RADIO VOCATIV

duminică, 8 iulie 2012

Parcul Plumbuita




Parcul Plumbuita




O altă zi caniculară, greu de suportat în Bucureşti. Am ieşit la plimbare, pentru o gură de aer, în parcul Plumbuita, situat în cartietul Colentina, Doamna Ghica, al sectorului 2.
Am parcurs aleile parcului  amintindu-mi cu plăcere de locurile pe care le băteam uşor, la pas, în plimbările nocturne cu prietenii. Aici am amintiri frumoase de la spectacolul dat în aer liber de Toto Cutugno, marele cântăreţ şi compozitor Italian care a coborât printre românii de rând,  invitându-i să cânte împreună cu el hiturile anilor ‘70-‘80, îndrăgite de fanii ,,un italiano vero’’. "L'italiano", ''Solo noi'', ''Serenata'' ,''Emozioni'' sunt doar câteva dintre piesele care au făcut ca parcul să răsune într-un singur glas.



Alt punct de atracţie  pentru vizitatori este şi izvorul  limpede,  de unde locuitorii cartierului îşi procură apa potabilă curată, sănătoasă, fără clor şi depuneri ciudate. Tot timpul aici e lume multă. Izvorul se află la poalele bisericii Plumbuita, un lăcaş cu un istoric renumit. 



                                         Oamenii se duc cu bidoanele pentru apa sanatoasa.



Biserica Plumbuita  a fost ctitorită pentru prima dată în anul 1585 de voievodul Ţării Româneşti Petru cel Tânăr. După ce a suferit distrugeri masive, a fost ridicată pentru a doua oară în anul 1647 de domnitorul Matei Basarab, adăugându-se şi Casa Domnească. În această din urmă construcţie aflată în imediata apropiere a lăcaşului sfânt, este amenajat un muzeu cu obiecte de artă religioasă, busturi ale domnitorilor români şi picturi murale originale.





În imediata apropiere a Bisericii se află Palatului Ghica ridicat de domnitorul Grigore Dimitrie Ghica în anul 1822, după planurile arhitectului spaniol Xavier Villacrosse. Lângă palatul de pe malul lacului Plumbuita se găseste biserica Ghica-Tei, ctitorită la 10 ani după finalizarea palatului. Reşedinţa regală a fost restaurată in anul 1979 şi a funcţionat mult timp ca un restaurant. Biserica si palatul sunt legate printr-un tunel subteran de aproximativ un kilometru.



Cele două lăcaşuri impresionante prin istoric şi arhitectură reprezintă o continuitate a parcului Plumbuita, un parc frecventat şi de personaje non grata. Aici, cu ceva timp în urmă, se ţineau lupte de câini. Bietele animale de rasă, erau antrenate să fie agresive, erau antrenate să ucidă, stăpânii lor câştigând bani frumoşi din pariuri. Câinii erau aţâţaţi unul împotriva celuilalt, lupta se dădea pe viaţă şi pe moarte. Ieşea din ring doar cel mai puternic, precum gladiatorii din arena morţii. Aceste concursuri se ţineau târziu, în noapte, cu uşile închise, până când un iubitor de animale a descoperit masacru. De atunci parcul a fost înconjurat de garduri şi păzit de angajaţii primăriei.











Plumbuita a fost gazda numeroaselor târguri şi concursuri de animale, concursuri de  role, desen pe asfalt, concurs de şah etc. 

                                                Sediul echipei de fotbal  ,,Clubul juniorilor''



 



                             
                                               Nelipsitele aparate de gimnastica pentru întreţinere

      Civilizatie - 

 incredibil, dar adevarat











                       Ar fi multe de spus despre acest parc, dar mai bine  las imaginile să vorbească.
                                        
 
Am întâlnit aici mai mulţi pescari. Primul m-a privit suspect, morocănos, dar nu m-a refuzat atunci când l-am rugat să-mi arate ce a prins. I-am urat fir întins!



 
                        Cel de-al doilea pescar a fost o ea care tocmai scotea un baboi din apă.

                                      
-                                                  -_  Cum vă numiţi? întreb amuzată fiind de ţinuta cochetă a pescăriţei.
-                                                   _    Doamna Mariana, a răspuns jovial.
-                                                   _   Aţi prins ceva? întreb încercând să mă apropii de doamnă.
-                                                    _ Da. Uitaţi! Şi mă conduce către sacoşa cu peşte. 
B                           Băgă mâinile în ea şi scoase de acolo doi peşti.

 
-          - Sunt somotei asiatici, îmi explică zâmbind mândră, apoi, vorbăreaţă nevoie mare, îmi povesteşte despre pasiunea ei pentru pescuit. Îmi iau rămas bun de la doamnă şi trec mai departe. 

 
-          Ultimul pescar mi-a mărturisit câteva dintre secretele pescuitului. Imi spunea că le dă somoteilor drumul in apă pentru că lui îi plac cărăşeii.

  Tocmai în acel moment scoate unul cât palma, frumuşel. Îl întreb dacă dă la viermuş. Se uită la mine amuzat şi-mi arată un bob alb pe care-l formează rotunjindu-l între degetul mare şi arătător. Ridic din umeri neştiind ce momeală este. Imi arată produsul finit pe care, apoi, îl introduce în ac şi aruncă undiţa din nou în apă.


-                                                                                            
                                                                                                               _    E pâine înmuiată, ăsta e secretul...
   
 
Râd amuzată. L-am rugat, ca şi pe ceilalţi doi, să-mi arate plasa cu peşte, dar m-a refuzat categoric spunând că există o superstiţie: ,,dacă un pescar arată peştele prins, nu mai prinde''. Din noua am râs , i-am mulţummit şi m-am retras spre casă. 

 
Soarele  ardea din ce în ce mai puternic. Am întâlnit din nou, ca şi în Parcul Circului, oamenii care muncesc în arşiţă şi ploaie ca noi să putem admira frumuseţea parcurilor. 




 
O vară răcoroasă!
ave
                                         
Share |