RADIO VOCATIV

miercuri, 22 august 2012

PORTRET RADIOFONIC - GEORGE GÎTLAN




Portret radiofonic George Gîtlan
 Radio feelmusic şi Claudia Minela, vă invită vineri, 24.08.2012, ora 20:00, la o nouă întâlnire cu poezia, în cadrul emisiunii,,ETC.''.
 Apariţie editorială ,,Hemoragie în vers alb''
Invitat poetul George Gîtlan şi VonAl, fondator şi moderator la Radio Ametist.


Un bun cunoscător al Evei, George Gîtlan, reuşeşte prin supleţea versului său, să cucerească inimile cititoarelor. Laconică, ermetică, permisibilă jocului de cuvinte, lirica din volumul de poezii ,,hemoragie în vers alb’’, idolatrizeză femeia, singura pasiune auctorială. Veşnic îndrăgostit, calcă pe nori pentru a ajunge la sufletul ei, aducându-l cât mai aproape de al său, cucerind-o prin tandreţe, curtuoazie, precum Cavalerii Mesei Rotunde sau prin ironie şi umor jucăuş, ca adolescentul teribilist, care descoperă viaţa, erosul, propriul ego, tratându-le ca pe o glumă. Erotismul îndrăzneţ din poezia ,,ciobului de stea’’ atinge cote nebănuite, surprinzând cititoarea în faţa propriilor tentaţii, vise ascunse în subconştientul celei care a uitat să rămână femeie, renăscând odată cu  versul  lui George Gîtlan, un dar adus feminităţii, ce stârneşte senzori nebănuiţi şi zâmbete misterioase, în sufletele amorţite de grijile cotidiene.

În fiecare Evă există un arbore de iubire, ale cărui rădăcini sunt înfipte adânc în pământul maleabil, protector, plin de viaţă, acel pământ fertil, viril, numit bărbat.

,,te vreau femeie/ te vreau cu disperarea celui care /nu te-a avut niciodată/ dar te-a dorit de-atâtea ori încât/ gândul-visul de a te avea chiar și măcar pentru o clipă/ pare acum o fantezie desprinsă din/eroticul imaginației mele/ alunec ușor între coapsele tale/ mă pierd și mă caut/ pulsez și tremur în tine/ ca un Vulcan fumegând/ gata să e-rupă/ toate apele tale zguduite de replici’’. 

AUDIŢIE PLACUTĂ!

Viorel Gongu, proză scurtă




Bilete pentru Monte Carlo

E noapte, e târziu, nu am bani şi nici somn. Sunt atât de nervos că nu privesc monitorul şi realizez cu greu că nu am comutat pe sistemul de scris cu caractere româneşti.
Xena, al cărui nume, mi s-a explicat la adopţie, se pronunţă Zina, este un câine mare, negru, 
un uriaş de cincizeci şi cinci de kilograme. Eu sunt al ei şi nu ea este a mea. Acum mai bine de zece ani, după ce-mi murise o altă căţea din acelaşi neam, mare, negru şi cu păr mult, am citit într-un ziar, că un adăpost canin e dispus să o ofere spre adopţie. La vremea aceea aveam circa douăzeci de câini, buni apărători ai proprietăţii mărginite de un gard precar, prieteni devotaţi şi scut împotriva unei comunităţi din Străuleşti, care adesea comitea incursiuni de aprovizionare în zona casei mele... Răposata Vanda lăsase un gol, aşa că, după ce m-am consultat cu doamna mea, am mers la adăpostul cu oferta. Eram şase pretendenţi la mâna Xenei. Am propus celei care avea să decidă soarta uriaşei să o lase să-şi aleagă stăpânul. I-a dat drumul şi ea m-a ales fără ezitare.
Acum are aproape cincisprezece ani şi nu se simte bine. Am mers la un cabinet veterinar deschis non-nstop. Medicii s-au trezit din somn, i-au făcut o radiografie la coloană, au luat probe de sânge, mi-au cântărit fata şi i-au luat temperatura. După ce i-au făcut două injecţii şi mi-au cerut 495 lei noi, m-au chemat şi a doua zi. Înainte de a pleca am surprins câteva replici între medici, din care am dedus că urmau să plece pe undeva prin Franţa, într-un concediu de două săptămâni. Am rămas dator cu puţini bani şi am plecat acasă cu iubita căţeluşă, încercând să mă gândesc de unde mai pot împrumuta bani să plătesc datoria şi să merg la o nouă repriză de tratament. Nu am strâns decât 60 lei aşa că a doua zi, cu rezultatele analizelor, am mers la un alt cabinet, în piaţa 16 Februarie. Temperatură, citit radiografii şi buletinul de analize şi, după ce am plătit 50 lei am fost trimes la un alt cabinet, pentru un alt test de sânge. Am aflat că ar mai trebui încă 50 lei pentru asta. Am făcut rost şi de banii aceştia şi am plecat la acel cabinet.
Doamna doctor care făcea analizele, nu funcţiona non-stop, aşa că, după recoltarea sângelui, am aşteptat să apară. Aşteptarea lângă un suflet drag, care suferă, este grea. Mă aflam pe hol, am auzit o discuţie între medicul veterinar şi un alt tovarăş de breaslă, discuţie din care am dedus că unul din cei doi nu-şi luase bilete pentru Monte Carlo, iar celălalt îl dojenea, atenţionându-l că aşa a păţit şi el anul trecut când a fost în Maldive, a lăsat totul pe ultimele zile şi a fost nevoit să cheltuie mai mult. Am primit confirmarea bolii ce era suspicionată, adică babesioză. Am plecat la cabinetul  unde mă trimesese pentru analize şi am început tratamentul. Când am primit trimiterea, consultaţia anterioară, am plătit 50 lei şi, ca într-o bâlbâială teribilă, mi se cer alţi 50 de lei. Plătesc, dar gândul îmi era la faptul că a doua zi nu mai aveam alţi 50 lei, dar trebuia să revin. Aparent fără legătură, întreb dacă doamna doctor a fost în concediu. Nemulţumirea interlocutoarei a fost evidentă privitor la faptul că Egiptul nu e Africa de Sud.
Am privit căţeaua mea dragă, care, alături de mulţii ei tovarăşi de suferinţă, aflaţi acolo împreună cu stăpânii lor, ce au mai multă dragoste decât bani, reuşesc să asigure concediile necăjiţilor care sunt în slujba sănătăţii canine. Mâine dimineaţă va trebui să merg din nou la cabinet. Nu am bani şi nici nu mă mai pot împrumuta. În grădină, într-un colţ, odihnesc, morţi de bătrâneţe sau de boli netratabile, nouăsprezece căţei ce mi-au fost dragi, după lunga veghe asupra casei mele şi a lor. Ce mă fac?
Monte Carlo aşteaptă şi eu nu mai am de unde să mă împrumut. Voi fi nevoit să mai sap o groapă în grădină? Voi reuşi să mai prind un bilet la Monte Carlo? Va emite vreun cabinet vreodată o chitanţă pentru sumele ce concură la binemeritata odihnă la Monte Carlo?
Veţi ajunge să mă vedeţi, pe mine sau pe vreunul dintre EI, la ştirile de la ora cinci? Odihnă plăcută, domnilor! Noaptea e un sfetnic bun. Poate mai apucaţi biletele acelea şi poate mai găsesc de unde să mai împrumut bani să nu fiţi umiliţi la un „două stele” printre străini, departe şi cu dor de casă.
...................
Xena a murit. Acum se odihneşte, după tot chinul îndurat în perfuzii, injecţii, teste de sânge. Nici acum nu ştiu dacă aveam dreptul să cer să fie eutanasiată, dar am făcut-o. Aveam eu dreptul să întrerup o viaţă? Sunt eu Dmnezeu? Nu m-am jucat nici o clipă cu gândul, că pot dispune de o viaţă, dar am făcut lucrul acesta. Nu-mi dau seama, precis, dacă lupta pentru a ţine în viaţă căţelul meu drag, am dat-o din egoismul de a o avea aici, sau pentru ea. Oricât îmi scrutez sufletul, oricât mă străduesc să fiu obiectiv, dureros de obiectiv, nu reuşesc. Mă gândesc la demnitatea de a muri. Fiarele pădurii, lăsate de Dumnezeu, când ştiu că li s-a închis timpul, se retrag discret şi mor, de obicei singure. Civilizaţia a anulat acest dat, intervenind pentru salvarea de vieţi, pentru uşurarea suferinţelor, şi uneori pentru curmarea lor. Nu aparţin niciunei culte, care refuză efectele evoluţiei în civilizaţie, dar cred că suferinţele, fizice şi psihice, ne sunt date ca să le parcurgem. Zina a murit lăsând încă un gol în aerul pe care abia mai pot să-l străbat, de atâtea goluri pe care trebuie să le ocolesc. În ziua când voi lăsa şi eu golul meu de aer, căţelul care îmi va supravieţui va rămâne nemişcat şi nemuritor, pentrucă nu va mai avea nici un gol de umplut.
Share |