
,,Nu fi tâmpită! Viaţa nu stă la fiecare colţ de stradă s-o  ignori. înfruptă-te din ea şi lasă naibii miorlăiala!încă mai eşti femeie, încă zbârnâie dracii în tine. emani lumină şi nu merită să te stingi pentru un foc de paie.
Reţine! Şi pasărea Phoenix , regina văzduhului şi a vieţii s-a   ridicat din scrum- flacără.

O simţi cum arde-n tine?’’

Ia cu râs, că nu-i de plâns! cronică la purtător, cenaclul Luceafărul(mai 2014)

În sfârşit pot dormi liniştită. Am scăpat de grijă. De ce? Poi iaca ... pe 22 mai am fost la cenaclul ,,Luceafărul’’. Tema zilei  - Camil Petrescu. Doamne, dacă nu aveam inspiraţia să particip la acest eveniment, n-aş fi aflat în veci că autorul este omniprezent, omniştient, omnipotent şi adăug eu , puţin omniimpotent, adică nu mai putea,  pentru că nu mai respira de multişor. Şedinţa a fost deschisă de o tanti profesoară extrem de arogantă cu ,,elevii’’ prezenţi, adică cu noi. Gesturile teatrale care spuneau despre  ’mneai că  îi place tare mult să se audă vorbind, m-au plicitisit de moarte după o jumătate de oră de povestit, de dat ochii peste cap,  de dat din mâini şi buze plescăind despre un tânăr prost care s-a indrăgostit de o mizerie de studentă,  poveste banală.
Ceea ce mi-a captat atenţia a fost modul emfatic, al dracu de infatuat şi fermecător de a explica prostimii aflată acolo că romanul este un roman şi că mai are tupeul să fie şi al experienţei şi psihlogic. Abia acum am înţeles eu  toată tărăşenia cu tehnica narativă specială, analiza psihologică. Doamne, cum moare omul fără să ştie nişte treburi atât de importante ca aerul. Simţeam eu că nu sunt întreagă fără această prelegere ţinută de tanti prefesoara care a făcut orice prin cotcodăceala ei inutilă, numai plăcere de a o asculta pe ea nu. Noroc cu un puşti pârţăgos de 70 de ani care s-a zbârlit la ea, pe bună dreptate.
În timp ce ,,ascultam’’, amicul care stătea pe scaun lângă mine mă întreabă şoptind: ştii la ce mă gândesc eu? zice. Nu,zic, convinsă fiind că a găsit ceva interesant în polemica prefesoarei. Mă gândesc  ce dracu să mai fac de mâncare când ajung acasă, zice. După care ne bufneşte râsul. Dar nu  ne-am putut bucura în voie de acest moment relaxant că privirea ’mneai ne-a tăiat râsul cu un  Kalaşnikov aruncat pe  sub ochelari.  Respectuoasă m+am ridicat de pe scaun şi mi-am arătat cel mai mare interes pentru ultima noapte de război, scoţându-mi  rujul din geantă şi conturându-mi  buzele cu el. Apoi m-am aşezat şi am căscat de era cât p’aci să-mi rup fălcile. Tot eram un om mort în faţa ei, ce mai conta un topor în moalele capului sau un harachiri cu furca, lovituri aplicate în văzul tuturor , aruncate de privirile ei de gâde comunist din învăţământ. 
Au urmat poezii scrise a la Topârceanu, cu gâzuliţe, frunzuliţe şi fluturaşi ţopăind într-un picior sau poezii patriotice în care se aude strigătul strămoşilor plămădit de pământul românesc...

 A relatat pentru dv. Dya Cusurgescu, de pe frontul cenaclurilor comuniste plictisitoare. 



miercuri, 9 aprilie 2014

Prima editie a Serilor Literare şi a Colecţiei de carte Isis



Colecţia de carte Isis s-a născut din dorinţa de a păstra o parte din valorile autentice ale literaturii contemporane în forma originală, aşa cum au fost concepute de către autori, fără matriţe, fără prejudecăţi, fără graniţe şi reguli. Rămâne valabilă doar regula  bunului simţ.


Isis este zeiţa magiei şi a vieţii, sperăm să devină protectoarea cuvântului frumos, născut pentru o lume mai bună în care să nu existe întuneric,  ură şi invidie, ci doar lumină, iubire şi pace.
Prima carte din coleţia Isis,  volumul de versuri  ,,Încă un adagio’’,  publicat la Editura Mantaua lui Gogol, autor Romiţa Mălina Constantin este un debut auctorial şi editorial. La realizarea ei s-a implicat o echipă întreagă: Larisa Traista (tehnoredactor), Robert Dumitru (grafică), Mircea Coroş (antet Isis – sculptură)etc.
Cartea are în loc de prefaţă, un interviu - ,,De vorbă cu autorul’’-  care devoalează tainele omului din spatele cuvintelor. Primii treizeci de cumpărători au beneficiat de un CD cu poezii, în lectura Claudiei Minela.


Lansarea volumului de versuri - ,,Încă un adagio’’- a fost găzduită de Carousel Café, un loc cochet,  cald, primitor, un loc unde modernul se împleteşte cu istoria şi eleganţa, un loc unde zâmbetele sunt la ele acasă iar gazdelor li se citeşte în ochi pasiunea  pentru literatură şi muzică. Angajatii sunt tineri, promţi şi extrem de serviabili. Un asemenea loc  nu poate decât să te determine să spui la final de seară: aşa, da! voi reveni cu mare plăcere aici, unde mă simt ca acasă!

 Lansarea  s-a bucurat de prezenţa multor cititori şi prieteni ai Mălinei Constantin.  Momentul liric  oferit  de Direcţia 9  a fost  susţinut  de poeţii: Ani Bradea, Marian Dragomir, Maria Dobrescu, Iulia Moisei, Adrian Pârvu şi Adrian Suciu. Publicul  iubitor de poezie a răsplătit lecturile invitaţilor cu aplauze.










Am remarcat versurile domnului Adrian Pârvu , scrise într-un registru special -  amuzant, ironic, pamfletistic - versuri care, deşi au păstrat forma fixă a sonetului,  au reuşit să lase în urmă desuetul  tipic formei  asachiene, aducând elemente moderne,  ludice. Adrian Pârvu a debutat cu volumul de versuri ,,Poetul, vărul şi poporul’’.  Poeziile au fost lecturate din cel de-al doilea volum - ,,Amor cortese – ritmuri şi rime trubadurice‘’-  publicat în 2012 la Editura Tracus Arte.

 Momentele muzicale ne-au fost dăruite de Nicu Nicuşor, Mihai Napu, Raluca Neagu şi Mihai Matei. Fiecare melodie a fost preluată de participanţii la eveniment  şi trecută prin filtru propriu, astfel încât muzica s-a dovedit a fi sarea şi piperul acelei seri, completând armonios momentele poetice.  ,,Cât eşti de frumoasă, Verbul a iubi, Fericirea miroase a tine’’ sunt doar câteva dintre melodiile cântate de Nicu Nicuşor care au cucerit publicul. Memorabilă a fost interpretarea pieselor alese  din repertoriul Mariei Tănase. Nicu Nicuşor ne-a îndemnat  să ţinem aproape de suflet  folclorul românesc şi să nu-l uităm.  Mihai Napu, un mesager al iubirii, a cucerit cu vocea lui sufletele sensibile ale doamnelor şi domnişoareleor aflate în sală. La fel de apreciate au fost şi melodiile ale căror versuri-manifest au reuşit să transmită revolta împotriva nedreptăţilor sociale.  Un asemenea text care a impresionat iubitorii de muzică prezenţi la eveniment  a fost şi ,,Cerşetorul’’, versuri Radu Pietreanu. Nici tinerii -Raluca Neagu (voce) şi Mihai Matei (chitară)- nu s-au lăsat mai prejos, ei transmiţând  emoţie, prin melodiile interpretate, alese din repertoriul Mălinei Manole. (Mihai Matei  şi Raluca Neagu)






























Share |