,Cum să-i
preocupe pe ei amintirea micului Paris sau valoarea sufletească a unei case?
Puşi pe chiverniseală, ce altceva mai putea conta pentru ei? În ceea ce-o
privea, înţelegea şi-şi accepta condiţia de adiere ce mai plutea între
timpuri.''
Apărut la edituraTracus Arte, întoamnaanului 2010,
romanul Între timpuri,
reflectă imaginea societăţii româneşti de după al doilea razboi mondial, din
epoca de aur şi schiţează apocalipsa postdecembristă. Romanul, o frescă succintă, sub determinare social- economică, aduce în prim-plan degradarea morală,
prin dorinţa de înavuţire a unui tânăr ,,molâu cu tălpile crăpate'',
sătul de mizeria satului natal ,,aterizat în iadul din Bucureşti''. Tudor îşi face ucenicia în prăvălia fratelui mai mare, Matei, pentru care averea şi banii constituie bază existenţială,
respect,şiputere. Acesta se înfurie
de câte ori îl surprinde citind şi îi interzice să aibă o
asemenea îndeletnicire în casa lui ,,...De câte
ori să-ţi repet: nu citind faci bani!... Dacă eşti sănătos şi viclean, o să
prinzi şpilul. Lasă-i pe neisprăviţi să-şi bată capul cu cititul... Să nu te
mai prind cu vreo prostie de-astea, că te arunc în stradă! La mine, nu se
citeşte. Se fac bani.
'' Un veritabil recviem negustoresc, adus culturii,
ce stârneşte revoltă oricărui iubitor de literatură!
Descrierea
detaliată de stări sufleteşti, transformări comportamentale, prezentarea
implicaţiilor pe care le au faptele redate pe plan psihic, dezvăluie
calitatea autorului de a cunoaşte psihologia umană. Astfel descoperim lumea în
care soţia se supune bărbatului, orbeşte, fiind obligată, pentru a crea o
imagine bună în societate, să treacă peste nemulţumirile stârnite de
comportamentul dispreţuitor al soţului, peste aventurile acestuia, peste
ignoranţa şi superficialitatea cu care-şi tratează familia, un
ansamblu de prejudecăţi ce reprezintădisfuncţionalitatea
conceptuală, tranşantă, subiectivă, a vieţii femeii acelor
timpuri, prejudecăţi care au rămas până în zilele noastre, o boală ereditară,
transmisă din generaţie în generaţie.
Se remarcă fineţea descrierii spaţiilor şi locurilor importante din
Bucureşti, care susţin impresia de univers autentic, mimesis, prin care
autoarea se dovedeşte o bună cunoscătoare
a vestigiilor capitalei. Notabilă este maniera prin care reuşeşte să deceleze
imagini ale unor locaţii renumite, luând în considerare fiecare detaliu:
cromatică, istoric, ansamblu arhitectural, aşezare, importanţa pe care o
au clădirile în viziunea localnicilor-
bijuteriiarhitectoniceale Micului Paris- filigranateînstilbalzacian, conferă romanului o anume eleganţă perpetuă, chiar dacă timpurile şi oamenii s-au
transformat atât de mult.
Aspecte
caracteristice educaţiei primite în familiile burgheze, se află
în relaţie antonimică, cu caracterul maliţios
al individului parvenit, lacom, avar, pus pe căpătuială rapidă. Instalarea comuniştilor la
putere vine ca un tăvălug în viaţa posesorilor de averi care ştiau ,,că
scopul noilor veniţi era anihilarea instinctului de proprietate''
În marea
schimbare se evidenţiază abilitatea prin care personajul speculează orice
oportunitate, continuând să facă bani, fără să se lase doborât de comunişti. Nu
se dă în lături de la nimic pentru a-şi rotunji veniturile,
aspect important în desfăşurarea acţiunii romanului, redat cu
fidelitate de autor, prin descrierea unui cadru reprezentativ, tipic
individului care iubeşte banii: ,, Era fericit... când vindea ultima gogoaşă
şi când simţea prin stofa pantalonilor teancul de bani, când auzea clinchetul
vesel al monedelor(...) Era cel mai plăcut moment, când îşi aranja banii pe
căprării, apoi îi punea într-un loc sigur...'' Romanul Catiei
Maxim cuprinde două secvenţe temporale : trecut şi prezent. Autoarea
reuşeşte printr-o tehnică a planurilor paralele, de trecere de la o stare
afectivă la alta, de la un cadru imagistic la altul, de la o etapă
istorică evoluată la o alta, cu caracter involutiv, să alunece uşor,
adaptându-se oricărei situaţii ce implică schimbarea.
,,Imobilizat
la pat, de câtevaluni... '', Tudor se mişcă ,,
printreamintiri''aducându-le
înprim-plan, amintiri care vin ,,Ca ultimele picături de ploaie, de la sfârşitul furtunii,
când se preling tremurat... după ce au curs zgomotos ca nişte bile metalice...'', astfelîncât,,Prezentul se
supuneumiltrecutului'',
realizând că este ,,deasupraevenimentelor''. Derularea lor îi dă sentimentul de
libertate, sentimentul că se poate mişca în voie, în propria-i viaţă, printre
oameni, păstrându-şi conştiinţa vie ,,Asta să fi fost viaţa lui, iar moartea
ceva menit să arunce balastul strâns lacom de-a lungul anilor?''. Imaginile trecutului se
întrepătrund cu cele ale prezentului, ca într-un film, al cărui protagonist
este. Limbajul narativ se îmbină armonios cu cel delicat, liric, adăugând
subtil un ton moralizator, filosofic, conceptului de viaţă. Cine este Coca, cea care-i
stă alături în ultimele clipe de viaţă şi care-l urăşte cu toată fiinţa ei,
dorindu-i moartea, de ce Arnold îi lasă moştenire lui Teo o sumă importantă de
bani, cine joacă rolul destinului în despărţirea dintre Tudor şi Teo ,,Când
poarta s-a închis în urma lui, a simţit că i s-au umezit ochii, dar cum un
bărbat nu ştie să plângă, şi-a mai aprins o ţigară...'', cine este amantulsurpriză al urâtei Marcela, sunt doar câteva dintre
misterele ce aşteaptă să fie descoperite de cititorul interesat de acţiunea
romanului ce se distinge scriere elegantă, la graniţa dintre
realism (frescă socială a unei perioade tulburi, cu accent pe spaţiul
eterogen al oraşului) şi clasicism (intenţia critică, moralizatoare,
realizarea unor portrete succinte, tipologia personajelor clasice,
adaptate celor trei etape isorice, în care se îmbină vocea auctorială cu
cea a personajelor). Finalul romanului vine ca o
eliberare, ca o judecată obiectivă a propriei vieţi, ca o pace a sufletului
omului luptător, care a trecut prin situaţii critice, cărora le-a
făcut faţă cu succes. [Un roman ce se remarcă prin tuşa nedatată
a luminii]:,,O lumină albă, densă, ca un şarpe i se
încolăceşte peste trupul uscat... Lumina şi liniştea pun stăpânire pe el...
zâmbeşte pentru ultima oară în casa ce mai crestează un sens altui destin
strivit între zidurile ei.'' Interesantă este asocierea dintre om şi clădirea în care şi-a petrecut
viaţa, ambele părţi formând un tot, peste care timpul şi-a pus
amprenta, o asociere întâlnită şi în scrierile călinesciene, unde casa este
asemuită cu omul care o locuieşte. Amrevăzut cu ochii minţii o scenăemoţionantă, memorabilă : ,,Toamna muşca lacom din fiecare frunză, stârnind în jurul copacilor cununi
de lumini blânde... Cel mai frumos moment al anului era asociat... cu Moşii de
toamnă, petrecuţi în Obor (...) Câteva zeci de mese de rafie cu scaune de
jur-împrejur... ţinea perimetrul acelei cârciumi amenajate sub cerul liber...
Întreaga scenă era acoperită cu rogojină şi stuf... Toamna le surâdea... Tudor
a comandat un platou cu de toate: fleici, mititei, cârnăciori şi salată de
murături proaspăt acrite. Vinul roşu, tras din butoi, înveselea carafa de
ceramică(...) Deodată, tăcerea a înghiţit întregul zumzet şi pe scenă s-a iscat
un fior... Era îmbrăcată în borangic alb, o siluetă delicată. Lăutarii plângeau
pe strune... Cânta, cânta cu întregul ei suflet şi el, brusc, şi-a adus aminte
de satul lui şi de pământul pe care se odihnea, ori de câte ori se ducea cu
vitele la păscut... Văzduhul tresărea şi vorbele răscoleau... Când s-a sfârşit
cântecul, un moşneag s-a apropiat de scenă. Îi străluceau ochii, când i-a zis:
- Fă-te bine, puica lu' moşu! / Pe scenă a năvălit Ciuleandra.../ - E Maria
Tănase. Are cancer... E pe moarte!...''. Un roman document, ce-şi
propune să păstreze o filă din istoria unui oraş, a unei societăţi,
peste care timpul şi generaţiile au trecut precum un buldozer, distrugând ceea
ce reprezenta odată Micul Paris, cu valorile sale artistice, morale şi
spirituale, merită să se găsească printre zecile de vieţi, păstrate cu
grijă între coperţi, în biblioteca timpului, ca o moştenire, ca o dovadă a ceea
ce reprezentăm ca naţie.
haiku=cea mai cunoscuta forma de poezie japoneza. Descinde din tanka, via renga. Are 5-7-5 silabe (17 onji), obligatoriu un kigo si un kireji. Nu orice tristih este un haiku. În afara de faptul ca un haiku trebuie fie sa respecte în totalitate, fie macar sa se apropie de regulile formale enuntate mai sus (în primul caz, este numit haiku [neo]clasic, în cel de-al 2-lea caz, haiku liber), trebuie sa surprinda un “moment~” (o imagine din natura care sa ofere o “deschidere” spre metafizic) si sa nu-i lipseasca un graunte de umor.
Haiku-urile trebuie sa contina cel putin o imagine sau un cuvânt care sa exprime anotimpul (kigo) în care acesta a fost scris. De obicei subiectele se refera la natura, plante, flori, insecte, etc:
Viata mea toata:
Frunze purtate de vânt
În prag de toamna.
Cel mai cunoscut haijin este Matsuo Basho, cel care a impus haiku-ul clasic prin cartea sa, "Drumul îngust spre îndepartatul nord". Basho s-a nascut in orasul Ueno din prefectura Mie (Japonia), unde are loc anual un popular festival de haiku si a întreprins trei calatorii celebre.
Un exemplu de hokku clasic scris de Basho: ?????????? Furu ike ya kawazu tobikomu mizu no oto balta cea veche— sunetul unei broaste sarind în apa Astazi, poezia haiku este cea mai populara forma din Japonia, dar este foarte cunoscuta si în afara ei. Multi scriitori englezi sau americani, dar nu numai, si-au încercat maiestria în a compune asemenea versuri. Se apreciaza ca astazi numai în Japonia, sunt în jur de 10 milioane de scriitori de haiku, dar majoritatea sunt la nivel de amatori si scriu pentru ei însisi. Multi s-au întrebat de ce aceasta forma este atât de populara, atât în Japonia cat si în afara, mai ales ca, în încercarea de a compune o asemenea poezie în alta limba decât japoneza, haiku îsi pierde definitia - caci în aceasta limba si doar aici, toate sunetele ce formeaza alfabetul au aceeasi lungime, iar toate poemele haiku - implicit - sunt la fel de lungi, pastrând un ritm impus din timpuri stravechi. Însa arta moderna încearca - se pare - sa elimine aceste limite, aceste reguli, lasând libera imaginatia artistului, iar acestia se concentreaza asupra continutului, nu a numarului de silabe. Se poate spune ca poezia haiku are un punct forte: si anume ca exprima atât de multe prin atât de putine cuvinte.
Unul din multi poeti moderni ai Japoniei este Banya Natsuishi. Acesta încerca sa îmbine poemele haiku cu imagini vizuale abstracte. Se poate spune ca poeme haiku exprima sentimentele poetice ale scriitorului într-o forma concisa, scurta, care stimuleaza imaginatia cititorului, descriindu-i scene pe care - astazi - este posibil ca acesta sa nu le fi vazut niciodata. Shiki si-a exprimat conceptia conform careia Haiku-ul este un instantaneu al realitatii, înrudit cu fotografia.
Primul Simpozion international contemporan de haiku s-a organizat la Tokyio, pe 11 iulie 1999, sub patronajul Asociatiei de Haiku Modern, una din cele trei organizatii importante din Japonia. La încheiere a fost dat publicitatii "Manifestul Haiku din Tokio - 1999", în sapte puncte, cu scopul de a reorganiza regulile traditionale ale Haiku-ului , pentru ca acesta sa se poata adapta la cultura fiecarui popor. Iata câteva dintre acestea:
Cuvintele sezonale pot fi înlocuite cu "cuvinte-cheie", cu caracter universal: mare, copaci, viitor, foc, apa, fara legatura cu anotimpurile; Criteriul esential pentru haiku va fi "originalitatea"; Se vor folosi ritmul si sunetele carcteristice fiecarei limbi, pentru a scrie un haiku, care va putea avea o structura de 3 sau 4 versuri, de câte 4, 6 sau 8 silabe; O importanta deosebita le vor avea "cuvintele penetrante"; Va fi necesar sa se faca mai multe traduceri.
Astazi mai cald - Prin gaura cojocului O raza de soare
2 In ghiozdanul plin Inghesuit marul rosu – Miresme-n aer…
3
Margine de lan Sfarsita de arsita O ciocarlie
4 Un copil dormind Ferit de vipia verii- Umbra troitei
5 Troita de lemn Sarutand rana lui Isus Un fluture…
6 Stropii de ploaie Pe obrazul Sfinxului – Mai sapa un rid Încercare Claudia Minela
1*
un fluture alb
curtează lăcrămioara
ea cade-n păcat
voi reveni cu materiale despre acest sport liric al mintii şi al imaginaţiei, materiale oferite cu generozitate de doamna Maria Tirenescu, unul dintre membri de seamă ai acestui stil liric lipon, iniţiator, fondator haiku România, căreia îi mulţumesc pentru informaţiile oferite.
SENRYU- Un senryu este un poem cu structură asemănătoare haiku-ului care scoate în evidenţă cusururile condiţiei umane, de obicei într-un mod satiric sau umoristic. Tristih de forma unui haiku care poate fi:1. umoristic, ironic, jucăuş sau 2. „rupt de natură”, putând trata despre aspecte psihologice, antropologice, culturale. Kigo-ul nu este obligatoriu în senryu; kireji, da.(5.)
Exemplu de senryu
Doi arici striviţi pe luciul şoselei - noaptea nunţii ( Radu Patrichi ) incercare claudia minela
1***
limba de cactus
e a soacrei putere
când înger când drac
2***
888888888 RENGA - (lit. „eleganţă legată”) poemul-în-lanţ japonez. Doi sau mai mulţi poeţi îşi completează reciproc poemele:primul oferă primele 3 versuri ale unei prezumtive tanka, următorul completează cu celelalte două. Pentru ca totul să nu fie prea simplu, o renga clasică se desfăşoară conform unor reguli precise şi complexe. Esenţialul este o bună legătură dintre imaginile fiecărei strofe. Renga considerată „culmea” formelor japoneze, a inspirat mulţi poeţi occidentali să încerce alte forme de poezie colaborativă. Cele nebazate pe forme japoneze se numesc îndeobşte „poezii legate” (Engl. linked verse) . (5.)
Exemplu de renga
Orga lui Johann Sebastian
Şerban Codrin, Radu Patrichi și Vasile Moldovan
Ascultând orga lui Johann Sebastian – o crizantemă Ş.C.
De atâta linişte cade pocnind o nucă R.P.
Bocitoarele amuțind dintr-o dată cântă un greier V. M.
Numai temporar ni-i viaţa-ncredinţată – amurg de toamnă Ş.C.
Te aştept la fereastră în tic-tacul pendulei R.P.
Prin perdea luna iluminând zloata: - „Opreşte, clipă!” V.M. câteva încercări de renga sau scrierea la mai multa mâini material preluat de pe site-ul ,,bocancul literar'' Călin Sămărghiţan
Văzând că am această posibilitate, vă propun un exerciţiu poetic,
un experiment renga. Renga este un tip japonez de poezie interactivă,
clasică este aceea de a respecta următoarele: primul grupaj este
format din trei versuri de 5-7-5 silabe (formă de haiku), urmat
apoi de un altul de două versuri 7-7 silabe, fiecare autor
scriind câte un grupaj (pe rând, tristihul, apoi distihul).
În continuare schema este păstrată: 5-7-5 şi 7-7 până când se
ajunge la o formă dorită iniţial. De obicei temele sunt luate din natură
şi sunt inspirate de anotimpuri. Luna, florile, dragostea,
chiar sentimentul religios sau cel de trecere ireversibilă
a timpului sunt des întâlnite şi pot fi propuse de coordonator pe parcurs.
Evitaţi construcţiile epice. ESENŢIALĂ este păstrarea unei cât
mai strânse legături între versuri. Nu generalizaţi, ci fiţi cât mai
concreţi în exprimare, scrieţi "gheişa", nu "o trecătoare",
scrieţi "libelula", nu "o gâză" etc.
Am să încep primul tristih, aşteptând ca dumneavoastră
să completaţi distihul, apoi tristih, din nou distih ş.a.m.d.
Eventuale alte precizări tematice am să le fac pe parcurs.
Vă propun ca temă generală toamna şi frumoasa lună din seara asta,
care este un perfect "crai nou" subţire şi delicat.
Aşadar, tema: TOAMNĂ şi CRAI NOU.
Scriu primul tristih 5+7+5 silabe (hokku) şi aştept din
partea dumneavoastră distihul de 7+7 silabe (waki).
(Atenţie: încercaţi să păstraţi o cât mai strânsă legătură între strofe)
Secera nopţii pe cerul negru veghea un parc adormit (Călin Sămărghiţean- scriitor, jurnalist)
tolănit pe frunzele infinit visătoare (Catia Maxim, romancier)
vântul aşeza fuioare de chiciură peste ramuri (Anton Ra -scriitor)
greierii mai fredonau dragi refrene de toamnă (Claudia Minela)
TERŢINĂ – Strofă cu trei versuri. Poezie cu formă fixă alcătuită din terţine rimate aba, bcb, cdc, ded, e. Poate avea oricâte strofe, ultima fiind un vers izolat rimând cu versul din mijloc al ultimei strofe. (1.)
Exemplu de terţină
Cu păru-n ochi şi soarele în păr, Era ca un pârâu într-o pădure De mladă nouă: taină şi-adevăr Şi aplecat pe trupu-i, să mă fure Şuvoiul timpului, lăsam setos Tot sângele ei tânăr să murmure În jocul nebunatic şi sfios Cu doi fălcoi vânai sărind călare, Pe strâmte căi, prin crâng de abanos, O roză porumbiţă în pierzare Şi sângele-i cu focuri de rubin Pătă un pat de nori deschis în zare Când steaua Venerii se-aprinse lin. (Ion Pillat, Terţine)
888888888888
TRIOLET – Mic poem de opt versuri pe două rime. Primul vers, al patrulea şi al şaptelea sunt identice. Înrudit cu rondelul, trioletul s-a născut în Franţa, în secolul al IV-lea. (1.) Exemplu de triolet În versuri scurte, uşurele ţesând un şir de triolete, n-avui de gând să-nşir mărgele în versuri scurte uşurele… trăieşte-un suflet cald în ele ademenit de-a vieţii sete, în versuri scurte, uşurele ţesând un şir de triolete. (J. B. Hetrat, Triolet)
8888888888888
RONSET – Poem cu formă fixă creat de Horia Bădescu. Îmbinând rigorile rondelului cu cele ale sonetului, ronsetul este alcătuit din 14 versuri dispuse ca-n sonetele shakesperiene – trei catrene compacte şi un distih deplasat spre dreapta, ca un refren, – cu trei rime alternative după cum urmează: abba/ abba/ acca/aa. Primul şi ultimul vers sunt identice, tot aşa ultimele versuri ale celor două catrene. (1.)
Exemplu de ronset
Aceleaşi, iarăşi, nesfârşite ploi aceleaşi ore, zile, săptămâni; amâni şi nici nu ştii ce mai amâni şi înnoptează sângele în noi. Nu e nici înainte, nici-napoi, nu e nimic spre care să te mâni, Pilatul vieţii s-a spălat pe mâini, şi înnoptează sângele în noi. Cum cerşetorii cauţi în gunoi, în resturile dimineţii tale. N-a mai rămas nimic de pus la cale şi înnoptează sângele în noi. Nu mai există nici măcar : apoi? Aceleaşi, iarăşi nesfârşite ploi! (Horia Bădescu, Ronset)
88888888888888
PANTUM – Poezie cu formă fixă alcătuită din catrene în care versul 2 este repetat de 5, 6 de 9, 10 de 13 ş.a.m.d., apoi versul 4 e repetat de 7, 8 de 11 ş.a.m.d., iar facultativ, ultimul vers îl repetă pe primul. În plus, primele două versuri ale fiecărui catren enunţă o idee care e reluată, într-o paralelă, în celelalte două. E o poezie care cere virtuozitate. (1.)
Exemplu de pantum
E vremea când pe lujer, în seara ce se stinge Vibrează-asameni unei cădelniţi orice floare; Acum parfum şi sunet de-a valma-ncep să zboare, Vals trist şi moleşeală ce farmecă şi-nfrânge! Vibrează-asameni unei cădelniţi orice floare; Vioara ca un suflet pe care-l chinui, plânge; Vals trist şi moleşeală ce farmecă şi-nfrânge! Frumos şi grav e cerul ca bolta din altare. Vioara ca un suflet pe care-l chinui, plânge; Un suflet blând pe care nimicnicia-l doare! Frumos şi grav e cerul ca bolta din altare; Şi soarele în zare s-a înecat în sânge… Un suflet blând pe care nimicnicia-l doare Vestigii luminoase din vremi trecute strânge! Şi soarele în zare s-a înecat în sânge… În mine amintirea-ţi e-o lacră cu odoare! (Ch. Baudelaire, Armonie în amurg, trad. Al Philippide)
888888888888
GAZEL – Poezie cu formă fixă, erotică sau filozofică, alcătuită din distihuri, bayt-uri (rime: aa,ba,ca,...etc.), originară în literaturile orientale. Cultivat de poeţii persani, ajunge in Europa la începutul secolului al XIX-lea. (1.)
Exemple de gazel
Un oaspete eşti numai în lumea trecătoare, oricât arzând te strădui spre-al veşniciei soare. Şi trupul tău, la rându-i, va odihni-n ţărână, deşi-n mătăsuri ţi e sortit să se-nfăşoare. La ce folos să umbli cu oameni laolaltă când în mormânt tot singur ajungi, fără cruţare. Prietenul ţi-e astăzi doar muscă sau furnică – ce-a mai rămas în pulberi din viaţa sclipitoare? Ce-au fost zulufi, cosiţe sunt toate putrejune, deşi plăteai cândva dinari pe-a lor culoare. Când te-or zări din nou: duh rece, chipul galben – vei şti că nu orbeşte o inimă când moare. (Rudaki,/Un oaspete eşti numai…/, traducere Grete Tartler) Toamna frunzele colindă. Sun-un greier sub o grindă, Vântul jalnic bate-n geamuri Cu o mână tremurândă, Iar tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. Ce tresari din vis deodată? Tu auzi păşind în tindă – E iubitul care vine De mijloc să te cuprindă Şi în faţa ta frumoasă O să ţie o oglindă, Să te vezi pe tine însăţi Visătoare, surâzândă. (M. Eminescu, Gazel – moto la Călin, file din poveste)
Specie a genului liric, poezie cu formă fixă. Prima strofă este alcătuită din 4, 6 sau 8 versuri care conţin tema de bază. Fiecare vers este comentat într-o strofă specială, de aceeaşi mărime cu prima. Ultima strofă reproduce prima strofă cu ordinea inversată a versurilor.(1.)
Exemplu de glosă
Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi şi nouă toate; Ce e rău şi ce e bine Tu te-ntreabă şi socoate Nu spera şi nu ai teamă: Ce e val, ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămâi la toate rece. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe; Cine ţine toate minte Şi ar sta să le asculte? Tu aşază-te de-o parte, Regăsindu-te pe tine Când cu zgomote deşarte Vreme trece, vreme vine (…) Viitorul şi trecutul Sunt a filei două feţe, Vede-n capăt începutul Cine ştie să le-nveţe Tot ce-a fost ori o să fie În prezent le-avem pe toate Dar de-a lor zădărnicie Te întreabă şi socoate (…) Tu rămâi la toate rece, De te-ndeamnă, de te cheamă; Ce e val, ca valul trece, Nu spera şi nu ai teamă. Tu te-ntreabă şi socoate, Ce e rău şi ce e bine: Toate-s vechi şi nouă toate; Vreme trece, vreme vine. (M. Eminescu, Glossa, fragmente)
*****///////
RONDEL – Poem cu formă fixă. Sinonim: rondou.
Alcătuit din trei catrene şi un vers izolat. Versurile 1 şi 2 sunt identice cu versurile 7 şi 8, iar versul 13 cu primul vers.
Există şi rondeluri compuse din un catren, un terţet şi un cvintet; apoi rondelul medieval din 8 versuri sau cel francez din 14. (1.)
Exemplu de rondel
Îţi plânge toamna în priviri Şi-ţi moare leneş la fereastră. În odăiţa ta albastră priveşti bolnavii trandăiri. Tu stai pe gânduri şi te miri, Frumoasă pasăre sihastră. Îţi plânge toamna în priviri Şi-ţi moare leneş la fereastră. În cripta sfintelor iubiri Te poartă lin iubirea noastră, Şi te-ofileşti precum în glastră Se sting bolnavii trandăiri. Îţi plânge toamna în priviri… (B. Fundoianu, Rondel de toamnă)
***///***
SONET – Piesă lirică alcătuită din paisprezece versuri cu aceeaşi măsură, dispuse în două catrene cu rimă îmbrăţişată (abab/abab) şi două terţine (cde/cde). (1.) Poezie lirică cu formă fixă, alcătuită din 14 versuri repartizate în două catrene (cu rimă îmbrăţişată, de tipul abba/abba ) şi două terţine cu rimă liberă, ultimul vers conţinând, de obicei, o concluzie sau o subliniere a sentimentului sau a ideii dominante.(6.)
Exemple de sonet
Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată, Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri Ci tu citeşti scrisori din roase plicuri Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată. Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri, N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată; Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată Şi stai visând la foc, de somn să picuri. Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri, Visez la basmul vechi al zânei Dochii, În juru-mi ceaţa creşte rânduri, rânduri; Deodat’aud foşnirea unei rochii, Un moale pas abia atins pe scânduri, Iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii. (M. Eminescu, Afară-i toamnă)
Cu supărare mare vă invoc, Zugravi de fresce şi fragilităţi! Predicatori cu sufletul de foc! Ilustră seminţie de poeți! Maeştri şi-ucenici, fiţi fericiţi! Acum şi-aici, din inimă vă cer Dovada artei s-o mărturisiţi În pledoaria unei acuzări: Sfrijitei mături, laşului făraş, De câte ori mă mir, de ce, în zori, Le-aud hodorogitul pătimaş, Cu barbarie tot de-atâtea ori Se năpustesc şi-alungă fără greş Flori pribegind pe vânt, flori de cireş… (Şerban Codrin, Sonetul 39, din ciclul „Cele mai discrete sonete tatuate cu dermatograful pe sânii domnişoarei Sapho”)
Ca undele spre ţărm, fără-ncetare, Fug ale noastre clipe spre sfârşit; Cu cea din faţă schimbă fiecare, Şi luptă-naintând neobosit. Te naşti ca o sămânță de lumină, Şi sui târâş, prin vârstă, spre zenit; Eclipse vin şi slava ta o-nchină, Şi Timpul strică ce ţi-a dăruit. El straiul dalb şi tânăr ţi-l străbate, Şi sapă dungi pe fruntea ta frumoasă, Înghite-ale naturii nestemate, Şi nimeni nu-i să-i scape de sub coasă. Dar versul meu, cântându-ţi osanale, Va-nvinge vremi, în ciuda coasei sale. (SHAKESPEARE, Sonetul 60, trad. Teodor Boşca)
Coboară iarna… Ursa tot mai adânc se pleacă. Şi inimile noastre se-nvăluie în nori. Ca pe-o tocită spada bagi sufletul în teacă, Cu umbrele durerii viaţa să-ţi măsori: Cât au crescut de-nalte, aproape pân’ la frunte! Încetineala vremii viclene te-a minţit. Tu ai crezut că timpul în faţa ta e-o punte Şi el era chiar valul ce-n urmă te-a-nghiţit... Mai e vreun ţărm la care ai fi ieşit înot , Greşeala să-ţi răscumperi cu-o cât de grea dobândă? Or s-a sfârşit aicea? Şi doar ce-a fost e tot? Căci, iată, vine-ngheţul, grăbit ca o osândă! O, de-ai putea nu polul cu umărul să-mpingi, Ci-n gânduri, ca-ntr-o lampă, să sufli să le stingi! (V. Voiculescu, Sonetul CLXIX)