RADIO VOCATIV

luni, 29 iulie 2013

povestea unui om frumos... pictorul DanGrigorescu


Demult, pe vremea când oamenii înlocuiau carnea cu soia, când  balaurul cu 1000 de ochi şi tot atâtea guri stătea la pândă şi vâna sute de oameni frumoşi, a existat în regatul Kraiovei un tânăr pe care monstrul nu a reuşit să-l răpună, nici când l-a exmatriculat de la medicină, pentru că el, balaurul, l-a auzit spunându-i unei alte rude, din alt regat, că după terminarea facultăţii părăseşte regatul, nici când nu a fost recunoscut de împăraţie ca pictor, pentru că nu avea atestat de pictor, nici când a câştigat locul întâi cu o trupă din liceu la un festival din Timişoara, nici când ... 
2.
Orice efort depunea în a da lumii tot ce lăsase Dumnezeu frumos în el, era zadarnic, balaurul îi reteza aripile de fiecare dată, până când zborul devenise îngenunchere, astfel încât tânărul şi-a luat lumea în cap. 
Aceasta este povestea unui om frumos din România, Dan Grigorescu, pictor, o poveste care s-a repetat însutit cu alţi români frumoşi. 

3.
Povestea ne mai spune că Dan Grigorescu luptă pe baricade în revoluţie. Este dezamăgit, cumpără chitara de la Dida Drăgan, îşi ia unicul tablou recunoscut în ţară şi pleacă în Polonia, apoi în Germania unde se întreţine din pictură pentru că nu avea drept de muncă. Doar în Portugalia a reuşit să prindă un post de pictor la o firmă de mobilă artizanală..iniţial picta păpuşi pe obiecte de mobilier.
4.
De acolo începe să îşi creeze propria colecţie prezentând-o la o expoziţie finanţată şi de Microsoft. Din Portugalia pleacă în Spania unde are expoziţii şi vinde tablouri. Revine în ţară, lucrează în Craiova la Universitate,  bibliotecar  la limbi străine -  engleză -  între timp studiază  filologie - engleză, lucrează aici 10 ani  şi  începe să  studieze în paralel dreptul.
5.
Românii nu l-au recunoscut ca artist, motivând că nu are şcoală de specialitate. Revine în Spania, după 12 ani, unde se decide să se retragă în ceruri, la doar 47 de ani.
6. 
Păcat mare că monstrul şi-a schimbat doar blana, dar năravul, ba.  
Doamne, ai grijă Tu de frumoşii noştri, dacă noi nu avem!
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16
17.
18.
19.
20.
21
care dintre picturile lui v-au placut in mod special?
propun pentru nr.8
macar acum sa-i recunoastem talentul
pictorul Dan Grigorescu

joint, raţiune şi putere (3)


Tăcere, tăcere. Ploaia le spăla trupurile, pământul sorbea fiecare picătură de apă, odată cu gândul, limpezindu-l, purificând-o.  Simţea liniştea cum se revarsă peste ea, în sufletul ei, ca umbra unui copac protejând pământul arid din jurul lui, pe vreme de secetă. Simţea nevoia să-l atingă, doar să-l atingă. Îşi strecură mâna pe sub palma lui puternică.
- Ce simţi?
- Curat şi frig… îmi vine să plâng, fără motiv. Ţine-mă în braţe, te rog!
Se simţea protejată, iubită pentru ceea ce era, o simplă  fiinţă, nu pentru trupul său. În Ics îşi găsea echilibrul mereu. Era omul care-i arătase şi faţa frumoasă a vieţii şi nu voia să schimbe asta, sub nicio formă. Dacă ucisese din ură, era capabilă s-o facă şi din iubire, chiar dacă era o iubire platonică.
- Plângi! De ce n-o faci?
- N-am plâns niciodată, nu pot. Ics, vreau să rămân la tine în noaptea asta.
- Bine, dar nu miza pe prezenţa mea. Vine Irina…zâmbi languros. Vom sta puţin împreună, apoi vom mergem în club, la un bridge. Hai sus, nu vreau să răceşti! E târziu.
Până la venirea Irinei, Ics îi prepară cina, îi făcu un ceai de tei, cu multă lămâie şi scorţişoară, aşa cum îi plăcea ei, îi aranjă camera şi i le aduse la pat. O privea satisfăcut. Elia se transformase într-o copilă, dispăruse crisparea, aroganţa şi sarcasmul caracteristic celeilalte personalităţi a ei. Muşca din sandvici, cu poftă şi râdea curat, bucurându-se de tratamentul lui. Se răsfăţa, ciufulindu-se, pentru a i se usca mai repede părul. Îl invită să mănânce din acelaşi sandvici. El primi oferta cu plăcere, deşi ar fi muşcat mai degrabă din ea, aşa cum arăta acum. A reuşit încă o dată să scoată la suprafaţă partea bună, umană.
- Ştii că eşti urât? spuse râzând cu poftă.
- Ba nu, intră el în jocul ei, tu eşti.
Soneria le întrerupse jocul. Ics se îndreptă spre uşă.
- Noapte frumos visată, gâză!
_ Îhîîî! mormăi ea muşcând din cel de-al doilea sandvici.
O privi încă o dată cu drag, apoi ieşi.
Avusese o noapte agitată. Adormi cu greu amintindu-şi evenimentele de peste zi. Îi reveni în minte figura lui Mihnea, atunci când îi spusese să-şi dea demisia. O înfuriase peste măsură. Omul ăsta o incita, o răscolea, o excita. După câteva minute, în care aruncară cu venin unul în celălalt, spre amuzamentul celor prezenţi, Elia a decis să nu-i facă jocul, renunţând la misiune, căci el considera femeia ca fiind o fire slabă, haotică, care se pierdea uşor cu firea. Acceptă în cele din urmă planul lui, să rămână în umbră, sperând din suflet să i se întâmple un accident, ca să-l scoată din joc pentru următoarele misiuni, foarte importante, din Italia şi Germania.  Au mers împreună pe motocicleta lui. Făcea special manevre scurte, periculoase, pentru a o determina să se apropie mai bine, lipindu-se de spatele lui, să-i simtă pulpele strângându-i şoldurile.
Îşi schimbă părerea. Elia avea stofă de lider, reacţiona instinctiv, cu sânge rece, era spontană şi organizată, îşi coordona oamenii cu mare abilitate. A urmărit-o cum a lăsat fără cunoştinţă, cu o lovitură bine plasată, un angajat care le-ar fi putut strica planurile. Nu i-a plăcut că devenise ca un bodyguard inutil. Ştia să se apere şi singură. Se simţea penibil. Asta trebuia schimbat cât mai curând, doar nu era Kevin Costner, iar ea nu era o plângăcioasă ca Whitney. Tot urmărind-o încordat, într-un moment de neatenţie, era cât pe ce să fie strivit de un raft plin cu aparatură electronică, ce se făcu praf, când atinse podeaua, din cauza greutăţii. I se păru că Elia zâmbea, iar atunci când îl zări, îl privi cu ură. Să fi fost mâna ei? Se pare că o subapreciase. ,,Femeia asta e dracu’ gol! Trebuie să-mi aparţină, cu orice preţ. După cum se vede, voi avea de muncă…’’.
- Retragerea! spuse furios, gândind că ea ar fi putut să-l ucidă cu câteva clipe în urmă. Retragerea, n-auziţi? strigă in microfonul abia vizibil… misiune îndeplinită, depozitul e în flăcări. Amestecaţi-vă printre clienţi. Alarma se declanşase, iar panica se instaurase printre clienţi şi personalul magazinului.
Vorbea singur, nimeni nu reacţiona la ordinul lui. Oamenii erau déjà afară, calmi, naturali. O văzu pe ea cu un copil în braţe, traversând strada. De unde apăruse micuţul, cum reuşise să dispară atât de repede, nu-şi dădea seama. Un lucru era clar, femeia asta era bună în tot ce făcea, îl captiva.
Întinsă în pat zâmbi amintindu-şi mirarea de pe faţa lui Mihnea când o zări afară, înaintea lui. Sirenele pompierilor spărgeau liniştea cotidiană. S-au întâlnit în birou. Ea tocmai pleca. Fu chemată de şeful ei.
- Elia te felicit, războinico! Vreau să stăm puţin de vorbă.
- Da, boss! Ascult…
- Mi-am făcut analizele şi doctorii mi-au dat cel mult şase luni de trăit. Sunt nevoit să mă retrag, draga mea. Îmi pare rău. Mă va înlocui Matei Costin…
În momentul acela dădu buzna în birou Mihnea, cu o falcă-n cer şi una în pământ.
- Mi-ai pus viaţa în pericol, inconştiento!
- Ieşi afară , cretinule! Iar te bagi unde nu-ţi fierbe oala. Omul ăsta îmi spunea ceva important. Trăiesc doar cretinii, oamenii buni se duc dracului! Mi-aş fi dorit să fii în locul lui, spuse arătând spre şeful său.
- Da, Elia, el mă va înlocui, spuse mai mult şoptit bătrânul, intuind reacţiile ei.
- Ce? N-am auzit bine? Spuneai ceva despre Matei Costin.
- Da, eu sunt Matei Costin Mihnea, probleme?
- Fuck you, javră! şi spunând asta cu toată ura de care era în stare, prinse cana de ceai de pe masă şi o azvârli cu putere în peretele geam, care se făcu ţăndări, apoi o rupse la fugă. Simţea că se sufocă.
- Eşti concediată! Îl auzi în urma ei pe Mihnea.

***
Alergă ca la maraton, fără încetare, până la epuizare. Când s-a oprit, nu ştia unde se află. Maşinile şuierau în jurul ei ca vuvuzele pe stadion. Era sugrumată de ură şi de dorinţa de a-l face să dispară, ca pe ceilalţi indivizi ce-i stătură în cale până atunci. Privea sălbatic în jur, ca o amazoană pândită de pericole nevăzute, doar simţite. Îşi muşca buzele până la sânge. Nimeni nu trebuia să-i tulbure liniştea, siguranţa, viaţa. Făcu semn unui taxi, parcat în colţul străzii, căruia îi spuse scurt: Eminescu. Se înserase. Achită cursa şi se îndreptă spre vila în care locuia cu mătuşa sa, paralizată din cauza unui atac cerebral, avut cu doi ani în urmă, când a pierdut primul proces din viaţa ei. De atunci era îngrijită de personal calificat. Înainte de a intra în curte, privi atent în jur. I se păru că vede o umbră strecurându-se după colţul casei. Se îndreptă către locul cu pricina. Un bărbat cu barbă, aparent neîngrijit, pândea în spatele felinarului din capătul străzii. Când se trezi faţă în faţă cu ea, tresări.
- Hai coane, bagă, cine te-a trimis? Varsă tot, dacă nu vrei să-ţi verşi maţele aici.
- Nu ştiu despre ce vorbiţi, doamnă, încercă individul să se eschiveze.
Elia îl lovi în plex cu genunchiul, îşi înfipse mâna în părul lui şi-l dădu cu capul de stâlp.
- Vorbeşti sau te rup cu bătaia?
- Nu m-a trimis nimeni. Jur!
- Minţi. Cretinule, tu ai vrut-o!
Şi spunând acestea se năpusti asupra bărbatului cu pumnii şi picioarele, lovituri puternice învăţate la antrenament, în pregătirea pentru meseria sa. Dădu cu el de câteva ori de pământ. Omul era aproape leşinat. Când vru să-i aplice ultima lovitură, fatală, simţi cum cineva o imobilizează, cu o putere inimaginabilă, ca o stâncă. În zadar încerca să se elibereze sau măcar să-şi vadă atacatorul.
- Dispari, fătălăule! veni din spate un glas binecunoscut ei, poruncind cu dispreţ bărbatului, care abia se mai ţinea pe picioare. Acesta se îndepărtă clătinându-se ca un om beat.
- Dă-mi drumul!
- Îţi dau, dar te avertizez, să nu încerci să loveşti. N-am niciun stres că eşti femeie şi te pocnesc de nu te vezi, în mutriţa asta frumoasă.
- Scuteşte-mă! Ce vrei de la mine?
Mihnea o eliberă. O privea ca în seara aceea la hotel, fără să schiţeze niciun gest. De regulă Elia obişnuia să citească în ochii omului sau să interpreteze gesturile, mimica feţei, reuşind astfel, de fiecare dată, să fie înaintea celui din faţa ei cu un pas. De data asta îşi găsise naşul.
- Vreau să vii mâine la birou să finalizăm actele. Ştii ce clauze are contractul.
- Da. În caz de concediere, din motive ce privesc eşecul misiunii sau disciplina, salariatul pierde toate drepturile materiale şi băneşti.
- Şi asta vrei să se întâmple?
- Nu. Am muncit şi am renunţat la viaţa personală pentru a ajunge în vârf. Dar nu fac niciun compromis cu nimeni. Ori tot, ori nimic.
- Ştii că rişti să fii eliminată, dacă te gândeşti să-ţi continui activitatea la una dintre firmele rivale.
- Fă-o acum, nu-mi pasă. N-am nimic de pierdut, spuse Elia privind în gol.
Mihnea scoase cu o rapiditate demnă de invidiat pistolul cu amortizor, din portarmul aflat la brâu, îl încărcă şi îi lipi ţeava de tâmplă, blocându-i orice mişcare, strângând ca într-o menghină, cu braţul drept, umerii şi gâtul femeii. Apăsă pe trăgaci. Elia închise ochii, stătea nemişcată. Mihnea încărcă din nou, trase. Nu se întâmplă nimic. Emoţiile creşteau ca la ruleta rusească.
- Dacă nici acum nu se întâmplă nimic, eşti liberă!
O pisică trecu prin faţa lor alergată de un maidanez negru şi mare. O prinse, îşi înfipse colţii în ceafa ei şi scutură capul de câteva ori. Mihnea îndreptă pistolul spre câine şi trase. Animalul rămase inert, cu privirea fixă, sticloasă. Pisica se zbătea, iar capul îi atârna într-o parte. Un glonţ opri durererea animalului sfâşiat. Ţeava rece a pistolului îşi reluă locul, la tâmpla Eliei.
- Ce-ţi doreşti acum? întrerupse tăcerea bărbatul.
- Să moară unul din noi.
- Chiar îmi doreşti moartea?
- Da.
- Poftim, fă-o! spuse bărbatul întinzându-i arma.
Fără nicio remuşcare Elia trase trei focuri, fără succes însă. Mihnea i-l smulse din mână. Nu-i venea să creadă că ar fi putut trage, că experimentul s-ar fi putut termina tragic.
- Eşti periculoasă! Ai auzit vreodată de suflet? Cu siguranţă că nu. Ai să mori singură, ca un monstru. Eşti de nepătruns, acolo în sufletul ăla cât un bob de piper. Curios este faptul că mai repede ajunge un bărbat între picioarele tale, decât în bobul ăla de piper.
- Mă plictiseşti, scuteşte-mă! Nimic din ce mi-ai spus, nu mă interesează. Între picioarele mele ajung doar bărbaţii pe care-i aleg eu. Tu ai ratat şansa asta.
Mihnea izbucni într-un râs zgomotos, batjocoritor.
- Ha! Ce te face să crezi că îmi doresc o purisancă? Oricând vreau, am sub mine femei mult mai tinere şi mai frumoase decât tine.
- Bine, noapte bună!
O urmări cu privirea până intră în curte. Se apropie de gardul înalt al clădirii. În scurt timp, zări aprinzându-se lumina la etajul unu, aripa din dreapta. Ferestrele erau înalte, elegante, asemenea caselor boiereşti din perioada interbelică. Îi văzu silueta conturându-se în lumina difuză din cameră. Rămase cu ochii aţintiţi pe trupul perfect al Eliei, care trăsese draperiile subţiri, dar care nu ascundeau formele delicate ale femeii. Mihnea se lipi de gard privind răvăşit spre geamul ei. Înmărmuri când auzi câteva acorduri din Careless Whisper, în varianta cântată la saxofon, acorduri venite chiar dinspre locul urmărit de el. Femeia asta avea ceva special. Saxofonul vibra, parcă urlând o durere mocnită, strânsă acolo de o veşnicie. Şi-ar fi dorit să fie lângă ea să preia acea durere, să o strângă în braţe şi să fie a lui. Simţea că dincolo de caracterul aspru, se afla o femeie deosebită.

- Domnule doctor, domn’ doctor, urgent în camera cinci!
Medicul alergă într-un suflet până acolo.
- Să vină imediat Ics, se auzi ţipând dincolo de uşă. Iiiiiiiiics, nemernicule, scoate-mă de aici! Cadavrele astea au început să se împută…
- Elia, Elia…sunt aici. Dacă nu te calmezi, plec şi nu mai vin niciodată.
- Bine, dar deschide!
Costin făcu semn asistentei care o supraveghea să descuie.
- A început de mult? o întrebă în şoaptă.
- De vreo zece minute…
- Pregăteşte-i tratamentul.
- Am înţeles.
- Elia, intru.
Deschise uşa încet. Era pacienta clinicii de neropsihiatrie de trei luni, de când fusese găsită într-o cameră de hotel aproape moartă, din cauza unei supradoze cu heroină. A salvat-o, dar continua să delireze. Era greu de stăpânit în acele momente. Ultima dată, doar Ics  a reuşit să o liniştească, scoţând-o în parcul din incinta spitalului, într-o noapte în care ploua torenţial.


sâmbătă, 27 iulie 2013

joint, raţiune şi putere (2)

2.
uDupă plecarea străinului, eram furioasă, am comandat încă un Martini. Aveam pe mine doar lenjeria intimă, rubinie. Mi-am aprins ţigara şi-am aşteptat, asemenea văduvei negre, venirea victimei, care şi-a făcut simţită prezenţa imediat.
-Intră! se auzi vocea uşor răguşită, aparent absentă a roşcatei.
În uşă se ivi acelaşi tânăr care adusese comanda mai devreme. Era stingherit de prezenţa femeii frumoase din faţa lui, îmbrăcată sumar. O măsură din cap până în picioare : înaltă, ten deschis, ochi de pisică - culoarea smaraldului- buze pline, părul lung, ondulat şi des, acaju, se revărsa pe umerii rotunzi, uşor pistruiaţi, un decolteu generos lăsa descoperit pe jumătate cupa plină a sânilor, toate aceste imagini îl făcură pe tânăr să înghită în sec.
-Doamnă, unde vă las comanda?
- Unde vrei, răspunse rece. De ce mă priveşti aşa? Dacă mă doreşti poţi să-mi spui. E simplu, nu-i aşa? zâmbi dezgustată de stângăcia lui.
-Ăăăă! Ştiţi, începu tânărul să se bâlbâie, nu vreau să deranjez… nu mi-am permis.
-Lasă vorba şi fă-o, până nu mă râzgândesc! porunci scurt.
Urmară câteva momente de aşa zise tandreţuri din partea lui. Elia începuse să se plictisească. Îl agăţă de cravată şi-l trase uşor până în dreptul patului, apoi îl trânti peste haine… se descătuşă ca o sălbatică imaginându-şi că e Mihnea.
- Gata, ieşi! Până termin duşul, să dispari! spuse tăios, privindu-l cu dispreţ.
- Dar eu nu am…încercă tânărul înfiebântat să-şi ceară dreptul.
- Nu comenta , ieşi, dacă nu vrei să-ţi pierzi serviciul! spuse pentru ultima dată, după care intră în camera de baie, trântind uşa în urma ei.

În noaptea aceea zadarnic încercă să şi-l scoată din minte pe diavolul care îi poseda gândul şi trupul. Adormi cu greu. Dimineaţă se trezi buimacă.
,,Acum să-ţi revii, proasto! Trebuie să ai mintea limpede, acolo nimeni nu are voie să te răvăşească. Fii atentă la mine, el nu există…ai înţeles? Nu există, nu există!'' spuse privindu-se furioasă în oglindă. ,,Azi ai lucruri mult mai importante de făcut, decât să te gândeşti la un arogant''. Hm!,, Sunt obişnuită să fiu dezbrăcată de bărbaţi.../ Da, pe vremea când erai tânără, acum nu mai eşti.’’ îi reveniră în minte cuvintele lui, care parcă tăiau bucăţi din ea, din viaţa ei.,,Nu există!'', se răsti din nou la femeia din oglindă.

Ajunse la birou înaintea tuturor. Comandă secretarei o cafea şi dădu drumul filmărilor făcute în magazinul de confecţii sport pentru bărbaţi ,,Start Atletik’’, obiectivul acelei zile. Îl studiase în urmă cu o săptămână, când fusese angajată acolo ca marchandaizer. Adunase toate datele importante, astfel încât reuşi să detecteze punctele vulnerabile ale magazinului, înfiinţat de aproximativ o lună, date suficiente pentru o lovitură puternică, ce avea să zdruncine întreaga afacere, scoţându-i de pe piaţă, pentru ceva timp, pe cei care le stăteau în cale.
-Cafeaua ta Elia, spuse Alina, secretara,  punând pe birou ceaşca preferată a şefei, verde fistic, din care ieşeau aburi aromaţi, de cafea proaspăt făcută, care dilatară uşor nările fine ale femeii. Boss te cheamă la el, urgent!
-Of! Parcă e un copil, nimic nu face fără mine, bombăni nemulţumită şi ieşi ţinând între palme cana fierbinte.
- ’neaţa boss! intră ea deschizând cu şoldul uşa. Fusta neagră, până deasupra genunchiului, se ridică, descoperindu-i pulpa puternică.
- ’neaţa, spuse morocănos de această dată bărbatul trecut de şaizeci de ani. Veşti proaste. Rechinul, aşa îi spuneau directorului, ne trimite pe cineva de la serviciul protecţie şi pază. Azi veţi fi însoţiţi de patru indivizi înarmaţi, să vă acopere spatele. Uite planul, spuse aruncând pe masă un proiect.
-Rahat! izbucni Elia. Aşa miroase dacă e amestecat, a rahat! Mare lucru să dau foc depozitului şi să ies, conform planului...
-Ştttt! Vorbeşte mai încet, trebuie să vină trupa din moment în moment. Ştii că nici mie nu-mi place amestecul altor servicii, dar n-avem încotro. Nu eu hotărăsc, din păcate.
- Şefu’ au sosit domnii de la...
Secretara nu apucă să termine fraza căci intrară posesiv trei bărbaţi, dând-o la o parte din uşă, toţi având aceeaşi statură atletică, înalţi şi bine legaţi.
- Voi nu ştiţi să aşteptaţi, pentru a fi invitaţi? daţi buzna aşa ca în staul? se înfipse în ei roşcata. Aveam o discuţie particulară cu şeful meu. Vă rog să ieşiţi din birou şi să aşteptaţi să vă chemăm.
- Discuţiile particulare, în afara serviciului, nu aici, se auzi o voce cunoscută, venită din spatele uriaşilor.
Elia scăpă cana, care făcu un zgomot infernal la atingerea cu podeaua, împrăştiind cafeaua peste tot. În pragul uşii apăru îmbrăcat în negru, motociclistul din faţa hotelului.
- Eu nu lucrez cu el, nici moartă, ripostă privindu-l cu ură. Nici moartă, să fie clar!
- Aici nu facem ce vrem. Nu vrei, eşti liberă să-ţi dai demisia, domniţă.
- Cine dracu te crezi? se înfurie şi mai rău. Daţi buzna aici, acum îmi spui şi ce trebuie să fac ?...la dracu boss...!
- Dânsul este şeful echipei, domnul ...

***

Cineva spunea că,, există ceva mai trist decât bătrâneţea şi anume să rămâi copil o viaţă întreagă. Adică să ai mintea unui copil şi să te comporţi astfel.’’. L-aş contrazice, spunând la rându-mi că un copil este maleabil, ca o plastilină, pe care oricine o poate modela cum vrea, doar dându-i puţină încredere în el. Un copil simte şi iubeşte sincer, râde sincer, se expimă sincer, are încredere în cei din jur, spune lucrurilor pe nume, are lumea lui fără minciună, o lume bună şi frumoasă în care toţi se iubesc o lume în care e veşnic soare. Atunci când nu te mai porţi ca un copil, când nu mai poţi râde din tot sufletul, când nu mai poţi visa, când încetezi să mai vezi lucrurile frumoase din jurul tău- umbra unui copac, zborul misterios al unui porumbel, mersul anevoios al unei gărgăriţe pe firul de iarbă înrourat- copilul din tine moare şi individul devine, indubitabil, un monstru ignorant care distruge totul în calea lui, fără scrupule, pentru că nisipul nu mai modelează castele la malul mării, ci năruie vieţi, călcând pe cadavre pentru a ajunge sus, pe val, de unde nu mai vrea să coboare. Îşi doreşte din ce în ce mai mult, supremaţia, asocierea cu Dumnezeu, pentru a împărăţi lumea, îşi va dori să fie el Dumnezeu, precum şi-a dorit Lucifer. Un copil nu-şi doreşte să împărăţească lumea, ci doar dragostea, atenţia părinţilor săi şi jocul, inventând artificii năstruşnice.
*
Copilul din Elia a murit de la vârsta de zece ani, odată cu părinţii săi, într-un accident de avion. A fost crescută de mătuşa sa, avocat renumit, o femeie ahtiată după câştig, o femeie aspră cu ea însăşi. Vorbele ei cădeau asupra copilei de atunci, ca focul unui pluton de execuţie, mutilându-i sufletul. ,,Bărbaţii sunt o sursă de câştig şi doar un moment de relaxare, fetiţo, să ţii minte asta! Niciunul nu e capabil să iubească femeia, decât dacă îi este supusă. Să nu te laşi dominată de sentimente, pentru că vei simţi focul iadului. Fii stăpână pe tine, independentă, nimeni să nu-ţi tulbure gândirea, altfel vei deveni încă o victimă manipulată, sclava nr. N de pe lista cuceritelor slabe.’’ A înţeles mai târziu vorbele ei, pe vremea când era studentă la drept, atunci când l-a întâlnit pe Liviu Stoenescu, frumosul profesor de drept constituţional, un bărbat cu 15 ani mai în vârstă decât ea. Relaţia lor a fost scurtă , din cauza năravului prost de a cuceri alte şi alte studente, de fiecare dată alte victime inocente îi cădeau în plasă. Aventurile pasagere ale bărbatului au luat sfârşit odată cu accidentul avut la ski, pe pârtia Arlberg din Austria, excursie organizată de el, când Elia a terminat anul doi. A rămas paralizat de la brâu în jos. Nu se ştie cum ajunsese în prăpastia de la poalele muntelui, toţi apropiaţii spuneau că stăpânea perfect sportul de iarnă şi cunoştea foarte bine pârtia pe care o survola ades, de câte ori avea ocazia. Susţinea cu tărie că fusese împins de un tip îmbrăcat în negru, care a trecut pe lângă el ca fulgerul. Degeaba s-au făcut cercetări, atentatorul nu a fost găsit niciodată. De atunci Elia evita orice apropiere, de orice natură, scut ce bara loviturile nedorite, devenise o femeie pragmatică şi rece, închisă, o femeie sigură pe ea. Singurul om care-i câştigase încrederea era un medic psiholog, Ics, aşa-i spunea, pentru că bărbatul nu punea preţ pe nume, bani, oameni, relaţii… ci doar pe viaţă. Îl cunoscuse la sala de fitness, care se afla lângă cea de aerobic, sală pe care Elia o frecventa de trei ori pe săptămână. Ics era un tip bine făcut, trăgea de fiare, practicase cândva sport, se mişca cu mare uşurinţă la tenis, trăia sănătos. Ordinea în care îşi ţinea echipamentul, modul frust de a spune lucrurilor pe nume, blândeţea din voce, uşor senzuală, concepţia despre viaţă, o făcuse să-şi dorească des compania lui. O asculta într-un mod special, descoperind în ea o altfel de Elia, rafinată, sensibilă, având slăbiciune pentru artă, în speţă pentru pictura lui Pierre Soulages şi pentru cea a lui Sabin Bălaşa, cel din urmă, un artist care înţelegea şi aprecia femeia expunând-o, printr-o cromatică celestă, într-o lumină dincolo de cunoaşterea proprie. Pierre Soulages, prin arta sa, pictură în negru, reuşea să treacă dincolo de gândurile Eliei, descoperind femeia din ea, ca pe o intrare în iad. Se regăsea în cele două stiluri – albastrul- cerul, pacea liniştea- negrul, femeia introvertită, diabolică, capabilă să ucidă pentru a-şi păstra poziţia socială, independenţa. Ascultau ore în şir Rahmaninov, Andre Rieu, Chris Spheeris, Kenny G.
Învăţase de la el că viaţa trebuie sorbită, strop cu strop, că nu trebuie să-i refuzi nimic, că este foarte important să te cunoşti şi mai ales să fii sincer cu tine însuţi, să-ţi accepţi defectele şi să faci din ele calităţi, pentru a putea merge mai departe… O învăţase să uite trecutul, să renunţe la prejudecăţi, să fie,,futut’’ la maxim prezentul, aşa cum îi plăcea lui să spună, referindu-se, desigur, la modul de a-ţi trăi viaţa din plin. A fost greu să se descopere pe sine, apoi totul a decurs normal. I-a vorbit despre trecutul ei, pentru a se elibera ca de o povară, scriind şi citindu-i. El fuma şi asculta. Tensiunea acapara liniştea de până atunci. Încerca să se detaşeze de povestea ei, de Elia din caiet, monstrul, văduva neagră care-şi prindea victimele în plasă, le devora, apoi se lepăda de ele ca de o lenjerie intimă transpirată. Trebuia să-şi păstreze cumpătul, trebuia să asculte, altfel o pierdea pentru totdeauna. Avea probleme mari de personalitate, trebuia vindecat sufletul, dacă nu şi-l vânduse iadului. Era incredibil ce putea face femeia asta. Uneori avea senzaţia că nu o mai putea recupera. Se înserase şi ea tot citea, se aprindea pe măsură ce ucidea, ochii îi scăpărau demonic. Vântul lovea cu putere perdelele, o ploaie puternică se năpustea asupra pământului, asemenea neliniştii din ea. Fulgerele se împerecheau cu privirea ei, aveau culoarea mării în plină furtună. Ics fu cutremurat de sentimentul descătuşării naturii în tandem cu cel al Eliei, parcă erau aceeaşi fiinţă. A încercat să o smulgă din braţele crimelor retrăite, pentru moment se transformase în diavoliţă. Avea atâta ură în ochi, încât el, aproape hipnotizat, s-a rupt de realitate, dorindu-şi moartea. Pentru o clipă şi-a imaginat că strânge un cuţit în pumn şi că îşi va tăia pieptul gol, acolo în faţa ei, iar ea va continua să privească zâmbind cum se scurge tot lichidul vâscos din el. Se simţea bine, o căldură blândă îi curgea prin vene ca o eliberare. A fugit la fereastră, rafale de ploaie îi plesneau obrajii. S-a ridicat pe vârfuri şi a privit golul imens ce se desfăcea sub ochii lui, ca un panteon. Şi-a dorit să fie vultur. Se ridică pe vârfuri, simţea cum îi cresc aripi. Ploaia nu contenea să-i taie faţa, ca o furie de lame mânuite de un muribund. ,,cum mă cheamă?’’întrebă el… Ea continua să citească pe un ton macabru care îţi dădea fiori: ,,… horcăia târându-se la picioarele mele, îi ieşeu ochii din orbite, mă striga implorând îndurare. Se zbătea ca un şarpe fără cap. Râdeam privindu-l cum se stinge uşor, uşor, spumegând, scoţând ultimul strop de otravă amestecat cu bucăţi din plămân şi ficat.’’ ,,Cum mă cheamă, auzi? Cum? Cine dracu’ te crezi?’’. ,,Mi-am făcut loc în lumea spionajului eliminând primul obstacol, pe şeful meu. Am fost numită în locul lui , la scurt timp. Am învins!’’. ,,Cine dracului te crezi?’’. A râs isteric …Ics a avut senzaţia că pereţii erau îmbrăcaţi în plasme imense şi că Elia şi Mihnea intrau şi ieşeau peste tot. Femeia asta pusese stăpânire pe mintea lui? Începea să înnebunească? O luă de mână şi, aproape smucind-o, a tras-o după el.
-Acum vom spăla mizeria din trup, ai înţeles? Din tot trupul Elia şi din minte. Te vei elibera de rău.
-Cum?
-Ai să vezi .
Au alergat prin ploaie ca nebunii, până în parcul unde făceau jogghing, câteodată, în weekend, atunci când nu era plecată în misiune.
Ics se opri în faţa ei şi o dezbrăcă, apoi făcu şi el acelaşi lucru, aruncând hainele ude cât colo şi se trânti pe spate, în iarbă. Ea îl urmă în tăcere.
-Ce simţi?
-Frică, răspunse Elia, închizând ochii.
-De ce?
Urmară câteva momente de linişte, doar ploaia se auzea scâncind, ca un copil luat de la sânul mamei.
-Nu vreau să te pierd.
-N-o să se întâmple asta, dacă mă asculţi.
-Eu te ascult, doar că tu, se pare că încalci înţelegerea noastră. Te-am surprins privindu-mă ca pe o pradă, exact ca bestiile alea. Tu eşti altfel Ics. Dacă mă vrei aşa cum mă vor ceilalţi…
- Heeii! Nu te mai gândi. Sunt şi eu om. Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place. Eşti o femeie frumoasă Elia.
-Am să te ucid, spuse calm, cu convingere. Am să te ucid…


joi, 25 iulie 2013

joint, raţiune şi putere (1)

 Rătăcesc asemenea nălucilor din miturile străvechi, căutându-şi liniştea sufletului. Fac asta seară de seară, de când el m-a abandonat în arena leilor, lăsându-i să mă sfâşie, umilindu-mă chiar sub privirea lui tăioasă.

Deschid haina, vreau să simt frigul tăidu-mi trupul gol, de fapt vreau să simt durerea, o durere mai puternică decât cea de atunci, poate aşa reuşesc să uit săgeţile din ochii lor hulpavi de vulturi, pândind prada în agonie, aşteptând să moară pentru a se înfrupta din ea.

Dacă am putea să dispărem, când viaţa ne apasă umerii ca o stâncă, n-am mai trăi durerea. Un câine stă zgribulit în faţa unui bloc, mă aude, ciuleşte urechile, se uită plictisit la mine apoi îşi reia poziţia de covrig. Aş vrea să mă pot face şi eu covrig şi să dorm nepăsătoare în faţa unui bloc.

Mă retrag spre casă. Trântesc uşa în urma mea, îmi caut bâjbâind liniştea, e în sertarul servantei mici, acolo unde ţin iarba. Răsucesc un joint şi trag cu lăcomie. Primul fum mă ameţeşte, mă relaxează, mă eliberează...Simt mai puţin durerea, din ce în ce mai puţin.

E mai , soare, copaci înfloriţi, păsări guvernând crengile şi văzduhul. Plutesc deasupra oraşelor europene şi poposesc în marile magazine de lux, acolo unde mi –am petrecut întreaga viaţă. Am fost angajata unei firme italieneşti renumite, de confecţii pentru femei şi bărbaţi. Făceam sondaje de opinie şi spionaj comercial. Îmi place competiţia, îmi place să tai în carne vie şi să câştig cu orice preţ. Rolul meu era de a mă infiltra printre angajaţii sau clienţii magazinelor rivale şi de a raporta produsele viabile, preţuri, furnizori, reţele de transport, modalitatea achiziţionării produselor comerciale, sponsori, publicitate, tot ce ţine de întreaga activitate comercială şi în plus sabotarea concurenţei.

În opt ani am reuşit să mă specializez în domeniu, să învăţ cinci limbi străine, să simt pulsul pieţei, am reuşit să am un cont dolofan în bancă. Am devenit pion principal la nivel administrativ, dobândind statutul de şef al departamentului RCS- Relaţii Comerciale Secrete- un departament puternic, cu angajaţi bine pregătiţi. Formam o echipă invincibilă. Pas cu pas am cucerit aproape întreaga piaţă economică, lanţul de magazine se mărea lună de lună, în toate ţările, profitul creştea, aveam tot ce-mi doream, numai viaţă paticulară nu. Îmi plăceau relaţiile fulger, cu trăiri intense, meseria nu-mi permitea altceva. Bărbaţii se foiau în jurul meu ca motanii în jurul cănii cu smântână. Aproape toţi plecau lingându-se pe bot, pentru că îmi alegeam doar unul dintre ei, petreceam noaptea împreună şi dispăream a doua zi, lăsând amintire, pe pat, sutienul meu roşu, de fiecare dată un alt sutien roşu, de fiecare dată alt bărbat, fără momente penibile lacrimogene.

Mă amuza aventura asta. Niciodată nu repetam experienţa cu acelaşi individ. Bărbaţii, nişte băieţi mari, în dorinţa lor de a se afla între coapsele femeii dorite, deveneau vulnerabili şi atunci harşt, îi executam, obţinând astfel informaţiile necesare. Eram sigură pe mine până când l-am cunoscut, la o recepţie pretenţioasă, organizată cu ocazia deschiderii unui nou magazin, în Franţa. Era reprezentantul revistei de modă, patronată de acelaşi concern de magazine, era singurul dintre cei prezenţi, care nu-mi dădea importanţă, preferând animatoarele de acolo. Ignoranţa lui mă revolta, mă incita. Era un tip înalt, avea ochii negri şi mari, ten măsliniu, proaspăt ras, părul lung strâns într-o coadă la spate; purta pantalon negru, cămaşă de aceeaşi culoare; avea aerul unui om de afaceri, arogant, sigur pe el, distant, rece, zâmbea din complezenţă. În cele din urmă am renunţat, chiar dacă în seara aceea îl alesesem pentru o noapte de refulare pasageră. Am acceptat invitaţia altui individ. Spre surprinderea mea, la ieşire mă aştepta el.

- Domnule, vă mulţumesc pentru că aţi condus-o până aici! Draga mea, taxiul ne aşteaptă, spuse întinzându-mi braţul şi zâmbi, descoperind o dantură perfectă.

Am ajuns la hotel. S-a aşezat în fotoliu, mă privea în tăcere. Pentru prima dată m-am simţit stingherită, ca o elevă care nu şi-a învăţat lecţia stând în faţa profesorului. Era o atmosferă încărcată, am simţit nevoia să deschid geamul apoi am ocupat celălalt fotoliu. Continua să mă privească în tăcere fără ca faţa lui să trădeze vreun gând, era nemişcată asemenea unei statui, o statuie frumoasă.
- Aş bea ceva, comandă-mi te rog un Martini cu gheaţă, am spus, încercând să rup monotonia, tăcerea apăsătoare dintre noi.
- Ok! Până atunci dezbracă-te încet, cât mai încet.

Am zâmbit. S-a ridicat, a stins lumina şi-a reluat locul şi a comandat un Martini şi un Whisky.
- De ce ai stins lumina?
- Pentru că vreausă te văd în lumina lunii.
- Mă rog, am spus iritată, descheind fermoarul rochiei şi lăsând-o să-mi alunece peste şolduri. Am ridicat-o şi am azvârlit-o cu dispreţ in direcţia lui. Poftim, acum ce urmează?
- Continuă!
- Sunt obişnuită să fiu dezbrăcată de bărbaţi, am ripostat.
- Da, pe vremea când erai tânără, acum nu mai esti.

Am simţit că explodez. Nu ştiu când am ajuns lângă el, am prins rochia şi m-am îndreptat furioasă spre uşă. L-am auzit râzând. Nimeni nu-şi bătuse joc de mine până atunci. Mi-a tăiat calea.
- Ai reacţionat exact aşa cum mă aşteptam. Eşti nărăvaşă, spuse smulgându-mi rochia din mână, apoi m-a lipit de el sărutându-mă diavoleşte.

Eram răvăşită, răscolită de fiecare atingere a lui. Se transformase brusc într-un uragan, mă transformasem brusc într-un vulcan. Nu s-a oprit nici când angajatul hotelului ne-a adus comanda. I-a deschis uşa şi a continuat să mă devoreze. Eram surprinsă, excitată, plină de dorinţă, răspundeam cu aceeaşi pasiune chemărilor lui. Nu ştiu când am ajuns în pat, goi, nu ştiu când mi-am pierdut capul, poate atunci când mi-a plimbat gheţa pe trup, nu ştiu când am ajuns să-mi doresc să-l simt explodând în mine, ştiu doar că telefonul lui a sunat, având impactul unui duş rece. Aşteptam nerăbdătoare să incheie conversaţia şi să sfârşească ce a început.
- Am înţeles. Să aduci rucsacul... În cinci minute sunt jos.
- E atât de urgent? Am întrebat dezamăgită, fierbând, privindu-l cum îşi trage cu viteză pantalonii.
- Dap. Sorry! Poate altă dată, spuse grăbit.
- Altă dată nu va mai exista am spus sigură pe mine.

Mi-a prins faţa în mână, m-a privit fix. Ochii aceia negri îmi răscoleau mintea şi stomacul.
- Cum te cheamă? întreb în cele din urmă, încercând să rup impactul puternic pe care-l avea asupra mea.
- Mihnea. Spui că nu va mai exista? Eu n-am să accept niciodată doar o noapte de sex şi un sutien roşu ca amintire, Elia, draga mea...

Mă sărută şi dispăru, aşa cum apăruse, ca un vis.
De unde îmi ştia numele, de unde îmi cunoştea obiceiul, de unde... apăruse acest individ? mă întrebam privind pe geam un tip îmbrăcat în negru, aruncându-se în şaua unei motociclete care dispăru ca o săgeata din faţa hotelului.

miercuri, 24 iulie 2013

Atelier de pictură în natură - Imagine& poezie (album 5)

În anul 2007, în Italia s-a creat o nouă mişcare literar- artistică numită Imagine&poezie, o operă completă născută din fuziunea  celor două forme expresive aduse din diverse zone geografice, o combinaţie de stiluri  prolifice celor două arte, momente de creativitate încrucişată. Cred că acest experiment ar putea avea recidive, pentru că pictura este poezia formelor, a simbolurilor şi a culorilor. Alexandra Narcisa Floarea, o tânără dinamică, a reuşit într-un timp record să realizeze cinci lucrări, fiecare tablou având o altă sursă de inspiraţie, păstrând totuşi tematica propusă de organizatori – satul postmodern. 


 copaci
coborâţi din inima cerului
şi-au înfipt rădăcinile în nepăsarea pietrelor
unde pământul plânge
se rostogoleşte în ecoul cascadelor
ele n-au încetat niciodată să cânte doina soarelui
şi a cerului
doina fetei transformată în şopârlă
aşteptând murmurul şoptit al naiului
mândru fecior din armata munţilor

niciodată Dumnezeu
nu ne dă voie să murim



                                     ei erau stăpânii casei în podul căreia câţiva pictori lucrau
                                      să nu vă mişcaţi până când nu trece Alupopanu! aţi înţeles?
                                                             'ţeles, să trăiţi!
 tatuajul unei vaci moderne care nu mai muge, ci cântă: ,,mi-am pus busuioc în păr, măi!, o văcuţă care nu mai dă lapte, ci pălincă... e unicat


                                                                        cărţi plictisite
                                                                          coceni
               un ceaun bunic. oare câţi ani  o avea? acum se tratează la azil, de rugină :))



                                                                   expoziţie în aer liber
                                                           bunica Susănica :))))
                                                                    Văcuţa Pălincuţa
                                               viţeluş, învârtecuş... ce o fi în capul lui?un uuuuuuuuger muoare*


 frumos! bine că nu l-aţi lăsat pe Iogen să scrie minuni pe pod, i-ar fi dat de gândit bunicii Susănica... unde-o fi, unde-o fi?hihihi!
     c-am ce-ar putea fi ăsta? eu mă tot întreb şi n-am găsit răspunsul. nici noaptea nu mai dorm
                                    chapeau! serveşte cineva un chelcăşoz, un pufulet, alealea?
 or fi odoarele vreunui bou? mmm! da' de ce verzi? să fie de la iarbă? habar n-am, nu mă pricep la fenomenele naturii ce aparţin boilor

 pierdut una bucată BAŞCHEŢI pictaţi cu colb umed, model unicat. găsitorului recompensă: o seară petrecută în compania bunicii Susănica. garantez distracţie maxim
                                                  căpiţă - Alexandra Narcisa Floarea
     Lucian Andrei Avăcăriţei & Claudia Minela

uşa aceea bătrână 

are obrajii lăsaţi
basmele satului 
s-au adunat în ridurile frunţii
fiecare braţ din lemn poartă pecetea pădurii
fiecare cer e mai albastru
văzut prin crăpăturile ei

acum viaţa s-a oprit
în ivorul ascuns de frunzele viţei

toarce poveşti
în pânze de păianjen
ţesător al timpului                          
                         Lucian Andrei Avăcăriţei
                                                          Iulian Mihai Arsenie




 Alexandra Narcisa Floarea & Claudia Minela

căpiţa aleasă geme de viaţă

în ea pământul şi-a adunat copiii
macii susurul apelor
linia vieţii din palma ogoarelor
liniştea nopţilor adunată în ulcele
care încă mai poartă amprentele bunilor

toate strânse într-o ramă de lapte
unde pictorul cu ochi de smarald
atinge culorile ca o bătaie de aripi
suflet albastru
pus pe paleta soarelui



                                                               Loredana Coman

Loredana Coman & Claudia Minela

apropie crucea de pe turla bisericii
adună poveşti şoptite de vânt
le suflă în trifoi
acolo unde furnicile adună belşugul
în ritmul hedonic al firului de iarbă

un felinar luminează timid cântecul oaselor
un câine se ceartă cu soldaţii câmpului
el doar alungă lumina din cana cu lapte lăsată pe plită

rădăcini albe
cântă doina dacilor liberi
cerul coboară ades aici
să-şi odihnească spatele
pe fârşiturile moi
îmbrăţişate de exitus


                                                         Eduard Constantin Olaru
                                                          uimitor! grafică, simbol...







                                                        s-au molipsit şi copiii

                                                    fete din sat îşi împletesc spic de grâu în păr

                                                         Raluca Neagu şi poezia ei
 Bătrânii satului trași în țeapă


ne urmăresc să ne-amintească datina
„în izvoare intră doar cei cu ochi blânzi de libelulă”
pășim pe limba imensă a muntelui
îi admirăm obrajii nebărbieriți
și nestematele din ureche
ce fericire să vezi lumea cu rădăcinile însângerate!
să-ți răspundă singurătatea c-un chiot

soarele se ascunde după vârfuri ca un copil speriat de abandon
îi simțim tremurul și-i împumutăm frica
muștele ne mângâie degetele cu care sugrumăm izvorul
ciupercile oftează în palme
totul este prea sălbatic pentru oamenii pietrelor
și totuși iată-ne

pornim la vânătoare de mituri
smulgem povești din scorburi și îmbrățișăm linia orizontului

părem fluturi pașnici
doar muntele cu o sprânceană ridicată
ne privește
și încuie porțile."






 bu hu hu
eu sunt aici
ochiul meu se înveleşte cu tine
sufletul cerne culori pe lucrările tale
n-am plecat
când auzi vântul să ştii că zborul e al meu
când ploaia scânceşte să ştii că sunt lângă tine
pe umărul stâng

voi veghea cantecul celei care va fi înger
aşezat cândva pe umărul tău drept

suntem vii pentru că dragostea ta
e o toacă                                                        darul meu de la Alexandra





                                               cadoul meu de la Loredana Coman
                                                         darul Ralucăi de la Loredana

                                                                 vă mulţumim!



copaci acrobaţi

îşi trăiesc rădăcinile

plutind în panta pădurilor
noaptea se balansează
şi ating cu braţele gleznele lunii
fac împreună salturi mortale
sub ei plasă de stele
între cer şi pământ
soarele pândeşte ascuns în clise
trage cortina zorilor

of! ce regizor incompetent

aplaze
:)

C&M
Share |