RADIO VOCATIV

miercuri, 30 octombrie 2013

În joaca lor lovesc fără să simtă



Bărbaţii
Nişte băieţi mari  veşnic nemulţumiţi
Tăcerea lor un cristal evident,
Impenetrabil
Nu o poţi pătrunde
Decât dacă  o spargi în mii de bucăţi
Greu de adunat
Fiecare atingere sângerează
Îţi crestează încercările de a strânge lumina
Ea taie privirea până ajunge în infernul din tine
Apoi se răspândeşte
Ca o hiroşimă în mijlocul mării

Băieţii războinici
În joaca lor lovesc şi nu simt viteza durerii
Sau vâslele inimii pătrunzând adânc în carnea apelor
Lovesc nu văd nici podul sărutului
Nici puntea iubirii
Pentru că ei, băieţii mari
Au un singur scut peticit de orgolii

Şi cioburi din oglinzi narcisiste.

duminică, 27 octombrie 2013

Pariu pe Prietenie, duminica, 3 nov., ora 19:00, Mojo

sâmbătă, 26 octombrie 2013


Pariu pe Prietenie - Cu bloggerii pe scenă!

Pariu pe Prietenie este evenimentul din București unde se adună periodic (o dată la două săptămâni) pe scena oferită cu generozitate de clubul Mojo, oameni care aduc daruri artistice publicului. De-a lungul timpului (în ianuarie o să împlinim o frumoasă vârstă) am avut invitați unul și unul care au făcut ca aceste seri să se facă auzite dincolo de granițele capitalei. Fapt pentru care întreaga echipă organizatorică le mulțumește!
Pe data de 3 noiembrie 2013 (ora 18:00) facem un experiment (din câte știu în premieră) și oferim scena, cu predilecție, bloggerilor. De ce? Pentru că sunt mulți bloggeri care, din spatele unor taste (cu sau fără silicon), oferă lucruri de calitate în umbra unui oarecare anonimat oferit de lumina monitorului. Selecția nu s-a făcut pe baza traficului, ci pe cea a plăcerii de a scrie sau de a se manifesta artistic în lumea de pixeli (sau în afara ei). Am urmărit calitatea nu cantitatea oferită, și nu în ultimul rând respectul fiecărui autor pentru neuronul cititorului, respect care se manifestă prin lipsa de publicitate agasantă sau evitarea unor subiecte mondene fără valoare, fără gust. Așa se face că nu sunt pe scenă bloggeri cu ștate ci doar acei frumoși care oferă mici bogății pe lângă care trecem fără să le observăm. Știm că mai sunt astfel de bloggeri, ne cerem iertare că nu i-am descoperit și le spunem că îi așteptăm la o viitoare ediție.
Să sperăm că cei pe care pariem în această ediție se vor face auziți mai mult cu această ocazie, și astfel vor fi citiți de mai mulți cititori.

Editura LITERA va fi prezentă cu o carte pentru o persoană din public care va fi atentă la ce se întâmplă pe scenă, și la finalul serii va răspunde la întrebarea noastră.

Seara va arăta așa.

Literatură

Raluca Dan - buletin dada

Mihaela Luca - salată de gânduri

Monica Berceanu - once
Liviu Drugă - liviudrugă

&

Muzică

Andrei Neagu - andreineagu.com

Florin Panianopol - clip video

Elena Crimson - clip video

Ana Teodora - clip video

MICUL PARIS ANIVERSEAZA 4 ANI... CONCERT DE ZILE MARI

Concert Aniversar MICUL PARIS 4 ani.
Club MOJO – joi, 7 nov. 2013 ora 20:00
Invitat special: MARIUS BATU (Poesis)
Invitati: Adi Sebe (trupa Hush), Radu Cartianu (trupa Casa Presei), Denisa Popa & Ovidiu Achim.
Intrare: 10 lei. Rezervari: 0760-263.496.
Parteneri media: Radio3Net, Psihologul muzical, Concerte-azi.ro, Advertising4U.ro

joi, 24 octombrie 2013

Prefaţă proză scurtă - Cămaşa de noapte- autor Viorel Gongu



                   

                       


,,Puţini se nasc şi rămân oameni.'' (Viorel Gongu)
,,Cămaşa de noapte'' - autor Viorel Gongu
prefaţă Claudia Minela

Mulţi sunt cei care se joacă de-a scrisul, puţini sunt cei care fac un joc din scris, reuşind să trezească interes pentru labirintul cuvintelor frumoase, labirint cu o singură ieşire - spre sufletul cititorului. Unul dintre aceşti creatori de jocuri este şi scriitorul Viorel Gongu.
A debutat cu romanul ,,Bilete de loterie’’, publicat la Editura Topoexim, Bucureşti 2011, un jurnal neobişnuit ce şi-a propus să dezvăluie misterele unei femei, îndrăgostită de doi bărbaţi. Autorul se transpune în pielea protagonistei încercând  să transmită cognitiv sentimentele femeii în anumite momente speciale din viaţa ei.
,,Ultimul trandafir’’, apărut la aceeaşi editură – Topoexim – reprezintă cea de-a doua carte, un volum de versuri scris în formă fixă – glosse, sonete, stampe.
,,Cămaşa de noapte’’ este un puzzle care asamblat, formează omul şi viaţa cu neajunsurile şi bucuriile ei, cu amintirile rămase în albumul nealterat de timp al sufletului.
Punctul de pornire - naraţiunea ,,Cămaşa de noapte’’- are un fundament filosofic puternic ancorat în realitate care jonglează cu ideea că oamenii ieşiţi din standardul normalităţii, nu sunt în toate minţile. Imaginaţia unora de a vedea  lucrurile din jur altfel este privită ca o ciudăţenie de cei incadraţi în matriţele obişnuite, preluate prin educaţie, de la generaţiile anterioare.  Astfel autorul dă viaţă lucrurilor din casă, personificându-le şi vorbind cu ele. Ajuns la spital constată cu uimire că medicul este tot un ciudat ca şi el, un om care vede altfel lucrurile, auzindu-le cum grăiesc între ele. Răspunde medicului care-l consultă fără rezerve, referindu-se la semnificaţia reală a unor lucruri văzute din propriul unghi : ,, Sunt cuvinte care, prin alternanţa lor consonantică spun una, dar înţelesul, impus şi acceptat de toţi este cu totul altul.
-Exemplifică!
-Dacă rostesc cuvântul lună eu văd degetul mare alunecând pe fundul unei tipsii de cupru. Dacă aş dori să transmit eu cuvântul lună aşa aş face-o.
Apoi cuvântul ZI îmi sugerează un cuţit tăind felii dintr-o jumătate de ceapă uscată. Dar nu cred că e cazul să scriem un dicţionar explicativ corector. Şi acesta este un capitol închis!’’
O altă ciudăţenie auzită de ,,bolnav’’ este aceea a vorbelor rostite de salvare: ,,Şi eu sunt obosită. Mai am două luni şi mă casează. Vreau să devin un balansoar de curte, un leagăn de copil sau poate un stâlp de înaltă tensiune, să stau şi să ascul vântul.’’, un moment sensibil captat de undele speciale, ciudate, condamnate de societate.
Cămaşa de noapte primită în dar de la Doina, o amică din grupul său de ,,prieteni’’, are puterea albastră de a schimba totul în jur : ,, Ştii, ceva mai devreme am surprins o scenă de dragoste între ochelarii tăi şi ai mei, ca apoi să surprind într-o poziţie total indecentă pe cei doi de pe fotoliu…’’. Cei doi de pe fotoliu fiind două halate de casă, al ei si al lui.
În final bolnavul cere ajutor medicului de specialitate care-i spune că ar putea să-şi recapete limbajul universal, ceea ce înseamnă - un ,,risc major... Nu vezi că lumea este bolnavă? Nu vezi că suntem condamnaţi să trăim printre ei, după regulile lor, pentru că ei sunt majoritari? La revedere şi te rog spune-i halatului doamnei că-l îmbrăţişez cu drag.’’. Un final surpriză, imprevizibil.

Irealul întîlnit în proza scurtă a lui Viorel Gongu reprezintă  o categorie estetică în care fapte neobişnuite, inexplicabile, intervin şi perturbă realitatea cotidiană, precum în lectura ,,Lumea lui Lem’’, (Lem Stanislaw, scriitor polonez SF), o lume care face referire la natura inteligenţei în imposibilitatea comunicării și înțelegerii reciproce, disperarea în fața limitelor omenești, locul omenirii în Univers, al speciilor pe cale de dispariţie, cauzată de nocivitatea prezenţei omului, de   predispoziţia lui în a construi ceva, cu preţul dispariţiei a altceva, dereglând astfel cursivitatea firească a vieţii,  prin exterminarea unor specii din lumea necuvântătoarelor, aşa cum este cazul  exemplarului amintit în lectură – Fluturele Regina Alexandra (nume dat de lordul Walter Rothschild). Este cel mai mare fluture din lume, pe cale de dispariţie,  căruia i se dau şanse de supravieţuire doar în lectură, din păcate.

O altă temă care se evidenţiază în naraţiunile lui Viorel Gongu este tema copilăriei, bine conturată prin prezentarea faptelor, a locurilor şi personajelor închise în folderul emoţional al memoriei afective. Inventivitatea copilului sărac, speranţa că va fi perceput asemenea celorlalţi, nefiind luată în seamă  latura socială, care nu depindea de el, au reprezentat baza morală pe care s-a construit, călit, caracterul maturului de mai târziu. Atât în naraţiunea ,,Bicicleta’’, unde este evidentă dorinţa micuţului de 8 ani  de a intra în posesia bicicletei, obiect ce constituie premiul unui concurs de trotinete, cât şi în lectura ,,Suta de lei’’, descoperim momente care l-au dezamăgit prin nedreptatea deciziilor luate de cei maturi. Rămâne să deceleze cititorul cauzele dezamăgirilor din viaţa băieţelului care muncea din greu pentru a strânge suma de bani ce reprezenta costul unui bilet la cinematograf sau pentru a cumpăra piesa necesară reparării trotinetei defecte, găsite la gunoi, obiect fără de care nu putea participa la concurs, pentru a-şi realiza visul mult dorit, obţinerea bicicletei. Legat de acest episod voi cita  două fragmente care reproduc atmosfera copilăriei din acea perioadă: ,,Erau vremurile când sufletul meu încă savura zorii, când ascultam pământul şi trenurile. Cunoşteam foarte bine monedele de 5 bani… Uneori, printre monedele de 5 bani, primite de la vecini drept răsplată, din restul rămas de la cumpărături, căutam bănuţii care nu aveau steluţă pe stemă, între raze... În casă, într-o cutie hexagonală de tablă, în care fuseseră dropsuri Kandia, aveam o mulţime de bănuţi de un ban, … cu care tata, unchiul Jean şi verii lor jucau poker. Stăteam în spatele lor şi chibiţam, prin fumul albăstrui de „Carpaţi” fără filtru, ascultând în timpul jocului meciuri la difuzor (…). De pe atunci am înţeles cu adevărat expresia „non idem est sic duo dicunt idem”… Ce dileme aveam atunci când strângeam în pumn un „50 de bani”! Să-mi cumpăr două pahare de sifon, să-mi iau un sirop sau să mai strâng până la un leu şi douăzeci şi cinci de bani şi să merg la „Clubul C.F.R” să văd un film ... Afişele de la Club anunţau un film extraordinar, „Godzila". Fotografiile lucioase, alb-negru, mă fascinau cu animalul acela uriaş’’.(Suta de lei); ,,Lăptăreasa care ştergea cu podul palmei numărul sticlelor de lapte scrise pe tocul uşii, sticle ce urmau să fie plătite la leafă, căruţa cu gheaţă pentru răcitor, … erau doar câteva amintiri rămase în cufărul încuiat al copilăriei anilor ’60. Am mâncat acelaşi iaurt cu zahăr şi cu pâine alături de un ceai cu lămâie … am prăjit două ouă şi le-am mâncat cu două felii de parizer … Cu o seară înainte îmi spălasem pantalonii scurţi şi tenişii chinezeşti, cu talpă verde, din cauciuc.’’ (Bicicleta)

Viorel Gongu, un mare iubitor de animale, reuşeşte să impresioneze prin texte inspirate din realitate, precum ,,Bilete pentru Monte Carlo’’ – în care stăpânul descrie detaliat aroganţa celor care şi-au ales o meserie, cea de medic veterinar, doar pentru bani, pentru a-şi petrece vacanţele în locuri costisitoare, vacanţe făcute pe spinarea suferinţelor animalelor.  Este remarcabil  cum stăpânii fac sacrificii să diminueze,  fără să aştepte nicio răsplată din partea cuiva. Nu pot trece mai departe, fără să aduc în discuţie atracţia autorului faţă de cai, animale  mândre, cu personalitate puternică. Calul din textele lui Viorel Gongu impresionează copilul, este atras de tânăr şi iubit de adultul  care îl admiră şi îl ţine aproape de sufletul său, purtându-i de grijă - ,, Prima dată când am văzut un cal, de aproape, era pe vremea când miroseam a iarbă crudă şi când străbunica, după ce îmi cerceta picioarele desculţe … mă spăla cu apă de la gârlă şi mă aşeza pe prispă, pe un braţ de pănuşe de anul trecut. Dormeam cu descântecele ei în gene şi cu visele mele sub pleoape. Norii coborau pufoşi până pe obrajii mei şi erau calzi şi tremurători. Am deschis ochii şi am văzut nişte dinţi mari zâmbind pe după buzele moi şi calde. Ne-am privit o clipă în ochi şi nu ne-am temut. Vraja s-a topit sub vocea hotărâtă a babei Şerbana: -Nea, boală!’’.

Precum Van Gogh (,,Bucuria vieţii’’, de Irving Stone) care descoperă viaţa mizeră a minerilor, cu plămânii ciuruiţi,  sutele de copii, sub 14 ani, care trudesc câte 12 ore zilnic în iadul  minelor, expuşi celor mai tragice accidente , pentru 2 franci pe zi, Virgil Gongu descoperă şi el lumea întunericului autohton unde cei oropsiti, pentru a practica această meserie, ca un blestem, sunt nevoiţi să împartă cu şobolanii aerul şi spaţiul galeriilor întunecate, reci, gata oricând să  se prăbuşească peste ei, galerii  cu miros de mucegai şi umede, unde minerii  sunt urmăriţi, de la intrarea în şut şi până la ieşire, de  coasa morţiiToate aceste aspecte neplăcute din viaţa minerilor sunt inspirate din propria experienţă. Viorel Gongu cunoaşte oameni speciali, care, în ciuda condiţiilor grele de muncă, au păstrat delicateţea unui suflet sensibil.  Am găsit povestea bărbatului care munceşte in mină şi  face tot posibilul ca dragostea paternă să înlocuiască lipsurile. Atenţia  cu care işi ingrijeşte fiica, compensează lipsa mamei şi pe cea a banilor. Vestea că fetiţa este cerută în instanţă de mama sa, afectează puternic viaţa celor doi, tată şi fiică ,, Îl privesc atent: e albit la tâmple, cu faţa numai colţuri şi riduri. Prin căldura stătută se aude o sonerie: ies copii de la şcoală. Îl văd tresărind. ..’’. (Luminile  s-au stins).
Un alt personaj atipic mediului ostil din mină  este nea Bibi, omul care ascunde in spatele măştii de fier un suflet de copil, de artist - ,,violonistul infantarist’’- ,, Duritatea şi uneori grosolănia lui cu oamenii din subordine m-a şocat. I-am reproşat lucrul acesta şi mi-a replicat:
-Mă-sa şi ta-su mi i-a dat vii şi întregi. Numai aşa pot să-i dau teferi la liberare.
Toată această aparenţă de duritate ascundea un suflet ce se descoperea numai seara, cînd ne strângeam la ei acasă şi Bibi ne cânta din vioară. Cu ochii închişi călătorea, numai sufletul lui ştie pe unde.’’ (Concertul pentru vioară nr.5 K 219 de Mozart).

Prefaţă volum de versuri- HEMORAGIE ÎN VERS ALB -autor George Gîtlan





1. REVISTA NEGRU PE ALB






                                          ARTICOLE  SEMNATE DE RALUCA NEAGU
                                                                 RALUCA NEAGU
                                  RALUCA NEAGU - NOUA GENERAŢIE - NEGRU PE ALB


             ARTICOL REALIZAT DE CLAUDIA MINELA - REVISTA NEGRU PE ALB
                                                                              C&M
                                                      C&M- CLOŞCA :)




CRONICĂ EVENIMENT ÎN REVISTA ATITUDINI


REVISTA ATITUDINI
Fondator - ,,Casa de cultură I.L. Caragiale'' a Municipiului Ploieşti
Cofondator -Ion Stratan
Echipa redacţională: 
Gelu Nicolae Ionescu - redactor coordonator
Marian Dragomir, Călin Derzelea, Camelia Iuliana Radu, Cristi-Ana Popescu, Mihai Tudor, Constantin Dobrescu, Alexandra Ioniţă - redactori




Din  cuprinsul revistei nr. 8(77):
Reverenţa prozatorilor de mâine, Mircea Iorgulescu - remember, Un interviu neucnoscut, Două tablouri, două destine, Valeriu Mircea Popa - Cercul de Camfor, Evenimente culturale etc.





REVISTA ATITUDINI ŞI PARIU PE PRIETENIE

REVISTA ATITUDINI
Fondator - ,,Casa de cultură I.L. Caragiale'' a Municipiului Ploieşti
Cofondator -Ion Stratan
Echipa redacţională: 
Gelu Nicolae Ionescu - redactor coordonator
Marian Dragomir, Călin Derzelea, Camelia Iuliana Radu, Cristi-Ana Popescu, Mihai Tudor, Constantin Dobrescu, Alexandra Ioniţă - redactori






miercuri, 23 octombrie 2013

INTERVIU ÎN FLACĂRA LUI ADRIAN PĂUNESCU- ADRIAN DELIU





"Traducătorii sunt caii de tracţiune ai culturii."
Aleksandr Sergheevici Puşkin

De data aceasta am ales pentru interviu un om special, un om modest pe care l-am cunoscut la cenaclul Pariu pe Prietenie. Am aflat despre el multe lucruri interesante pe care le voi devoala pe parcursul interviului.
Născut pe 2 decembrie 1963, în Bucureşti, absolvent al Liceului Mihai Viteazu (1982) şi al Facultăţii de Cibernetică (ASE, 1988), Adrian Deliu decide să nu profeseze meseria în care s-a specializat, alegând-o pe cea de traducător.
În perioada 1990 – 2004 a lucrat în presa scrisă, la diverse publicaţii şi a avut colaborări la câteva posturi de radio.
Din 2004  începe colaborarea cu Grupul de edituri Corint; pentru o scurtă perioadă, ca redactor de carte. ,,am lucrat la redactarea unei cărți, și am fost foarte nemulțumit de felul în care fusese tradusă, motiv pentru care m-am hotărât să activez eu ca traducător. De atunci, s-au strâns zeci de titluri de cărți traduse, pentru editurile Leda, Corint Junior și Corint. Pentru o scurtă perioadă, am colaborat și cu Grupul RAO, iar de curând traduc și pentru Editura Epica.’’
În tot acest timp a trecut prin foarte multe genuri literare: cărţi pentru copii, inclusiv antologii de poveşti, romane de aventuri, thrillere, fantasy, policier, dar şi enciclopedii, biografii sau materiale de specialitate din diferite domenii. În ultima perioadă a tradus un gen literar foarte popular, numit Young Adult Romance.

C.M.- Adrian, te rog să numeşti câteva titluri de cărţi traduse de tine şi autorii acestora.

A.D.- Sunt cam multe, și mi-e destul de greu să aleg doar câteva... Dar, hai să menționez, din prima mea parte a activității de traducător, seria Cavalerii Pardaillan, de Michel Zévaco (10 volume), pentru că mi-a amintit de adolescență, iar din cea mai recentă, Creatura, de Nely Cab, un roman care urmează să apară în curând la Editura Leda, 10 lucruri pe care le-am făcut (și probabil n-ar fi trebuit), de Sarah Mlynowski, Probabilitatea statistică de a te îndrăgosti la prima vedere, de Jennifer E. Smith, Destine la limită, de Katie McGarry, sau Mare Tranquilitatis, de Katla Millay, toate acestea recent apărute la Editura Epica. Ți-am enumerat doar câteva dintre cele care mi-au plăcut în mod special.
C.M.- Îmi mărturiseai că lucrând la redactarea unei cărţi ai fost nemulţumit de traducerea făcută. Îţi aminteşti despre ce carte este vorba? Să înţeleg că aşa ai început cariera de tradcător?

A.D. – Da, e o poveste mai veche, sunt vreo nouă ani de-atunci. Știi, Claudia, eu sunt destul de „mofturos” când e vorba despre cărți (nu și în rest). Lucrând timp de mai mulți ani în presa scrisă, în majoritatea timpului ca secretar general de redacție la diverse publicații, mi-am ascuțit simțul de observație în privința corectitudinii gramaticale și ortografice a ceea ce citesc, a fluidității și inteligibilității frazei, și așa mai departe. În cazul cărților, trebuie să mai urmărești și fidelitatea cu care se redau prin traducere intențiile autorului, ca și respectarea limbajului din original. De exemplu, dacă personajele sunt la vârsta adolescenței și au un limbaj colorat, firesc, doar n-o să-i faci să vorbească de parcă ar fi la o sesiune de comunicări științifice, nu? Și am întâlnit destule astfel de cazuri, din nefericire. Sau, când se întâmplă ca, din zece sensuri posibile ale unui cuvânt din textul original, traducătorul să-l aleagă tocmai pe al zecelea clasat în topul relevanței… Cam așa s-a întâmplat, lucram la redactarea unui roman clasic – hai să nu mai spun și care, chiar nu contează – și, văzând câte corecturi sunt nevoit să fac, i-am propus directorului Editurii Corint să-mi încerc și eu puterile ca traducător, convins că m-aș descurca mai bine. Am dat o probă, am primit apoi mai multe lucrări de tradus… Și uite că, de vreo nouă ani, cu așa ceva mă ocup.
C.M. – Cred că pentru a traduce o carte trebuie mai întâi de toate să cunoşti foarte bine limba română, apoi să cunoşti  subtilităţile celeilalte limbi, pentru a putea  reda cu exactitate mesajul transmis de autor  sau pentru a reda fidel expresiile idiomatice ale limbii respective care nu pot fi traduse mot a mot, ci folosind un sinonim al acelei expresii. Cum te descurci cu acest aspect lingvistic  dificil şi care a fost expresia folosită cel mai des în limba engleză?
A.D. – Hmm… N-ai vrea să-ți răspund la ultima parte a întrebării! Gândește-te că tocmai vorbeam despre adolescenți și limbajul lor colorat, și-o să subînțelegi răspunsul… Chiar, bine că mi-ai amintit! Am constatat un paradox, în ceea ce privește cititorul român: nu suportă să vadă într-o carte cuvinte mai pe șleau, sau înjurături redate întocmai, ci preferă să fie atenuate. Cam de genul legendarului „la naiba!”, soluția universală adoptată de o celebră traducătoare a filmelor de pe casetele video ale altor vremuri. Dar același cititor nu e deranjat câtuși de puțin să citească respectivele cuvinte în engleză, sau să le audă prin filme. Nu, în română nu-i place lui să le citească, sau să le audă. Cu toate că, în viața de zi cu zi, le folosește frecvent. Nu generalizez, dar cam asta e tendința majoritară. Nu știu ce să zic... mie, unul, nu mi se pare normal, totuși.
Așa, și să-ți dau totuși un exemplu de expresie care mi-a dat destulă bătaie de cap la traducere. Într-o carte la care am lucrat recent, la o petrecere între adolescenți, un personaj spune, la un moment dat: „Isn’t that the pot smoker calling the kettle black?” Ei, în limba engleză există expresia „The pot calling the kettle black”, echivalentă oarecum cu „Râde ciob de oală spartă”. Doar că, în exemplul meu, personajul face un joc de cuvinte, iar „pot” nu mai are sensul de „oală”, ci pe cel argotic, de „marijuana”. Așa că am încercat să apelez la o altă vorbă a poporului român, pe care am adaptat-o astfel: „Nu cumva vezi iarba din ochiul altuia, în loc de bârna din al tău?” Aici, „iarba” având, evident, același sens argotic.
CM - De curând te-ai întâlnit cu o parte dintre foştii colegi de şcoală generală. Mărturisesc că asemenea întâlniri sunt de invidiat şi din ce în ce mai rare. Trebuie să fi depănat multe amintiri din vremea începutului de adolescenţă. Ne povesteşti ceva haios? 
A.D.- A fost o întâlnire superbă, chiar dacă n-au reușit să vină prea mulți dintre foștii colegi. Culmea, am reușit să punem la cale totul datorită a două dintre fete, una care locuiește acum în Marea Britanie, iar cealaltă, în Germania. Ele ne-au mobilizat și pe noi, cei rămași pe-aici. Ce să zic... am discutat multe, dar faza cea mai haioasă mi s-a părut aceea că, fiecare când își făcea apariția pe terasa respectivă, simțea nevoia să se prezinte! „Eu sunt Cutare…” După atâția ani, își închipuiau oamenii că nu-i mai recunoaște toată lumea! Ai dreptate, sunt rare astfel de întâlniri, dar noi ne-am propus să le „îndesim”. Sper să ne și ținem de cuvânt, de data asta.
C.M. - ,,mă consider bogat la capitolul amintiri’’, îmi spuneai când te refereai la corifeii muzicii folk: Mircea Vintilă, Baniciu, Alifantis, Andrieş, Bodolan, Şeicaru… Legat de subiectul amintit, povesteşte-ne, te rog, un episod drag sufletului tău!
A.D.- Dragi mi-au rămas cam toate ocaziile în care i-am văzut pe diverse scene, sau când am stat la un pahar de vorbă, cu unii dintre ei. Una dintre cele mai frumoase amintiri aș zice că datează din 1985 sau 1986, nu mai știu exact, scuze pentru lacunele de memorie. Pe atunci, în vacanța de vară, se organizau tot felul de festivaluri și spectacole în incinta ștrandului studențesc din Tei. Într-o seară, după spectacol, stăteam la o masă mare, pe terasa hotelului de acolo, cu membrii trupei Celelalte Cuvinte și cu alți câțiva prieteni. La un moment dat, a apărut „dom’ profesor”, adică Alexandru Andrieș. Cineva l-a invitat să stea un pic cu noi, a acceptat, am discutat o vreme, după care Călin Pop i-a pus în brațe chitara lui și l-a rugat să ne cânte ceva. Și ne-a cântat… cred că vreo două ore! Îți dai seama ce-a fost acolo…
M.C.- ,,am chiulit o lună de la facultate să merg în turneu cu Celelalte Cuvinte, am cărat scule, am montat, am demontat, am făcut sunet, lumini, pirotehnie chiar... cu Moţu am iarăşi foarte multe amintiri…mi-a fost un fel de mentor’’. Cum era Moţu ca om? spune-ne ceva despre el. Ce este pittbeat?




A.D. – Aici ar fi de povestit, nu glumă… Cât spațiu ai în revistă? Vreo două sute de pagini cred că ar fi de-ajuns, pentru un mic rezumat… Bun, hai să le iau pe rând.
De trupa Celelalte Cuvinte mă leagă o veche și frumoasă prietenie, care a debutat în 1984, la prima ediție a seriei de festivaluri despre care spuneam adineauri. Moțu Pittiș mi-a spus despre ei, ceva la modul:„Băi, vino neapărat mâine să asculți o trupă din Timișoara, care cântă ca Phoenix în zilele lor bune, și la care atmosfera din sală e ca la Iris din perioada de glorie!” Așa obișnuia Moțu, să se raporteze la anumite repere… Normal că m-am dus să văd despre ce e vorba, știam că Moțu, când recomandă un lucru, chiar e ceva care merită toată atenția. Și am văzut. Trupa se lansase doar de trei ani – de fapt, doar de doi și jumătate – dar avea deja un repertoriu consistent. Era după-amiaza, pe o scenă mică, instalată pe un spațiu destul de restrâns, în plin soare, sonorizarea nu excela, dar ce-am auzit m-a impresionat mult. Apoi i-am cunoscut și pe membrii formației și mi-am dat seama că am de-a face cu oameni de o calitate deosebită. Așa am ajuns să fiu nelipsit de la concertele lor din București, dar am reușit să ajung și la altele, prin Timișoara, Oradea, Cluj, Brașov, Iași, Râmnicu Vâlcea și, evident, Costinești. Am fost cu ei prin turnee, așa e, i-am ajutat cu tot ce-am putut, din prietenie. Și acum suntem în relații bune, chiar dacă ne vedem mai rar. Iar din punct de vedere muzical, în opinia mea, e cea mai bună trupă rock românească din toate timpurile.
Pe Moțu, dacă vrei să-l descriu ca om, hai să-ți povestesc despre primul meu interviu din cariera publicistică. Era spre sfârșitul toamnei lui ’83, începusem facultatea de puțin timp, și descoperisem că exista o publicație a ASE-ului, „Tribuna Studentului Comunist” se numea. M-am dus la redacție, am zis că aș vrea să scriu și eu, și am fost întrebat: „Cam ce propui?” „Un interviu cu Florian Pittiș”, am zis. Marina Almășan, care pe atunci era redactor șef, m-a privit destul de neîncrezătoare, dar mi-a zis să încerc totuși, să vadă ce-o ieși. L-am căutat pe Moțu, i-am spus despre ce era vorba, și a acceptat imediat, după cum mă și așteptam. De altfel, el spunea mereu că pentru studenți e mereu disponibil, iar când era invitat la câte un bal al bobocilor, venea, se comporta la fel ca pe oricare scenă profesionistă, dar refuza să ia vreun ban. Bun, și să revin la interviu. Mi-a zis să vin într-o sâmbătă, seara, la teatru, în cabina lui de la Icoanei, că are „Hamlet” și intră abia după pauză (el jucând rolul Laertes), așa că avem timp să vorbim. Printre altele, l-am întrebat ce rol și-ar dori cel mai mult să joace. La care el mi-a răspuns: „Singurul rol pe care mi-l doresc este cel de om!” Și pot să spun, cu toată convingerea, că l-a jucat cu strălucire, ca pe toate celelalte roluri interpretate pe scenă.
Tot atunci, eu întrebându-l ceva despre tinerețea de spirit a unui actor, replica lui a venit imediat, citând un faimos vers din piesa „My Generation”, a trupei The Who: „Sper să mor înainte de a îmbătrâni”… Ce să mai spun… Rar mi-a fost dat să întâlnesc un om capabil să-ți dea replici atât de sclipitoare, într-un mod atât de spontan. Un om de o mare generozitate, îndrăgostit de muzică, de teatru, de cuvântul scris, rostit sau cântat, dispus totdeauna să-și împartă comoara cu cei din jur. De multe ori ne invita la el acasă, pe câțiva dintre fidelii lui spectatori, să vedem câte un concert nou de care abia făcuse rost pe video, sau să mai ascultăm ceva discuri procurate numai el știe cum.
Uite, observ că am pornit călătoria în timp în sens invers. Acum îmi amintesc ziua de 20 iunie 1982. Dădeam admiterea la facultate și aveam programat ultimul examen. Noi, candidații pentru Cibernetică, fuseserăm programați după-amiaza. Examenul era prevăzut pentru ora 16, la o oră după ce, la sala din Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra, începea „Poezia Muzicii Tinere”, o ediție-maraton prin care Moțu marca încheierea stagiunii. Mă crezi că la ora patru jumate predam deja lucrarea, iar la cinci fără un sfert eram deja în sală, ascultând Beatles și toate celelalte nenumărate surprize pregătite de Moțu? Da, am luat examenul, și am prins și cea mai mare parte din sărbătoarea de la Bulandra!
În anul următor, festivalul de încheiere a stagiunii s-a întâmplat să fie cu câteva zile înainte să mă eliberez din armată. Ne trimiseseră acasă într-o învoire de o zi, să ne aducem hainele civile, și să le predăm pe cele militare. Am ajuns în Icoanei la puțin timp după ce începuse, direct de la gară, în uniforma aia odioasă, în bocanci… Îți dai seama cum ar fi fost, să apar așa în sală? Bine, că mai veniseră soldați la spectacole, n-ar fi fost o premieră… Dar noroc că fusesem prevăzător și-mi luasem lucruri de schimb la mine, așa că am dat fuga în WC-ul public din parc, m-am „civilizat” la repezeală, după care am reușit să intru, sărind nu știu ce gard pe undeva, prin spate, împreună cu alți tineri care nu avuseseră bani pentru bilet…
Mai târziu, prin ’86 – ’87, am ajuns să fiu acceptat în cercul lui de la „Caru cu Bere”. Aproape zilnic, după ora unu, unu jumate încolo, ne întâlneam, aveam masa noastră rezervată… La un moment dat, Moțu a făcut rost de o condică de prezență de la teatru, ne-a trecut acolo pe toți cei care veneam frecvent, și ne punea să semnăm în fiecare zi! Dacă nu veneai și nu anunțai în prealabil motivul, punea absențe! Erau oameni frumoși, oameni de spirit, actori, muzicieni, scriitori, preoți, chiar oameni simpli, ca meserie condiție socială, dar de mare bun-simț. Replicile spirituale, poveștile interesante și bancurile curgeau mult mai abundent decât berea! Mare păcat că mulți dintre oamenii aceia nu mai sunt acum printre noi…
A, era să uit, m-ai întrebat despre „pittbeat”... Păi, prin anii ’90, Moțu descoperise fascinația calculatorului și, ulterior, pe cea a internetului. Prin ’98, parcă, s-a hotărât să-și facă un site al lui, iar adresa pe care și-a ales-o a fost pittbeat.ro. De ce așa? Simplu: „pitt”, de la Pittiș, normal, iar „beat”, de la formația lui de suflet, The Beatles, și de la curentul muzical generat de ea. Apropo, unul dintre bancurile preferate ale lui Moțu era cu un personaj care-l apostrofează pe altul: „Pleacă, domn’e, nu vezi că ești beat?” Iar cel vizat îi dă replica: „’Pare rău! Se scrie beat, da’ se citește bit!”

C.M. – Ai o carte scrisă, un interviu marathon despre care foarte puţină lume ştie. Vorbeşte-ne despre protagonistul interviului! Mi s-a părut extrem de interesant.

A.D. – Așa e, spre sfârșitul mileniului trecut (ha, ha ha!), cunoscând-l de multă vreme pe Cristi Minculescu, i-am propus să scriem o carte despre viața lui, cu întâmplări neștiute de nimeni. Cristi a acceptat, și ne-am pus pe treabă. Ne întâlneam săptămânal, timp de două-trei ore, într-un birou al redacției în care lucram eu pe atunci, beam cafele peste cafele, eu întrebam, Cristi povestea, iar reportofonul înregistra. De fiecare dată, venea cu câte o poveste deja pregătită, din ce-și amintise între timp. Îl lăsam să vorbească – e un povestitor absolut fascinant! – după care mai interveneam cu întrebări, declanșându-i alte și alte amintiri. A ieșit un material destul de consistent, cu foarte multe lucruri neștiute despre el, ca om, nu doar ca artist. Povești din copilărie, amintiri de pe scenă și mai ales din culise, despre Cenaclul Flacăra, despre celebra lui iubire față de Universitatea Craiova, dar și despre o altă pasiune mai puțin știută, pentru cărți și, în special, pentru istorie, multe, multe… N-a mai apărut cartea, din diverse motive, atât obiective, cât și subiective, n-are rost să mai insist acum asupra lor. Și-mi pare rău, pentru că erau lucruri frumoase acolo, care-l înfățișau, repet, pe omul Cristi Minculescu, nu pe „ăla de pe scenă”, vorba lui.

C. M. – Să ne oprim puţin şi la activitatea ta de jurnalist. Vorbeam zilele trecute despre curajul de a spune adevărul. Eu am făcut-o ades şi am devenit subit antipatică. Tu spuneai că ai primit şi ameninţări. Să fie acesta motivul pentru care ai renunţat la jurnalism?
A.D. – A, nu, nicidecum! Chestia cu amenințările a fost doar ceva de moment, un moment peste care am trecut amuzându-mă. Știi, eram destul de caustic uneori în articolele mele, și există multe persoane publice lipsite de simțul umorului, când sunt criticate într-un fel sau în altul. Destui s-au supărat pe mine; unora le-a trecut, admițând în cele din urmă că am avut dreptate, iar altora, nu. Problema lor! Și, la un moment dat, m-a sunat un personaj cunoscut pe vremea aia, membru al unei formații hip-hop deja în vogă, despre care tocmai scrisesem o cronică destul de haioasă. În semn de mulțumire, băiatul m-a sunat și, plin de grijă față de mine, m-a rugat să am grijă cum trec strada, să nu mă calce cumva vreo mașină… Ce să-ți spun, m-a impresionat până la lacrimi! Am relatat întâmplarea în numărul următor, după care am mai primit un apel telefonic, pe un ton și mai îngrijorat cu privire la sănătatea mea. A treia oară n-a mai sunat, și-a dat seama că n-are șanse cu mine. Sau poate i-o fi explicat cineva că e fraier și că articolul meu, chiar dacă-l lua în bășcălie, însemna totuși o reclamă pentru trupa lui. Atât timp cât nu se dădea și mai mult în stambă.
Revin la întrebarea ta: am renunțat la jurnalism din cauză că ajunsesem să cunosc destul de bine jocurile practicate de patronii din presa română, ca și de unii trepăduși de-ai lor, șefuleți mai mari sau mai mici. Am avut totdeauna oroare de șantaj, de articole scrise la comandă, sau de născocirile puerile și mizerabile ale unora ahtiați după publicitate. De persoane publice care se grăbeau să-ți toarne cu nemiluita povești despre „inamicii” lor, „dar nu cumva să se afle că știi de la mine!” De mâncătoria de prin redacții, de arivismul unora, de agramatismul altora… Am avut norocul să-mi apară în cale ocazia asta, de a colabora cu o editură cunoscută, apoi cu altele, și nu regret absolut deloc faptul că m-am despărțit de presa scrisă. Dacă am ceva de spus, pot să scriu și pe blog, nu e nevoie să fiu la un ziar; singura problemă e că nu prea am timp. Plus că… vezi foarte bine ce se întâmplă acum: ziarele ori dau faliment și dispar, ori nu-și plătesc angajații cu lunile… Nu mai vorbesc despre lipsa totală de profesionalism a multora dintre cei rămași în activitate… ce zic eu, profesionalism… n-au nici cea mai mică legătură cu jurnalismul, chiar dacă unii și-au cumpărat câte o diplomă. Văd cu duiumul articole din care nu înțelegi nimic, fiindcă nu se respectă regula aceea, cu cele cinci întrebări esențiale. Nu se respectă nici ortografia sau gramatica limbii române, darămite… Chiar, zilele trecute citeam un articol în care unul dintre avocații lui Gigi Becali era ridiculizat, din cauză că, în cadrul cererii de eliberare provizorie a clientului său, comisese mai multe greșeli gramaticale. Când, în realitate, era vorba despre greșeli de ortografie… Ce ziarist mai e ăla care nu cunoaște diferența dintre gramatică și ortografie, te întreb? Și câte parale fac șefii lui, dacă nu sunt capabili să observe și să corecteze eroarea? Asta mai e presă? Poate c-o fi, dar nu și pentru mine, mulțumesc foarte mult. 

C.M.-  Să revenim la traduceri. Young Adult Romance gen literar foarte popular. Noua ta carte tradusă este scrisă în acest registru. Ce aduce nou în literatură? Cum se numeşte şi cine este autorul? Vorbeşte-ne succint despre subiect.

A.D. – Noua carte, cea la care te referi, se numește „Mare Tranquilitatis”, și este romanul de debut al scriitoarei americane Katja Millay. Mărturisesc că a fost, până de curând, romanul meu preferat din câte am tradus în ultimii ani, dar acum îi face concurență cartea la care lucrez acum, „Hopeless”, de Colleen Hoover. Nu știu pe care s-o aleg dintre ele, sincer să fiu. Dar pe cititori îi sfătuiesc să le aleagă pe ambele, pe răspunderea mea, n-o să le pară rău! Ambele fac parte din acest curent numit Young Adult Romance, extrem de popular în lume la ora actuală. Denumirea s-ar traduce cam la modul „povești de dragoste pentru tinerii adulți”, aceștia fiind, în general, tineri cu vârstele cuprinse între, să zicem, 15 și 20 de ani. Cu toate că unii critici împing extremele până la 12 și, respectiv, 25 de ani, din principiu segmentul cam acolo ar fi situat, între 15 și 20. Iar poveștile astea de dragoste nu seamănă cu cele clasice decât prin prisma faptului că se petrec între un „el” și o „ea”, și că dragostea învinge, până la urmă, toate obstacolele. Cam aici se opresc asemănările fundamentale. În rest, nici urmă de dulcegăriile atât de cunoscute, nici vorbă de personaje schematice, arhetipale, șablonarde. Tinerii protagoniști au personalități extrem de complexe, contradictorii adesea, și chiar dacă biografiile unora pot părea neverosimile, devin cât se poate de veridice prin felul în care sunt dezvăluite, pas cu pas, cam cum se conturează o imagine dintr-un puzzle. Limbajul e cât se poate de firesc, deseori cu foarte mult umor, iar implicațiile psihologice sunt urmărite în profunzime. Iar pentru mine, în calitate de traducător, cărțile pe care mi le propune Editura Epica înseamnă, de fiecare dată, noi provocări, din ce în ce mai captivante.

C.M. - În încheiere aş vrea să-mi spui care sunt autorii tăi preferaţi şi de ce?
A.D. - Of, iar mă pui în încurcătură… Sunt atâția, cum vrei să aleg doar câțiva? Bine, hai, ca să nu zici că mă eschivez: Shakespeare, Molière, Cehov, Beckett și Caragiale, ca dramaturgi (și nu numai, cum e cazul ultimului); dintre romancieri, Dostoievski, Szienkiewicz, Bulgakov, iar ca poeți, Verlaine, Villon, Esenin, Whitman. Și Adrian Păunescu, ale cărui versuri le-am apreciat totdeauna. După cum vezi, sunt opere literare total diferite, singurul numitor comun fiind valoarea. Așa că… de ce le prefer? Tocmai de-aia!
C. M. – Îţi mulţumesc, Adrian Deliu!

"Gândirea comună europeană este opera colosală a traducătorilor. Fără traducători nu ar exista Europa, nu ar exista literatura mondială. Fără traducători eu nu l-aş fi citit pe Cervantes, iar dumneavoastră pe Kafka. Traducătorii sunt de o mie de ori mai importanţi decât deputaţii din Parlamentul European."
Milán Kundera



Virgil Mazilescu

(Gabriel Nedelea) Virgil Mazilescu a reinventat  poezia în marile vecinătăţi ale singurătăţii, ale somnului şi ale sentimentelor :,,tu dormi dragostea mea. sunt singur am inventat poezia şi nu mai am inimă''.
Virgil Mazilescu debutează în anul 1968 şi este considerat un ,,suprarealist întârziat''. Opera sa este la graniţa dintre suprarealism şi onirism, nefăcând parte din niciun curent literar, neomodernist sau postmodernist. Publică doar 4 volume de versuri: Versuri (1968), Fragmente din regiunea de odinioară (1970), Va fi linişte va fi seară (1979), Guillaume poetul şi administratorul (1983).

DORMI DRAGOSTEA MEA

plânsul în oraş:
mâini fricoase îşi schimbă într-ascuns culoarea şi încă o
noapte izabela va fi a dreptăţii a nisipurilor (respiraţia
cavalerilor printre cavaleri e cea mai galbenă)

şi spre dimineaţă la castel dacă s-ar auzi cântece: o cheie
pe buze oho şi pe trădare. dulce strigăt. sarea depusă la porţi.
spera să se joace mai frumos (cavalerul în depozite mari de sânge)
tu dormi dragostea mea. sunt singur
am inventat poezia şi nu mai am inimă


PRIMA POVESTE PENTRU ŞTEFANA

pisica va deschide iar fereastra
pisica verde şi proapsătă ca iarba
şi în odaia pustie se va strecura
şi la picioarele stăpânului se va încolăci

dormi dormi somnul te duce de pe lume
te spală şi te piaptănă şi te împarte
copiilor săraci te-m şi uitat

şi ploaia va deschide iar fereastra
ploaia verde şi proapsătă ca iarba
şi în odaia pustie se va strecura
şi la picioarele stăpânului se va încolăci

dormi dormi somnul te duce de pe lume
te spală şi te piaptănă şi te împarte
copiilor săraci te-am şi uitat

şi moartea a deschis încet fereastra
moartea  verde şi proaspătă ca iarba
şi în odaia pustie s-a strecurat
şi la picioarele stăpânului s-a încolăcit

A DOUA POVESTE DESPRE ŞTEFANA

iese de după magazie un înger şi se înclină
se uită la stânga - nimeni acolo
se uită la dreapta- absout nimeni

totuşi e grea viaţa pe pământ murmură el

de când au încetat să mai creadă în îngeri
muritorii visează cu toţii să-şi arboreze
câte o pană de-a noastră la butonieră la panglica  pălăriei

ne prind în somn au câini de vânătore şi procedee
aproape savante şi o foarte subtilă tehnică fără doar şi poate
de altfel noi nu existăm decât în timpul somnului

                                                      *
iese de după magazie un copil şi se înclină
se uită la stânga - îngerul adormit în fotoliu
se uită la dreapta - îngerul adormit în fotoliu

şmecheri s-au mai făcut şi îngerii ăştia murmură copilul
scoate pe ascuns foarfeca şi haţ haţ cele două capete
apoi aleargă să vadă care e îngerul şi care fantoma

A TREIA POVESTE PENTRU ŞTEFANA

noapte de noapte se aud paşi grăbiţi prin bucătărie
i uite aşa ne trezeşte cu mersul şi cu scâncetele ei steaua
rătăcită la noi acasă - aveam eu oarecum bănuiala
că prea de timpuriu s-a desprins din năvoadele cerului

astăzi primejdii mari o pândesc:motanul nostru de pildă
ar putea să-i ronţăie într-o clipă urechile nasul cât zmeura


ŞATOV

ei au lumea lor şi lumea asta a lor îmi face greaţă
şi chiar cu o cutie goală de conserve în gură sunt gata să urlu
şi chiar cu  o bombă în măduva şirei spinării sunt gata să urlu
că au lumea lor şi că lumea asta a lor îmi va face greaţă

COLINE VERZI

în stânga am cuvintele în dreapta puterea

să fie doar a mea să fie doar o târfă pieptănându-se
cu lungi mişcări la lumina  stelelor să fie câteodată şi mamă
,,nu te gândi la amănunte dragule''

dar nu te mai gândi la amănunte dragule
nu te gândi nici la scheunatul inimii pe vreme de ploaie
nu te gândi la rotiţele desprinse din mecaismul ancenstral

şi pleacă departe departe cât mielul este într-adevăr fiul mielului
departe printre coline verzi şi gospodării în floare
pleacă şi lasă-mă într-un urlet într-o pace fără margini

nu te gândi la scheunatul inimii pe vreme de ploaie
în stânga tu ai cuvintele în dreapta puterea

FLORI ALBASTRE

nici o mângâiere şi flori albastre şi nici o vorbă. mâna va
crede că visează - las-o. limba doarme de nouă ani între
maluri - las-o. flori albastre da înspăimântătoare flori
albastre şi mai ales nici o vorbă: cuţit lângă cuţit


GURA TA CA UN SEMNAL RĂTĂCIT


atunci: creierul meu printre cutelew cereşti. şi uneori mai
red că voi pleca departe să ascult tristeţea puiului
de lup. iarna

va dărâma sufete peste suflete. oasele tutror începuturilor
din nou vor începe să fluiere - şi atunci: gura ta ca
un semnal rătăcit

Pariu pe Prietenie în Revista Mantaua lui Gogol


,,Noi toţi ne tragem din Mantaua lui Gogol'' - F.M Dostoievski.
Mantaua lui Gogol, revistă trimestrială de literatură, artă şi cultură, editată de Asociaţia Cultural Creştină a Ucrainenilor din România- Taras Şevcenko.
din cuprinsul revistei:
Leo Butnaru - Poezia avangardei ucrainene;
Silvia Zabarcencu - Pe urmele lui Mazepa;
Ina Florica Popa, Nik Oprişă, Doina Rândunică Anton, George Petrovai, poezii;
Ştefan Dorgoşan - Zile ticăloase; 
Dan Moldovan- Culorile vântului;
Nicolae Cornescian- extreme III(foileton)
Claudia Minela - Pariu pe Prietenie
Mihai Haifa Traista- umor etc.




marți, 22 octombrie 2013

IPOCRIŢI



nu trebuie să răscolim podelele bisericilor
ca să găsim urmele genunchilor ipocriţi

nu trebuie să mâncăm din miezul pâinii negre
ca să aflăm că şi coaja are acelaşi gust

nu trebuie să ne privim în oglindă
ca să-l recunoaştem pe Narcis
din păcate nemuritor

minciuna
un adevăr mascat a ceea ce suntem

când soarele va  iubi noaptea
oamenii vor descoperi  lumina  altruismului
până atunci Dumnezeu
va rămâne doar
făt-frumos din biblie


duminică, 20 octombrie 2013

O noua editie a Pariului pe Prietenie



Toamna, ultima cadână din haremul sultanului, ne va însoţi lăsându-şi voalul galben pe străduţele vechi ale Micului Paris, ne va arăta faţa tristă a cerului, gata oricând să plângă în rafale, va dansa frenetic dezgolind gutuii care-şi lasă leneşi, la picioarele ei, bogăţia roadelor, asemenea lanţurilor încătuşând gleznele robilor scoşi la vânzare. Urmaţi-o şi voi, descoperiţi-o!...
DUMINICĂ,20 octombrie 2013, ora 18:00, în Bucureşti, în Club Mojo, situat pe strada Gabroveni, nr. 14, vizavi de magazinul Cocor, unde va avea loc un nou eveniment Pariu pe Prietenie.
Veniţi să petrecem împreună câteva ore în compania muzicii şi a literaturii.
Invitaţii serii:

Momentele muzicale ne vor fi dăruite de:
* NICU NiCUŞOR
* TRUPA MICUL PARIS
* TRUPA THE OUTSIDERS


*ADRIAN SUCIU – proză
poezie:
* Ciprian Chirvasiu
* Antonia Zavalic
* Petraru Ionuţ
* Radu Andrei Popa

Vom avea momente open stage - vor citi prieteni, scriitori aflaţi în sală.
Vă aşteaptă concursul cu premii în cărţi, oferite de editura Litera.
Moderatori:Claudia Minela şi Raluca Neagu
ave, prieteni!

miercuri, 9 octombrie 2013

Festivalul de literatură horror găzduit de Club A şi Editura Herg Benet - 13 septembrie 2013 (cronică eveniment)



 Pe data de 13 septembrie a avut loc  - ,,Festivalul de literatură horror’’- găzduit de Club A din Bucureşti.
În cadrul evenimentului a avut loc lansarea volumului ,,Acluofobia (Zece povestiri macabre)’’, Editura Herg Benet, autor A.R. Deleanu, volum despre care Mircea Pricăjan, scriitor şi traducător spunea că: ,,dă tonul, stabileşte traiectoria, aşază ştacheta’’, referindu-se desigur la genul literar horror, foarte puţin abordat de scriitorii români contemporani.
Momentul următor ne-a fost oferit de Cristina Nemerovschi care a lecturat un fragment din romanul ,,Nymphette_dark99’’, publicat la Editura Herg Benet, 2013. Romanul tratează un subiect incitant despre o întâmplare din viaţa unei tinere de 13 ani, adolescentă a zilelor noastre, nonconformistă, fără scrupule care se prezintă cititorului astfel: Am 13 ani şi 4 luni. În ghiozdanul meu nu găseşti bomboane pe băţ, nu îmi prind părul cu bentiţă, nu port pantofi cu baretă şi nici rochiţe albe. Fac sex pentru că e fun. Îmi testez limitele şi nimic din ceea ce ai putea bănui despre mine nu este adevărat. Mă cheamă Vicky. Ai grijă să nu îmi spui Victoria, port un cutter cu mine tot timpul.”

Alex Voicescu, organizatorul şi moderatorul evenimentului trage la sorţi câştigătorii, cumpărători on -line ai volumului ,,Marele băiat de cartier’’, publicat la editura Herg Benet, autor Kiki Vasilescu. 
Următorul invitat al serii este domnul Michael Hăulică, editor la Millennium Books, membru titular al Uniunii Scriitorilor din septembrie 2010, autorul mai multor cărţi F&SF dintre care amintesc doar câteva: Aşteptînd-o pe Sara (Millennium Press, 2005; Tritonic, 2006; Millennium Books&Texarom, 2012, ebook), Povestiri fantastice(Millennium Press, 2010; Millennium Books&Texarom,  2011, ebook) – proză; Nu sînt guru (Tritonic, 2007), …nici Torquemada (Millennium Books, 2011; Millennium Books&Texarom, 2011, ebook) – culegeri de articole, etc.

Alex Voiculescu aduce în discuţie apariţia a două  antologii de lectură horror şi SF, care reuneşte mai mulţi autori ai genului. Domnul Michael Hăulică prezintă succinct ultima antologie - ,,Dincolo de noapte.12 feţe ale goticului’’. Iniţiatorul acestui proiect, scriitorul Oliviu Crâznic, este următorul invitat care  aminteşte numele câtorva autori ce au acceptat să publice în cele două antologii: Laura Sorin, Liviu Radu, Florin Pîtea, sunt doar trei dintre cei prezenţi în antologie care au reuşit să convingă cititorii că literatura horror merită toată atenţia, prin calitatea lecturilor prezentate. Oliviu Crâznic vorbeşte despre ideea de oroare, teroare, tensiune, horror gotic.

Aflăm de la dânsul lucruri interesante despre romanul - ,,și la sfârșit a mai rămas Coșmarul’’- roman gotic, publicat la Editura Vremea, 2010, carte care conţine o poveste de epocă, cu vampiri, bazată pe legende medievale, un roman care a primit câteva premii importante. 




Răspunde întrebărilor puse de public, afirmând că literatura horror, în România, este neglijată de mass-media. Punctează faptul că promovarea este cel mai important lucru în vânzarea unei cărţi. Dacă editura, împreună cu autorul, sunt interesate să facă promo, atunci cartea se va vinde, altfel nimeni nu vine să o cumpere de la sine putere. Aminteşte în treacăt despre importanţa publicării în străinătate unde cititorul este atras de nou şi cumpără fără rezerve cartea unui necunoscut, aminteşte despre faptul că scriitorul este plătit pentru munca sa astfel încât poate duce un trai decent din banii obţinuţi din scris. Scriitorul dăruieşte câteva cărţi doritorilor prezenţi, iubitori ai genului SF&horror. ,,afară se poate şi fără promovare, în România, fără o promovare foarte intensă, nu se poate. Cred că totul depinde de editură, de autor şi de colaborarea celor doi’’, încheie Oliviu Crâznic.


Alex Voicescu are ultimul cuvânt, mulţumeşte publicului şi invitaţilor serii pentru participarea la eveniment.  


















- o nouă editură Karth - debutează cu două volume de versuri:


Share |