Sunt o păpuşă fără cap. în fiecare seară ţi-l
trimit să te joci cu el, în fiecare seară te joci cu el. l-ai scos de acolo pe
Baudelaire, ca pe un stol de albatroşi cu pliscurile lovite de pipele
marinarilor. albatroşii survolează spaţiul acela gol din tine, unde ar fi
trebuit să bată o inimă, ar fi trebuit, dar o inimă din porţelan nu bate
niciodată.
Se spune că păpuşile cu cap din porţelan sunt
valoroase, mult mai valoroase decât cele normale. păpuşile, da. inimile din
porţelan zac, zac o veşnicie pe aceeaşi etajeră cu iubirea din porţelan, şi
nimeni nu le bagă în seamă şi plâng pe furiş, să nu le vadă regii pânzelor
castelane.
Zenobia...zenobia...zenobia! ecoul coboară cu picioarele goale în mlaştini, capul meu se rostogoleşte
obosit pe o pernă de vise închise în burta unui elefant din porţelan ieftin,
unde sute de capete aleargă virtual fără corp, fără suflet, fără iubire, fără
tine M. tu vrei doar strălucirea, fără alte anexe muiereşti. Nu sunt cruce la
căpătâiul tăcerii, încă.
E ultima seară când îţi trimit capul meu
transformat în capul Medusei sacrificat de Perseus pentru că privirea ei
transforma oamenii în piatră, a mea îi transformă în scrum.
Lasă-mi poeţii şi cărţile lor să trăiască izolaţi
pe insula Neura, în mintea mea verde! tu vei rămâne cel mai ieftin porţelan
aşezat de senectute pe un mileu îngălbenit, aşteptând ziua când îţi vei
amesteca cioburile cu ochii din porţelan ai morţii, acolo, jos, la picioarele
mele, făcut scrum.