Am fost martor direct al involuţiei din ultimii zece ani a
mascaradei bacalaureniene, un hei-rup de informaţii inutile care nu fac altceva
decât să ameţească mintea, şi aşa mahmură de teribilism a adolescenţilor
douămiişti, o minte care visează la maşini ,,marfă’’, ,,ţoale’’ de firmă, cluburi
dezmăţate, în care se fumează jointuri şi se consumă băuturi alcoolice en gros.
Unde să mai încapă şi Eminescu, Negruzzi, Sadoveanu, Marin Preda, Alecsandri,
Eliade, Cărtărescu, Blaga, Macedonski etc.? Au avut de ales între distracţie şi
cărţi. Majoritatea elevilor nu a deschis o carte pe toată perioada liceului. De
ce? Simplu-lehamite. La câte informaţii inutile trebuie să reţină elevul,
liceanul, mai bine lipsă. Cine greşeşte, de ce s-a ajuns la asemenea situaţie,
ce e de făcut pentru a evita rezultatele slabe de la examenul de bacalaureat?
Nimeni nu va şti niciodată, atâta timp cât relaţia dintre elev şi profesor este
una ostilă, o relaţie în care elevul se
supune orbeşte regulilor date de profesor iar profesorul face tot posibilul, chiar şi prin metode
coercitive, ca elevul să înghită toată programa heirupiană predată de el.
Să exemplificăm. De ce trebuie să ştie un liceean - care
şi-a ales ca profil de studiu construcţiile sau mecanica auto- tehnică literară,
asemenea elevului care şi-a dorit să studieze, să aprofundeze aceste tehnici?
Îmi vor răspunde cei vizaţi că nivelul elevilor care termină 12 clase trebuie
să fie acelaşi la Limba şi Literatura Română. După părerea mea- greşit. Iată
câţiva termeni care chinuie mintea elevului în realizarea unei lucrări argumentative,
cu privire la apartenenţa unui text literar (exemplu – nuvela): prezentarea
câtorva caracteristici ale speciei narative,
existente în opera studiată (specie epică în proză, construcţie riguroasă, fir
narativ central, conflict gradat, rolul finalului în construcţia nuvelei, construirea
personajelor prin acumularea detaliilor , actiunea gravitează în jurul
personajului principal, tendinţa spre obiectivare etc.); ilustrarea tipului de
nuvelă ales (psihologică, fantastică, istorică); relevarea argumentată a
particularităţilor discursului narativ (compoziţie, alternanţă/ înlănţuire,
incipit, final); prezentarea construcţiei subiectului în nuvela studiată, cu
integrarea adecvată a conceptelor operaţionale specifice (acţiune, conflict,
relaţiile temporale şi spaţiale) etc.
În loc să simplificăm metoda de învăţare prin încurajarea
elevului în a citi romanul sau volumul de poezii şi a-l discuta în orele de
profil, complicăm lucrurile inhibându-i cu multiple definiţii şi teorii despre scheme
de realizare a unui eseu. Ce este de fapt eseul? O lucrare de proporţii
restrânse, pe un anumit subiect, compusă
cu mijloace originale, expunând un punct de vedere
personal, fără a epuiza subiectul. Aşa ar fi normal. Dar elevii nu sunt
încurajaţi în acest sens, lor impunându-se să ţină cont de aceste reguli
tehnice care îi derutează mai mult -
(mesaj, emiţător/ locutor, receptor, cod, canal, roman/ autor
subiectiv/obiectiv/canonic, remă (temă +remă rezultă enunţul), perspectiva narativă
(* punct de vedere omniscient, viziunea dindărăt; * punct de vedere intern,
viziune cu; * punct de vedere exterior, viziune din afară), ordinea temporală în
opera literară studiată (anacronia, analepsa), durata, elementele fundamentale
ale mişcării narative (elipsa, pauza descriptivă, scena, rezumatul), etc. Lista
ar putea continua. Sunt sigură că v-aţi plictisit încă de la început. Acum
puneţi-vă în situaţia elevului. Nu-i aşa
că-i daţi dreptate?
Ei nu sunt capabili să citească o carte din
programa şcolară, darămite să mai facă şi comentarii elaborate. Ar trebui pus
accent mai mult pe opera literară şi autorul acesteia, pe curentul literar căruia îi aparţine. Elevii trebuie să
gândească singuri şi să scrie despre ceea ce au citit, fără influenţe stricte de
tehnică literară. Aşa s-a ajuns ca un elev care termină liceul să nu ştie, când
trimite o scrisoare, ce este el-destinatar sau expeditor, să nu ştie să facă o cerere sau, şi mai rău,
să compună ,,versuri’’ greţoase, ieftine, p ebandă rulantă, pentru manele.
Dezinteresul pentru lectură este revoltător.
Calculatorul, societatea, profesorii, educaţia primită acasă, sursele mass
media, au dus la degradarea şi lipsa de respect a tinerilor pentru valorile naţionale
ce odinioară, în perioada interbelică, au adus faimă ţării.
Dacă renumitul Caragiale a adus în prim plan
Miticii societăţii acelei perioade, ridiculizându-i, folosind vocabularul
argotic şi jargonic, eu mi-am permis să aduc în linia întâi Gogii societăţii de
astăzi cu limbajul adecvat. Iată o categorie a gogilor depre care tocmai am
vorbit:
Gogule
2 (nebacalaureaţilor)
gogule(2)
nebacalaureaţilor
+16
nu mai rânji fasolea la mine
că purceaua-i moartă-n coteţ frate
pute bucureştiul de ifose
uite la ei gogule îi găseşti în centrul vechi
se strâng ciorchine la mese
cu un quelque chose în faţă şi ard gazu' ore întregi
ce le pasă lor de ghiţă şi porcarul lică sămădăul
de profu' de pian gavrilescu şi ritualurile ezoterice din nuvela fantastică
li se rupe de lăpuşneanu şi leacul lui de frică
despre levantul sau miticii lui conu iancu ce să-ţi mai spun
se uită ca cioara-n scorbură
nu le e frică gogule
şi nici ruşine că şed elegant pe spinarea babacilor
că deee... 'mnealor vezi doamne junime studioasă
pe dracu
doar jumătate a trecut pragul
restul nişte babuini mototoli
care nu sunt în stare decât să consume moca
din truda altora
să se hlizească prin cluburi încălecând bare
să ardă iarbă şi să facă sex cât cuprinde pe n.v.
asta-i viaţă
gogule?
basta
