RADIO VOCATIV

marți, 4 iunie 2013

o nouă apariţie - poezie de 5 *****


O noua descoperire, poeta Liliana Filişan din Constanţa.  Poezia acesteia, indiferent de haina pe care o îmbracă, fie haina  armonioasă,  purtată de strălucirea ludică a versului  în formă fixă, fie haina modernă a femeii  puternice,  care nu are rezerve în a-şi exprima gândurile liber, nonconformist,  adună în jurul ei spiritul hedonic, o plăcere neajustată de prejudecăţi, transmiţând  cititorului estetica realităţii, filtrată de sufletul educat în spiritul cultului pentru cuvântul frumos.  Antonimiile, sursă de viaţă, şochează prin trăiri intense,  trecând lectorul  prin emoţii  neaşteptate, aşa cum am simţit citind prozo-poemul ,,cana de lut şi profesiunea de femeie (de-a râsu’ plânsu’)’’, unde inocenţa fetiţei care s-a împiedicat de aripi şi le-a aruncat în dulapul negru,  viaţa, se transformă în timp, în  femeia care s-a izbit de nevolnicia existenţei sale,  experienţă  care-i repugnă. Finalul prozo-poemului se transformă uşor în poezie cu  o filosofie despre condiţia femeii  mature care-şi doreşte să redevină îngerul  copil, scutit de experienţa unei vieţi secerate de evenimente neplăcute, o viaţă cu un  destin impus, nedrept, neacceptat.
,,mă dureau îngrozitor semnele din umeri
se face dragoste
după ce terminăm de murit vertical în noi înşine

în genunchi se verifică reflexele în oamenii mici instinctele
primare sete foame sex

nu există îngeri nu există diavoli
nu există simplu doar zbor în sens  invers

am ales de atunci să rămân femeie
în semnele acelea cineva mă înşeală în fiecare noapte cu mine
uneori dimineaţa găsesc uşile dulapului deschise


un copil plângând şi o perche de aripi’’



ora ceaiului
(Poemele Te iu… Lui)


privesc viaţa cu pumnii încleştaţi cu teama de a nu fi descoperită
cu ochii strânşi cum priveam în copilărie în camera bunicii prin gaura cheii
chinuindu-mă să văd unde ascunde secretele
pe care trebuia să le găsesc doar când voi creşte
nu am crescut până la seninătatea privirilor ei
nu am timp să mai cresc până la curăţenia înţelepciunii ei

bărbatul este bărbat îmi spunea
nu încerca să îl înţelegi că ai să rămâi fată bătrână
primeşte-l în fiecare noapte ca în prima noapte
doar patul uneşte îndepărtarile dintre oameni

nu am învăţat niciodată asta
în religia mea a existat dintotdeauna o singură poruncă
iubeşte
şi am iubit cu mine toată
roată
desfrânată
până la pata de ruj de pe cămaşă
pata care rosteşte indiferenţa de la o margine la cealaltă
când gândurile bărbatului rostesc rugăciunea de seară în trupul altei femei

nu ai ştiut bunico erai prea tânără atunci
sunt pete care îţi înnegresc sufletul şi nu mai pot fi scoase niciodată
fluturi albi zburau pe câmpul de luptă de la conacul constantinofka
cămaşa bunicului avea doar o gaură în piept şi o decoraţie năclăită de sânge

nu m-a ţinut niciodată pe genunchi spunându-mi poveşti
şi am crezut în toate poveştile din braţele în care am stat
am despicat nopţile cu maceta nevrozelor mele
până ce lumina a rămas doar o întrebare retorică pe buzele dimineţilor

la ora însingurărilor când umbrele îşi aşteaptă pomenirea
în cana de ceai din flori de tei o neînţeleasă metempsihoză 




Ordinul Tăcerii

În irişii telurici peste sahare ning
cenuşi însângerate dintr-un infern baroc,
în grea predestinare luminile se sting
prin Ordinul Tăcerii semnat de nenoroc.

Se surpă-n urmă scara pe care am păşit
cu palma agăţată de cerul tău inert,
de umbră dezlegată. Dar timpul netrăit
m-a învăţat căderea. Să plec? Să uit? Să iert?

Mi-e ţintuit în piatră şi cel din urmă pas.
Mult prea târziu să plece şi prea grăbit să stea
mă înzideşte timpul în care am rămas
alături de o moarte ce nu a fost a mea.







iubirea ca o violenţă domestică
(Poemele Te iu… Lui)


am început să fumez iarbă

halucinând o primăvară teiului statornic în secătuire
trag cu nesaţ în plămâni fumul ca aerul printr-o fereastră deschisă
ameţesc
nu mai simt nimic
numai aud nimic
doar aşa mai pot privi viaţa în ochi

în mine o fetiţă joacă şotron
aruncă piatra pe asfaltul copilăriei sare într-un picior şi îmi zâmbeşte
în zâmbetul acela moare fiecare privire înapoi
dincolo de trupul meu se aşează toamna
uşor nevrotică uşor indecisă ca orice femeie matură

ziua se chirceşte strângându-şi genunchii la piept
ca ultima bătaie de inimă în trupul muribundului
corhote de amanţi se preling printre coapsele nopţii
precum culorile printre degetele orbului
noi nu

pentru că încă respir mai cred că trăiesc
iubirea aceasta ca o violenţă domestică trecută sub tăcere
ascunsă de teama de a nu fi văzută
sub mânecile din ce în ce mai scurte ale înstrăinării

fumez iarbă cu viaţa mea
ea râde şi îmi spune drogato nu mai faci nici doi bani
ameţesc
nu mai simt nimic
nu mai aud nimic
o privesc fix în ochi şi îi spun
hai sictir proasto n-o să te mai las să mi-o tragi 
înc-odată




Mulţumesc domnului Daniel Vorona şi autoarei Ileana Filişan pentru cartea dăruită. Aştept lansarea.

Share |