RADIO VOCATIV

luni, 30 septembrie 2013

INTERVIU CU BORIS MARIAN,,…libertatea de expresie este o condiție pentru orice creator, timpul va cerne, sper, valorile. ‘’ (Boris Marian)

,,…libertatea de expresie este o condiție pentru orice creator, timpul va cerne, sper, valorile. ‘’ (Boris Marian)




Boris Marian (Mehr) s-a născut la 19 noiembrie 1941, în Rusia, regiunea Stavropol, Caucazul de Nord, unde au ajuns părinţii, pornind din Herţa în 22 iunie 1941, de teama deportării de către trupele germane. A studiat la liceul Sf. Sava din Bucureşti, apoi la Moscova, ingineria chimică, a ocupat diverse funcţii tehnice. A debutat cu poezie în revista Luceafărul, în 1969 , la recomandarea lui Ilie Constantin. A învăţat mult de la poetul Geo Dumitrescu,care i-a fost naş literar (din 1968, prin Poşta Redacţiei a „României literare”). A publicat poezie la revistele menţionate mai sus, apoi la„Contemporanul”, „Flacăra” (după 1989), iar în volum ”Numele profesorului” (1986), - lector Radu Albala, „Profesorul de fericire” (1989), lector Florin Mugur, (unul din marii poeţi nerecunoscuţi, ca atare, în România), „Vocea profesorului” (1993) dedicată victimelor Holocaustului, printre care s-au numărat bunicii din partea mamei, împuşcaţi de germani pe malul Bugului, apoi ”Viaţă de profesor” (2002) la ed. Albatros (directoare Georgeta Dimisianu), „Mers în pustiu sau căutarea lui Dumnezeu” ( 2005), ”Adesea printre ore solitare”( 2007), ”A bis sau a şaptea poartă”( 2008), toate la editura colaboratoare a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Ed. Nouă, „ 154 de sunete” ( Ed. Granada- 2009), „ Infernul de toate zilele” ( Ed. Granada – 2011). A mai publicat trei volume de eseuri despre istoria şi personalităţi ale istoriei evreilor - „Evreii, istorie, valori” (Ed. Hasefer- 2000), „Dicţionar sentimental” (Ed. Nouă- 2006)), „File de calendar profan” (Ed. Hasefer- 2007)). A primit un singur premiu, dar de neuitat, cel al Cenaclului „Nichita Stănescu” din Bucureşti. Au scris despre poezia şi eseurile sale, Geo Dumitrescu, Cornel Regman, Ilie Constantin, Gh. Grigurcu, Alex Stefănescu, H. Zalis, Iulia Deleanu, Nedeea Burcă, Eva Galambos, Carol Isac,Zoltan Terner, ş.a. Este prezentat în Dicţionarul Literaturii Române” al ACADEMIEI ROMÂNE, coordonat de Eugen Simion, în „Dicţionarul Scriitorilor Români” al lui Aurel Sassu (Cluj), în Istoriile literaturii române scrise de D.Micu, Marian Popa, H.Zalis. Marian Popa l-a confundat cu un poet de dincolo de Nistru, cu acelaşi nume, dar  mai în vârstă. Este redactor din 1997, la revista REALITATEA EVREIASCĂ, colaborează cu publicaţii de limbă română din Canada, Israel. Volumul „Vocea profesorului” a fost achiziţionat de Biblioteca Muzeului Holocaustului (SUA). Versuri din creaţia sa au fost citite la postul Radio România Cultural de actriţa Maia Morgenstern.
Poezia  lui Boris Marian este reflexivă, fără a fi livrescă, ea pornește de la sentimente metamorfozate  prin filtrul  mintal în  „rețete de fericire”, pentru că poetul  trăiește fericirea de a se putea exprima, având o audiență apreciabilă. Cândva Alex Ștefănescu scria un articol în „Flacăra” începând cu o interogație – „ De ce nu se scrie despre Boris Marian?”. Henri Zalis scria în „ O istorie  condensată a literaturii române” – „ Lirismul său  provoacă reacții, atribuie cititorului facultatea de a desluși dincolo de cuvinte genul de monolog interior datorită căruia Boris Marian reușește accente autoreferențiale… Arderea de sine concentrează lupta cu demonia dezlănțuiților mesageri”.

REFERINȚE CRITICE

Dicționarul General al Literaturii Românea –Academia Română ( coord. Eugen Simion)- Editura Univers Enciclopedic ( literele L-O)-2009
„ Poezia lui Boris Marian cultivă un umor discret, reținut, asociat acidității asumate, într-un stil direct, ca într-o radiografie a trăirilor”
 Dumitru Micu – istoric literar – recomandare de intrare în USR ( 1990)
„Impresia provocată de parcurgerea tuturor poemelor este categoric favorabilă, natură elegiacă și reflexivă, Boris Marian se comunică într-o formulă proprie, interesantă”
 Geo Bogza – poet – recomandare în 1990
„Boris Marian se dovedește un poet adevărat, pe care l-am citit cu interes și mari satisfacții estetice”.
  Maria Banuș - recomandare 1990
„ Am citit cu emoție și plăcere volumele de versuri ale lui Boris Marian, este o poezie autentică,  de factură modernă, de o limpede expresivitate, adeseori aforistic-parabolică”.

Cândva Alex Ștefănescu scria un articol, în „Flacăra” , începând cu o interogație – „ De ce nu se scrie despre Boris Marian?”. Iată că a venit vremea ca cineva să scrie despre  poetul  Boris Marian, aici, în revista ,,Flacăra lui Adrian Păunescu’’.


Claudia Minela -  Aţi studiat la cel mai vechi liceu din Bucureşti,  Sf. Sava, divizat de către domnitorul Al. I. Cuza în - Universitatea din Bucureşti  şi  actualul Colegiu Sf.  Sava - un liceu cu profil real, unde au studiat multe  personalităţi : Nicolae Bălcescu, Constantin I. C. Brătianu, Gheorghe Lazăr, Regele Mihai, C. A. Rosetti, Tudor Arghezi, Henri Coandă, Nicolae Iorga etc. După terminarea liceului aţi studiat la Moscova, ingineria chimică.  Cum s-a născut poezia într-un asemenea  mediu al ştiinţelor exacte?

Boris Marian – Nu am o fire de inginer, nu iubesc rigoarea tehnică, deși o respect, iar chimia mi-a fost dragă pentru că s-a născut din alchimie, care a fost o aventură extraordinară în istoria omenirii. Am avut profesori eminenți la Sava, la română pe Mișu Bărbătescu, urmaș al unor junimiști, la latină pe Gh. Guțu, autor de manuale și dicționare, ș.a. Era și un cenaclu de literatură cu o revistă unde am și „debutat” cu versuri de care azi îmi vine să râd. Coleg de cenaclu și de bancă era  Lucian Bolcaș, azi avocat și politician cunoscut. La Moscova am ajuns din dorința de a vedea o țară străină, oricare, era o curiozitate de adolescent, desigur am studiat chimia cu toată seriozitatea. Dar i-am văzut și pe poeții tineri de atunci, Evtușenko, Voznesenski, ș.a. 
CM -  Am citit un articol în care aminteaţi  cu nostalgie şi umor despre vremea pionierilor şi a UTC- iştilor. Cum era Marian Boris pionier ? Cum erau profesorii  în  vremea aceea?
BM – Am fost primit cu greutate și la pionieri și la UTC. Principalul reproș era că vorbeam în timpul orelor și eram cam obraznic  cu profesorii. Cinstit vorbind, consideram o cinste să fii pionier, apoi utecist. Am suferit când mi s-a refuzat din prima selecție primirea. Nu am să mint că uram regimul, habar nu aveam de aspectele negative. Nostalgia de acum nu este pentru „idealuri”, ci pentru anii copilăriei și adolescenței. Cred că numai cei din familiile care au suferit politic  respingeau acel entuziasm astăzi considerat ridicol. Profesorii de la Sava erau din vechea școală, acum îmi dau seama cu ce teamă se fereau de  orice „abatere”. Însuși profesorul de română s-a poticnit când un elev, cred chiar Bolcaș, l-a întrebat de Blaga. Abia fusese acceptat Arghezi. Am pierdut mult din ceea ce ar fi trebuit să învățăm, cenzura era absolută. Doar la latină se putea zburda liber, Vergiliu,Ovidiu nu erau dușmani ai regimului. 

CM -  în materialul trimis de dv. am întâlnit din nou un nume binecunoscut, Geo Dumitrescu, un scriitor si un jurnalist de excepţie care a promovat mulţi tineri ai anilor ’60- ’70, fiind susţinător al rubricii ,,Atelierul literar’’, rubrică apărută în revista ,,Luceafărul’’, unde aţi debutat şi dv. în anul 1969, la recomandarea lui Ilie Constantin.
Care era relaţia dintre Geo Dumitrescu şi debutantul pe care îl susţinea, dv. fiind unul dintre acei tineri? Care a fost rolul dumnealui în activitatea literară de început  a poetului Marian Boris Mehr?
BM – Consider  că am avut norocul să corespondez cu unul dintre cei mai drepți și generoși judecători ai poeziei tinerilor din anii 1968-1985. Poezia lui Geo Dumitrescu m-a cucerit înainte de a începe corespondența cu el.  Aparent prozaică, de o mare adâncime, cu arome de suprarealism bine filtrat, el a fost unul din dizidenții tăcuți ( nu avea ce face) față de curentul grețos, pro-pecerist, patriotard –proletar practicat de  majoritatea poetașilor momentului. Erau și intelectuali de vază care se adaptaseră, inclusiv Călinescu, Ralea, dar pe ei îi iubim pentru alte scrieri. Geo Dumitrescu era tranșant – nu te lăuda, dar te încuraja cu eleganță, fie te punea  pe o listă mai jos- REVENIȚI, fie , mai jos, DEOCAMANDATĂ, NU!
Majoritatea celor acceptați de el au devenit poeți cunoscuți, ceilalți au dispărut. Avea un fler nemaipomenit. Numele meu este Boris Mehr, el mi-a sugerat să fiu Boris Marian și știa de ce. Fără să supăr pe cineva, ați auzit de vreun poet român cu numele de Goldenberg sau Rabinovici? Dar am să revin la această temă, cu înțelepciune.  
CM – Spuneaţi că aţi învăţat multe de la Geo Dumitrescu. Vă amintiţi câteva sfaturi aparţinând domniei sale? Pot fi ele valabile şi pentru tinerii debutanţi de astăzi?
BM - Geo Dumitrescu nu dădea sfaturi, nu se erija în mentor, spunea că poezia nu se predă, este un proces intim, dar, din selecția pe care o făcea, am reținut modul său de a judeca poezia – iubea concizia, acuratețea exprimării, nu iubea rimele goale, prefera versul alb, era încântat de originalitatea, ineditul unor texte, era drastic cu cei de la care se aștepta la mai mult, respingea orice dulcegărie, nu iubea plângăcioșii, ștacheta pe care o punea era destul de înaltă, deși majoritatea eram începători. Nu prea am întâlnit oameni de litere atât de consecvenți în apreciere, fără a fi dogmatici. Se simțea o căldură sufletească pe care o ținea ascunsă.    
CM – Sunteţi evreu.  V-aţi simţit discriminat în ţara în care aţi ales să rămâneţi? Apreciez mult  tăria de caracter prin care v-aţi impus, reuşind să treceţi, cu diplomaţie, peste ostilităţile unor limitaţi , căci nu-i pot califica altfel pe cei care discriminează. Se poate trăi în România zilelor noastre  în pace, din acest punct  de vedere?
BM – O întrebare cu multe valențe. Între elevi, colegi de liceu, de facultate nu am întâlnit antisemiți, o spun cu toată sinceritatea. Nu de mult un conațional, așa zis poet,  m-a numit jidan, ceea ce m-a uluit, niciun  creștin nu m-a numit astfel, chiar dacă unii mai gândesc în acest mod. În ultima clasă de liceu am fost chemați la comisariat pentru înregistrare, ne-au dezbrăcat la pielea goală și un politruc în civil m-a întrebat dacă eu sau familia mea corespondăm cu rudele din Israel. Am negat, ceea ce chiar era adevărat, iar  respectivul mi-a râs în nas – „Asta să i-o spui lui mutu’!”. Nu am avut replică. Era ceva ce numai sub regimul nazist se putea întâmpla. Aceasta era politica bravului nostru Partid Comunist. Nu era vorba despre antisemitism, ci despre  antiisraelism. Până în 1989 nu am constatat ieșiri antisemite decât în cartea lui Vadim „ Saturnalii” și în unele articole ale lui Eugen Barbu. După 1989, unii au crezut  și mai cred că a venit și vremea  cuziștilor, codreniștilor, că libertatea de exprimare te lasă în voia  sorții. Cuvântul jidan nu era un peiorativ până în secolul XX. Dar AC Cuza, apoi Codreanu, apoi Goga, apoi  regimul antonescian au creat un antisemitism oficializat fără nicio  urmă de creștinism adevărat. Papa Ioan al- XXIII- lea  a spus că un creștin nu poate fi antisemit, este un nonsens. Plecarea masivă a evreilor din România a avut mai mute cauze - amintirea Transnistriei, a pogromurilor, cauze economice ( ca și în cazul sașilor, șvabilor), eliminarea evreilor din diverse funcții, deși, de ce să nu o spunem, în conducerea PCR erau destui evrei care își desconsiderau propria apartenență, majoritatea își schimbau numele, spre deosebire de Lucrețiu Pătrășcanu care a spus că el este întâi român și apoi comunist. Unii evrei au preferat să fie  doar comuniști, dar din 400.000 de evrei care au plecat, prea puțini erau comuniști.  
CM –Ați publicat   „Vocea profesorului” (1993) dedicată victimelor Holocaustului, printre care s-au numărat bunicii din partea mamei, împuşcaţi de germani pe malul Bugului.  Aţi  mai publicat trei volume de eseuri despre istoria şi personalităţi ale istoriei evreilor - „Evreii, istorie, valori” (Ed. Hasefer- 2000), „Dicţionar sentimental” (Ed. Nouă- 2006)), „File de calendar profan” (Ed. Hasefer- 2007)).  De ce aţi simţit nevoia să scrieţi despre asta?
BM – Părinții mei nu mi-au dat o educație evreiască, fiind comuniști, abia în anii maturității am înțeles grozăvia celor petrecute în perioada 1933-1945. Știam că bunicii mei, mici negustori, niște bieți muritori au fost executați pe marginea unui șanț de o patrulă germană. Am citit enorm despre Holocaust. Uneori corespondez cu prof. Ioan Coja, care, uluitor, neagă Holocaustul sau îl pune numai pe seama germanilor. Este revoltător. Nici un popor nu poate fi învinuit  în genere din cauza politicii sângeroase promovate de conducători iresponsabili. Evreii nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât alte popoare. Că L-au trădat pe Iisus ( Rabi Ieșua) , că au adus capitalismul, că au adus socialismul,  sunt  acuze fără bază istorică, numai pentru a justifica uciderea a milioane de oameni nevinovați, de etnie evreiască și de alte etnii. Nu am aici intenția de a aduce argumente, să le caute cine este bine intenționat. Dar m-am simțit dator să-mi ridic și eu glasul împotriva Holocaustului, iar dacă nu eram evreu, ci negru, amerindian, român, rus,armean, german,ungur, cred că m-ar fi revoltat orice genocid. Toți deplângem uciderea de câinii vagabonzi a unui copil de patru ani. Dar în anii războiului din Europa au fost uciși un milion și jumătate de copii. Un cinic a spus că a ucide un om este o crimă, a ucide sute de mii este o politică. 
CM– Sunteţi redactor din 1997, la revista REALITATEA EVREIASCĂ. Vorbiţi-ne puţin despre revistă. Ce  autori cuprinde, care sunt temele?  Articolele  scrise se referă doar la comunitatea evreiască? Aveţi cunoştinţă care sunt   cele mai citite materiale? Dacă da, vorbiţi-ne succint despre ele.

BM – Revista REALITATEA EVREIASCĂ   este continuatoarea Revistei Cultului Mozaic, începând din 1994, predecesoarea ei fiind fondată de fostul Șef Rabin dr. Moses Rosen, în 1956. . Fără a renunța la conținutul tradițional iudaic ( sărbători, comemorări, tradiții), ea s-a axat și pe alte aspecte ale vieții comunitare și nu numai comunitare. A avut un tiraj de 4000 de exemplare, acum s-a redus la 3000, este citită de evreii din România, din Israel, din alte țări, dar și de etnici români, cunoscători de română  de alte etnii. Preocuparea noastră este de a pune în evidență participarea evreilor la viața social- politică din țară, în lume, fără a uita aportul cultural al evreilor din România și din lume. Orice etnie poate aduce un aport în orice domeniu, cât timp este respectată. Cred că evreii au de ce să fie respectați pentru ceea ce fac  în interesul societății în care trăiesc. Nu lipsesc nici aspecte din viața israeliană. Revista este difuzată la toate ambasadele, la Patriarhie, la reprezentanțele diverselor organizații.

CM – ,, L-am regretat, era foarte util., în plus, am învăţat , atunci, să nu mă tem de moarte. ‘’ Mi s-a părut un episod interesant. Cum şi când aţi învăţat să nu vă temeţi de moarte?

BMM – Îmi  amintesc un episod  de „umor negru”. Aveam un profesor la științele naturale, Dabija, pe care nu puteam să nu-l asociez cu acel Vodă din cronici. Era un zbir. La ora de anatomie apărea cu un schelet uman real, asamblat perfect. Noi îl numeam „nea Vasile” pentru că , se spunea,  acest schelet aparținuse  cândva unui fost portar cu acest nume. Dabija al nostru  l-a convins ca după moarte să doneze liceului  scheletul, că în pământ nu ar fi fost de nici un folos. Un elev a avut ideea „genială” de a scrie pe fruntea bietei mostre toate oasele craniului, care sunt cumplit de greu de reținut  pentru școleri. Băiatul a fost chemat la tablă și a spus pe nerăsuflate toată lista de denumiri  în latină. Profesorul, om perspicace a devenit bănuitor și s-a apropiat de schelet. S-a enervat la culme. Noi ne prăpădeam de râs. Astfel că moartea portarului a avut și o urmare comică. Aceeași încercare de fraudă a făptuit-o alt coleg, la ora de dirigenție, care a citit cu voce tare un text despre demonstrația muncitorilor la 13 septembrie 1918. Eram uluiți ce stil de jurnalist dovedea. De fapt el citea un articol apărut în SCÂNTEIA. Atunci nu a mai râs nimeni și elevul a fost eliminat pe trei zile. Absolut explicabil, nu?
Orice om se teme mai mult sau mai puțin de moarte. Eu am însă o religie proprie – deși nu am în față un chip divin, desigur nu sunt idolatru, cred în viața de apoi. Științific s-ar putea argumenta. Dacă trupul este materie, energia care există în noi și se concentrează în suflet nu poate să dispară. Nimic nu dispare, asta spun și fizicienii.Nu cred în avataruri, dar  viața nu are un punct terminus. Asta este o teorie a mea, iar numele lui Dumnezeu  este o necesitate psihică pe care nu o pot nega. Asta mă face să mă simt solidar cu orice credincios, de orice religie, mozaică, creștină, islamică, budistă, ș.a.

CM - ,, Nimeni , nici eu nu  înţeleg fericirea care m-a cuprins  când am văzut Piaţa Roşie.’’. de ce aţi afirmat acest lucru?
BM –  De mic copil am învățat că lumina vine de la Răsărit. Acum știu că este o formulă francmasonică. Eu știam că Lenin și Stalin erau buni și au adus fericire popoarelor. Nimic mai neadevărat, dar așa am crezut până prin 1956-1957.În 1961, când am ajuns la Moscova eram încă sub hipnoza comunistă. Pe Soljenițân l-am citit prima oară în original în 1964, „ O zi din viața lui Ivan Denisovici”, apoi „Arhipelagul Gulag”. Rusia este gigantică prin geografia și istoria ei. Piața Roșie poartă această denumire de la sângele vărsat de cei care s-au opus țarilor în secolele XVI-XIX. Când am ajuns acolo, era la 1 noiembrie 1961, tocmai era scoasă mumia lui Stalin din Mauzoleu . Mulțimea era revoltată. Cultul lui Stalin nu murise. Nu simțeam de fapt o fericire , ci mai mult uluiala de a vedea un loc istoric.
CM – V-aţi petrecut cei mai frumoşi ani în vremea comuniştilor. Am citit cu mare interes ,,Amintirile unui nostalgic’’, o realitate a vremurilor comuniste a cărei victimă aţi fost. Toţi cei care spuneau lucrurilor pe nume, suportau consecinţele. Impresionant  mi s-a părut momentul dispariţiei celor care protestau. Cu siguranţă aţi fost marcat, motiv ce v-a determinat să scrieţi despre episodul acela incredibil. Vă rog să povestiţi puţin.
BM –Față de comunism am avut mari complexe. Tatăl meu a fost voluntar în Războiul Civil din Spania ( 1936-1939), după război a venit cu familia în România ca să contribuie la edificare unei societăți „mai bune”. Timp de nouă ani i s-a refuzat calitatea de membru PCR numai pentru că nu a ținut legătura cu șefii de la Moscova. A suferit cumplit, cred că și moartea sa prematură la vârsta de 50 de ani, în 1960, a fost cauzată de această traumă. A fost incinerat, iar „tovarășii” au pus la difuzor marșul „Porniți înainte, tovarăși”. Am să mă refer acum la atmosfera de lucru la Zalău, unde am fost director tehnic la o întreprindere mare. I-am cunoscut pe primii secretari, care se schimbau la  doi-trei ani, la secretarul economic care era un zbir cu pene de păun îngâmfat, la faptul că era suficient să critici lipsa alimentelor, că puteai să dispari ( fapt constatat de mine). Cel mai impresionant a fost modul cum a fost ucis translatorul de limba franceză, un băiat liniștit, al cărui cadavru a fost găsit într-o groapă cu apă , pe șantierul întreprinderii, iar ancheta nu a găsit nici un vinovat. S-a spus că s-a sinucis, sunt convins că era o minciună.
 CM – Ar fi multe de spus despre viaţa unui om care a trăit în vremurile de atunci, dar mă opresc aici. Vă cunosc poezia de pe site-urile literare. Ne-am cunoscut şi în realitate, la o dublă lansare de carte, eveniment care a avut loc la Muzeul Literaturii Române. Din nou am fost fascinată, de data aceasta de omul de cultură Marian Boris, care  a prezentat cu profesionalism ambele volume de versuri lansate, făcând referire la tehnica literară folosită, la mijloacele artistice, la tot ce ţine de poezie. Legat de  acest episod, credeţi că lirica modernă mai are aceeaşi valoare ca pe vremea când aţi debutat dumneavoastră?
BM –Partidul a avut grijă de poeții care îi serveau interesele, nu numai de poeți, ci şi de artiștii din diverse domenii. Am încercat să debutez în volum, la îndemnul lui Geo Dumitrescu în 1972. Mi-a fost imposibil, chiar o poetă bine cotată, ca Violeta Zamfirescu, prietenă cu foști deținuți politici, m-a refuzat elegant. Nu eram pe gustul cenzurii, nu lăudam secera și ciocanul, nici pe primul agricultor al țării, etc. Poezia mea nu servea cauzei  comuniste, deși nu eram un dușman al regimului. La fel au pățit , cred, sute de autori, unii s-au lăsat păgubași. Abia în 1986, la Editura Litera, unde se accepta ca autorul să plătească o parte din cheltuieli, am reușit să debutez în volum, sub redacția unui adevărat domn al literaturii, prozatorul Radu Albala. Era volumul „Numele profesorului”, dar niciun critic nu a scris un rând, deși azi mulți se laudă că făceau „rezistență prin cultură”. Deși eram prieten cu Florin Mugur, un minunat poet și redactor la Cartea Românească , omul sufla și în iaurt. Am scris un poem despre „marele castrat”, iar Florin s-a îngălbenit de frică. El m-a publicat abia în 1989, cu trei luni înainte de a zbura  „cârmaciul cel peltic”. Cenzura  slăbise mult hățurile. Azi fenomenul prezintă un recul, se scrie oricum, orice, este greu să deosebești poezia de valoare de maculatură, iar criticii, atât de necesari, se numără pe degete, nu faci bani din critică, la fel ca în artă. Este un adevărat potop de literatură și bună și rea. Oricum, libertatea de expresie este o condiție pentru orice creator, timpul va cerne, sper, valorile. Ultimele istorii literare apărute în 2005-2010 au fost scrise de oameni valoroși , dar marcați de lunga supușenie față de regimul trecut. Este nevoie de  critici noi, fără boli vechi.  

CM – Cum definiți poezia, ce înseamnă ea pentru poetul Marian Boris? Citiţi mult… recomandaţi-ne câţiva poeţi contemporani care merită atenţia cititorului.
BM- Poezia nu poate fi definită în câteva cuvinte, ea este în primul rând universală, specificul național al poeziei este o noțiune depășită, ca și în muzică. Arta este universală. Desigur limba determină un anumit specific, dar esența este universală. Citesc  destul de mult, cu predilecție poezie, nu aș vrea să citez câteva nume și să omit altele, pot spune că aproape zilnic apar nume care mă surprind prin naturalețe și originalitate. Au dispărut falsii consacrați, din care au rămas puțini buni, Nichita, Sorescu, acum sunt o puzderie și este bine, există un mediu poetic. Mă deranjează doar cei care cred că au descoperit America, dar orgoliul este o boală trecătoare, la început face chiar bine.

CM – Vă mulţumesc pentru că aţi acceptat interviul pentru revista Flacăra lui Adrian Păunescu. În încheiere, aş dori să adresaţi cititorilor revistei, un gând bun.

Boris Marian -     Aș adăuga faptul că FLACĂRA  lui Adrian Păunescu continuă să apară și nu este un lucru rău. Adrian Păunescu a fost o personalitate puternică, cu mari calități și mari defecte.Nu voi face nicio analiză, iar despre morți numai de bine,  dar din moștenirea sa, literatura română poate beneficia de multe  giuvaeruri.Vă mulțumesc și eu.

„Poemul a fost interzis
în anul tuturor libertăţilor,
ici, colo, abia mai pâlpâie
o metaforă, o rimă
haine sfâşiate, uzate,
cadenţe trezind suspiciuni,
cine a mai auzit de călimări,
mese înalte, temeri în faţa
colilor, bolilor,
autodevorator trece
şarpele-ban,
poemul zace în închisoarea datornicilor,
în spitale, în sertare pe care
nu le mai deschide nici cel mai zelos
informator” .(Boris Marian)






luni, 23 septembrie 2013

Veniti sa Pariati pe Prietenie!


Radio3P interviu Raluca Neag

Radio3P interviu Stefan Ciobanu










Radio3P interviu Calin Derzelea




Radio3P interviu Ovidiu Mihailescu
















Radio3p interviu Walter Ghicolescu



Asculta mai multe audio diverse


Dinu Olarasu - N-ai nevoie de foarte multe

Clara Mărgineanu si Sorin Teodoriu au creat Pariu pe Prietenie, sunt părinţii acestui proiect minunat cu oameni frumoşi. 
Claudia Minela şi Ştefan Ciobanu, împreună cu alţi membri ai echipei,  duc mai departe pariurile cu prietenia. 
În ianuarie 2014, Pariu pe Prietenie va împlini 5 ani. Să dea Domnul să reziste cât mai mult!






miercuri, 18 septembrie 2013

Mihai Gălăţanu îşi aniversează ziua cu prietenii, amintindu-şi...

Miercuri, 11 septembrie 2013, a avut loc aniversarea  poetului Mihai Gălţanu. Evenimentul,  susținut de Editura Vinea şi  moderat de poetul Nicolae Tzone, a fost găzduit de Club A.
Domnul  Nicolae Tzone  deschide  evenimentul  serii  urându-i ,,la mulţi ani’’ sărbătoritului cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de ani. Aminteşte    despre autorii generaţiei anilor ’90: Ioan Es Pop, Daniel Bănulescu, Vasile Boerescu, Lucian Vasilescu , Mihai Gălăţanu, Dan Silviu Boerescu, Cătălin Ţârlea etc.
,,Ca să fii  o generatie, trebuie să beneficiezi  oarecum de o factură istorică, s-a dus la vale comunismul , am avut si o revistă, chiar două. Un grup,trebuia  inainte de toate, să aibă valoare. Degeaba faci reviste, degeaba beneficiezi de o factură istorică, degeaba te aduni, faci programe, dacă lipseşte valoarea …’’.

Frumos discurs. Acum vine Dya Cusurgescu şi întreabă, curioasă din fire, cine decide valoarea unui scriitor?  Clanul literar din care face parte, cititorii cu pedigree,  criticii, aplaudacii, gheniştii literaturii second hand? Hm! Valoarea … subiectiv calificativ!
,,la carte mai scrie, că  pentru a defini o generaţie,   trebuie să mai ai şi mentori, nişte mentori care te ajută în clipa în care se naşte  generaţia şi pe care bineînţeles, nu foarte târziu  din această clipă, ar trebui cumva să-i negi.  Tinerii curioşi din acest grup literar au avut parte de susţinerea lui Laurenţiu Ulici, şi de asemenea încă o condiţie- au avut un cenaclu unde s-au cunoscut, s-au războit între ei, s-au afirmat… Boerescu a fost criticul generaţiei … primul, dintre nouăzecişti care a spus că este un foarte mare poet Cristian Popescu şi că de aici încolo începe literatura română. ‘’,  continuă prezentarea Nicolae Tzone.

Vorbesc  pe rând, omagiindu-l , scriitorii şi prietenii sărbătoritului: Anca Mizumschi, Daniel Bănulescu, Dan-Silviu Boerescu, Ioan Es. Pop, Octavian Soviany, Lucian Vasilescu.
Amintiri despre Mihai Gălăţanu  cu Dan - Silviu Boerescu… : ,,Generaţia nouăzeci s-a născut la Cenaclul Universitas, din ’85 … ţin minte prima noastră întâlnire într-o tabără  literar - artistică, bahică, erotică, fotbalistică şi ce prostii mai făceam noi pe acolo, la Slănic Moldova. Fiecare seară se finaliza cu un cencaclu. Într-o seară m-a tras deoparte Ulici şi mi-a zis că vine şi ,,băiatul ăla, Gălăţanu, … nu face mişto de el, că e băiat bun, e un supertalent!’’.  Bineînţeles că eu nu am ţinut cont de lucrul ăsta, l-am desfiinţat de prima dată.  Nu s-a rostit  aici numele celuilalt călău care era Horia Gârbea… Mihai a primit cu umor  execuţia  şi mi-a devenit simpatic.  De atunci a făcut parte din grupul nouăzecist. Urarea lui Nicu Ţzone - ,,la mulţi ani!’’-  mi se pare incredibil de perfidă … cum să-i doreşti să fie şi mai boşorog decât e?’’,  încheie pe un ton amuzant Dan- Silviu Boerescu, dând cuvântul sărbătoritului.

,,O noapte cu Patria şi ,,România cu prostii’’ ,  publicate în 2012 sunt protagonistele  minirecitalului liric oferit de  scriitorul Mihai Gălăţanu. ,,Colier de degete’’ ,  prima poezie citită de autor, deschide seria  poemelor serii.
După momentul poetic , organizatorul evenimentului, Nicolae Tzone, aminteşte numele câtorva scriitoare  ale generaţiei nouă-zeciste: Tatiana Stănescu, Rodica Davigescu şi Anca Mizumschi.
Din nou moment liric oferit de Mihai Gălăţanu care se bucură de venirea altui prieten al său, Daniel Bănulescu, personajul poemului   ,,Am bunul obicei’’ , pe care autorul îl recită. ,,… mă întorc din morţi fiindcă nu prea am ce face acolo// mă plictisesc// sunt un fel de Daniel Bănulescu doar ceva mai nebun şi mai politicos// care face curte tuturor  femeilor lumii//curtenitor simulând bună –credinţă … Daniel a făcut ani lungi de practică la spitalul nouă//tocmai ca să-şi înţeleagă personajele…’’.

 Remarcabilă mi s-a părut  amintirea  festivităţii  de premiere a poetului Lucian Vasilescu, câştigătorul premiului Nichita Stănescu la  care a participat şi Mihai Gălăţanu,  recitând din poeziile sale,,obraznice’’,  publicate în  volumul de versuri  - ,,România cu prosti’’ .   Evenimentul a avut loc într-un cadru rustic,, într-o curte ţărănească, pe nişte trepte de prispă de ţară. ‘’, spune Daniel Bănulescu.
Impresionantă a fost şi  povestea ,,ultimului cocoş din Moldova’’, la un bar unde au băut cu ţapinarii, după ce şeful acestora  i-a îndemnat să spună câteo poezie,  decorul s-a schimbat dintr-o dată. Poeţii au fost aşezaţi la o masă, pe care s-a aşternut  un ştergar, apoi, ca prin minune au apărut băutura şi merindele,  cocoş cu mujdei şi mămăligă. De la nouă seara, până dimineaţa la cinci, au citit poezii  ţapinarilor care i-au ascultat toată noaptea.  Incredibil, un act artistic fără precedent şi un public neaşteptat. A doua zi au fost duşi la Mănăstire de unul dintre ţapinari, cu tractorul. Despre acea noapte,,uluitoare’’,  regretatul Ioan Flora  a scris un poem pe care l-a inclus în volumul de versuri ,,Dejun sub iarbă’’,  încheie seria de amintirilor Daniel Bănulescu.   

Octavian Soviany, critic literar :,,L-am întâlnit pe Gălăţanu la cenaclul ,,Euridice’’, a lui Marin Mincu... i-am citit poeziile, chiar mi-au plăcut ... da,te-am făcut satanist!’’ spune amuzat criticul. Aflăm din spusele acestuia că Mihai Gălăţanu nu este numai un bun poet ci şi ,,un extraordinar cititor şi comentator de poezie... comentariile lui foarte pertinente, foarte la obiect, închideau şedinţa cenaclului Euridice, iar Marin  Mincu, Dumnezeu să-l odihnească, avea satisfacţia că a fost o şedinţă reuşită iar concluziile au fost trase cu pertinenţă de Gălăţanu. ’’
Cristian Pavel: ,,Îl cunosc pe Mihai de-o viaţă...este un mare răzvrătit, un poet cu mult suflu, necruţător pe alocuri,  el scrie o poezie a smurd-ului,  a urgenţei, a nebuniei, experimentează foarte mult, are foarte multe motive religioase ... dincolo de acest make up al omului fioros, există foarte mult lirism şi  multă tandreţe în el... are mulţi prieteni, face mult pentru colegii tineri’’, încheie prietenul său.

Prozatorul Dan Stanca si poetul  Stoian G Bogdan (SGB) încheie seara vorbind despre Mihai Gălăţanu.
,,Îl cunosc pe domnul Gălăţanu de foarte multă vreme, am fost invitat la unul dintre cenaclurile pe care le-a patronat... i-am citit poeziile şi îmi plac foarte mult. Tinerii, văd că se raportează la poezia dumnealui, ba cu invidie, ba cu  strâmbături din nas, probabil că poeziile sunt prea profunde pentru ei ... aşa cum spunea domnul Bănulescu şi eu consider că Mihai Gălăţanu nu se promoveaza suficient... fiind la toaletă am simţit că dumnealui va citi şi va trăi chiar mai mult decât domnul Dan- Silviu Boerescu, în ciuda aparenţelor’’, încheie pe un ton amuzant SGB.

O seară remarcabilă, petrecută în compania scriitorilor generaţiei nouăzeciste, scriitori care s-au impus prin creaţii originale. S-au adunat în Club A pentru a depăna amintiri despre tinereţe,  despre  scriitorii consacraţi care le-au fost mentori, despre cenaclurile puternice ale acelei perioade, sărbătorindu-l pe Mihai Gălaţanu, autorul mai multor volume de versuri : Știri despre mine, Ed. Litera, 1987; Șcrâșnind din pumni cu grație, Ed. Porto-Franco, 1993; Bunicul Kennedy, Ed. Noduri și semne, 1996; Evanghelia lui Barabas, Ed. Cartea Românească, 1996; Mireasa tuturor, Ed. Panteon, 1997; O noapte cu Patria și România cu prostii, Ed. Vinea, 2001;.Poeme amniotice, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008; Mortul îndrăgostit, Ed. Vinea, 2010; România aproximativă, Ed. Vinea, 201;Inima de diamant, Editura Vinea, București.
Au mai participat l eveniment scriitorii: Leonard Ancuţa, Viorel Gongu, Mirela Lungu, Dan Stanca etc.

Să ne trăieşti, stimabile!











                                            IOAN  ES  POP SI C&M

a relatat pentru dv. Claudia Minela
septembrie 2013

marți, 17 septembrie 2013

    • Strada Academiei nr 19, 010000 Bucharest, Romania

    • Proiectul “Meniu a la Carte: Lectură, carte la raft, muzică” ajunge la cea de-a cincea ediţie, motiv, sau cel puţin o scuză foarte bună, de festivităţi şi petrecere.

      Noul eveniment va avea loc în Panic! Club, vineri 20 septembrie, începând cu orele 19:00.

      Vom avea carte la raft (ce poate fi citită pe loc sau luată acasă, în schimbul altui volum contemporan) și la vânzare, autori și lectură, interpretare de roluri, live performance, invitaţi surpriză şi nu numai.

      Evenimentul va fi moderat de Felix Nicolau.

      Autori: Andrei Dósa, Cristina Nemerovschi, Krista Szöcs, Lorena Lupu, Stoian G. Bogdan, Ștefan Alexandru Ciobanu.

      Vor interpreta din Nymphette_dark99 al Cristinei Nemerovschi: Adriana Eftimie, Cristina Nemerovschi, Alexandru Barbu și Răzvan Costache.

      Live performance: Andrei Bucureci (artist spoken word) vs. Viku Zen

      Aducem mai aproape de voi literatura contemporană din România.



Share |