,,…libertatea
de expresie este o condiție pentru orice creator, timpul va cerne, sper,
valorile. ‘’ (Boris Marian)
Boris Marian (Mehr)
s-a născut la 19 noiembrie 1941, în Rusia, regiunea Stavropol, Caucazul de
Nord, unde au ajuns părinţii, pornind din Herţa în 22 iunie 1941, de teama
deportării de către trupele germane. A studiat la liceul Sf. Sava din
Bucureşti, apoi la Moscova, ingineria chimică, a ocupat diverse funcţii
tehnice. A debutat cu poezie în revista Luceafărul, în 1969 , la recomandarea
lui Ilie Constantin. A învăţat mult de la poetul Geo Dumitrescu,care i-a fost
naş literar (din 1968, prin Poşta Redacţiei a „României literare”). A publicat
poezie la revistele menţionate mai sus, apoi la„Contemporanul”, „Flacăra” (după
1989), iar în volum ”Numele profesorului” (1986), - lector Radu Albala,
„Profesorul de fericire” (1989), lector Florin Mugur, (unul din marii poeţi
nerecunoscuţi, ca atare, în România), „Vocea profesorului” (1993) dedicată
victimelor Holocaustului, printre care s-au numărat bunicii din partea mamei,
împuşcaţi de germani pe malul Bugului, apoi ”Viaţă de profesor” (2002) la ed.
Albatros (directoare Georgeta Dimisianu), „Mers în pustiu sau căutarea lui
Dumnezeu” ( 2005), ”Adesea printre ore solitare”( 2007), ”A bis sau a şaptea
poartă”( 2008), toate la editura colaboratoare a Asociaţiei Scriitorilor din
Bucureşti, Ed. Nouă, „ 154 de sunete” ( Ed. Granada- 2009), „ Infernul de toate
zilele” ( Ed. Granada – 2011). A mai publicat trei volume de eseuri despre
istoria şi personalităţi ale istoriei evreilor - „Evreii, istorie, valori” (Ed.
Hasefer- 2000), „Dicţionar sentimental” (Ed. Nouă- 2006)), „File de calendar
profan” (Ed. Hasefer- 2007)). A primit un singur premiu, dar de neuitat, cel al
Cenaclului „Nichita Stănescu” din Bucureşti. Au scris despre poezia şi eseurile
sale, Geo Dumitrescu, Cornel Regman, Ilie Constantin, Gh. Grigurcu, Alex
Stefănescu, H. Zalis, Iulia Deleanu, Nedeea Burcă, Eva Galambos, Carol
Isac,Zoltan Terner, ş.a. Este prezentat în Dicţionarul Literaturii Române” al
ACADEMIEI ROMÂNE, coordonat de Eugen Simion, în „Dicţionarul Scriitorilor
Români” al lui Aurel Sassu (Cluj), în Istoriile literaturii române scrise de
D.Micu, Marian Popa, H.Zalis. Marian Popa l-a confundat cu un poet de dincolo
de Nistru, cu acelaşi nume, dar mai în vârstă. Este redactor din 1997, la
revista REALITATEA EVREIASCĂ, colaborează cu publicaţii de limbă română din
Canada, Israel. Volumul „Vocea profesorului” a fost achiziţionat de Biblioteca
Muzeului Holocaustului (SUA). Versuri din creaţia sa au fost citite la postul
Radio România Cultural de actriţa Maia Morgenstern.
Poezia lui Boris
Marian este reflexivă, fără a fi livrescă, ea pornește de la sentimente
metamorfozate prin filtrul mintal în „rețete de fericire”,
pentru că poetul trăiește fericirea de a se putea exprima, având o
audiență apreciabilă. Cândva Alex Ștefănescu scria un articol în „Flacăra” începând
cu o interogație – „ De ce nu se scrie despre Boris Marian?”. Henri Zalis scria
în „ O istorie condensată a literaturii române” – „ Lirismul său
provoacă reacții, atribuie cititorului facultatea de a desluși dincolo de
cuvinte genul de monolog interior datorită căruia Boris Marian reușește accente
autoreferențiale… Arderea de sine concentrează lupta cu demonia dezlănțuiților
mesageri”.
REFERINȚE CRITICE
Dicționarul General al Literaturii Românea –Academia Română ( coord.
Eugen Simion)- Editura Univers Enciclopedic ( literele L-O)-2009
„ Poezia lui Boris Marian cultivă un umor
discret, reținut, asociat
acidității asumate,
într-un stil direct, ca într-o radiografie a trăirilor”
Dumitru Micu – istoric literar –
recomandare de intrare în USR ( 1990)
„Impresia provocată de parcurgerea tuturor
poemelor este categoric favorabilă, natură elegiacă și reflexivă, Boris Marian se
comunică într-o formulă proprie, interesantă”
Geo Bogza – poet – recomandare în 1990
„Boris Marian se dovedește un poet adevărat, pe care l-am
citit cu interes și mari satisfacții estetice”.
Maria Banuș - recomandare 1990
„ Am citit cu emoție și plăcere volumele de versuri ale lui Boris Marian, este o
poezie autentică, de factură modernă, de o limpede expresivitate,
adeseori aforistic-parabolică”.
Cândva Alex Ștefănescu
scria un articol, în „Flacăra” , începând cu o interogație – „ De ce nu se
scrie despre Boris Marian?”. Iată că a venit vremea ca cineva să scrie
despre poetul Boris Marian, aici, în revista ,,Flacăra lui
Adrian Păunescu’’.
Claudia Minela - Aţi studiat la cel mai vechi liceu din
Bucureşti, Sf. Sava, divizat de către domnitorul Al. I. Cuza în -
Universitatea din Bucureşti şi actualul Colegiu
Sf. Sava - un liceu cu profil real, unde au studiat
multe personalităţi : Nicolae Bălcescu, Constantin I. C. Brătianu, Gheorghe Lazăr,
Regele Mihai, C. A. Rosetti, Tudor Arghezi, Henri Coandă, Nicolae Iorga etc.
După terminarea liceului aţi studiat la Moscova, ingineria
chimică. Cum s-a născut poezia într-un asemenea mediu al ştiinţelor
exacte?
Boris Marian – Nu am o fire de inginer, nu iubesc rigoarea tehnică, deși o respect, iar chimia mi-a fost dragă pentru că s-a născut din alchimie, care a fost o aventură extraordinară în istoria omenirii. Am avut profesori eminenți la Sava, la română pe Mișu Bărbătescu, urmaș al unor junimiști, la latină pe Gh. Guțu, autor de manuale și dicționare, ș.a. Era și un cenaclu de literatură cu o revistă unde am și „debutat” cu versuri de care azi îmi vine să râd. Coleg de cenaclu și de bancă era Lucian Bolcaș, azi avocat și politician cunoscut. La Moscova am ajuns din dorința de a vedea o țară străină, oricare, era o curiozitate de adolescent, desigur am studiat chimia cu toată seriozitatea. Dar i-am văzut și pe poeții tineri de atunci, Evtușenko, Voznesenski, ș.a.
Boris Marian – Nu am o fire de inginer, nu iubesc rigoarea tehnică, deși o respect, iar chimia mi-a fost dragă pentru că s-a născut din alchimie, care a fost o aventură extraordinară în istoria omenirii. Am avut profesori eminenți la Sava, la română pe Mișu Bărbătescu, urmaș al unor junimiști, la latină pe Gh. Guțu, autor de manuale și dicționare, ș.a. Era și un cenaclu de literatură cu o revistă unde am și „debutat” cu versuri de care azi îmi vine să râd. Coleg de cenaclu și de bancă era Lucian Bolcaș, azi avocat și politician cunoscut. La Moscova am ajuns din dorința de a vedea o țară străină, oricare, era o curiozitate de adolescent, desigur am studiat chimia cu toată seriozitatea. Dar i-am văzut și pe poeții tineri de atunci, Evtușenko, Voznesenski, ș.a.
CM - Am citit un articol în care aminteaţi cu
nostalgie şi umor despre vremea pionierilor şi a UTC- iştilor. Cum era Marian
Boris pionier ? Cum erau profesorii în vremea aceea?
BM – Am fost primit cu greutate și la pionieri și la UTC.
Principalul reproș era că vorbeam în timpul orelor și eram cam
obraznic cu profesorii. Cinstit vorbind, consideram o cinste să fii
pionier, apoi utecist. Am suferit când mi s-a refuzat din prima selecție
primirea. Nu am să mint că uram regimul, habar nu aveam de aspectele negative.
Nostalgia de acum nu este pentru „idealuri”, ci pentru anii copilăriei și
adolescenței. Cred că numai cei din familiile care au suferit
politic respingeau acel entuziasm astăzi considerat ridicol.
Profesorii de la Sava erau din vechea școală, acum îmi dau seama cu ce teamă se
fereau de orice „abatere”. Însuși profesorul de română s-a poticnit
când un elev, cred chiar Bolcaș, l-a întrebat de Blaga. Abia fusese acceptat
Arghezi. Am pierdut mult din ceea ce ar fi trebuit să învățăm, cenzura era
absolută. Doar la latină se putea zburda liber, Vergiliu,Ovidiu nu erau dușmani
ai regimului.
CM - în materialul trimis de dv. am
întâlnit din nou un nume binecunoscut, Geo Dumitrescu, un scriitor si un
jurnalist de excepţie care a promovat mulţi tineri ai anilor ’60- ’70, fiind
susţinător al rubricii ,,Atelierul literar’’, rubrică apărută în revista
,,Luceafărul’’, unde aţi debutat şi dv. în anul 1969, la recomandarea lui Ilie
Constantin.
Care era relaţia dintre Geo Dumitrescu şi debutantul
pe care îl susţinea, dv. fiind unul dintre acei tineri? Care a fost rolul
dumnealui în activitatea literară de început a poetului Marian Boris
Mehr?
BM
– Consider că
am avut norocul să corespondez cu unul dintre cei mai drepți și generoși
judecători ai poeziei tinerilor din anii 1968-1985. Poezia lui Geo Dumitrescu
m-a cucerit înainte de a începe corespondența cu el. Aparent
prozaică, de o mare adâncime, cu arome de suprarealism bine filtrat, el a fost
unul din dizidenții tăcuți ( nu avea ce face) față de curentul grețos,
pro-pecerist, patriotard –proletar practicat de majoritatea
poetașilor momentului. Erau și intelectuali de vază care se adaptaseră,
inclusiv Călinescu, Ralea, dar pe ei îi iubim pentru alte scrieri. Geo
Dumitrescu era tranșant – nu te lăuda, dar te încuraja cu eleganță, fie te
punea pe o listă mai jos- REVENIȚI, fie , mai jos, DEOCAMANDATĂ, NU!
Majoritatea celor acceptați de el au devenit
poeți cunoscuți, ceilalți au dispărut. Avea un fler nemaipomenit. Numele meu
este Boris Mehr, el mi-a sugerat să fiu Boris Marian și știa de ce. Fără să
supăr pe cineva, ați auzit de vreun poet român cu numele de Goldenberg sau
Rabinovici? Dar am să revin la această temă, cu înțelepciune.
CM
– Spuneaţi că aţi
învăţat multe de la Geo Dumitrescu. Vă amintiţi câteva sfaturi aparţinând
domniei sale? Pot fi ele valabile şi pentru tinerii debutanţi de astăzi?
BM
- Geo Dumitrescu nu
dădea sfaturi, nu se erija în mentor, spunea că poezia nu se predă, este un
proces intim, dar, din selecția pe care o făcea, am reținut modul său de a
judeca poezia – iubea concizia, acuratețea exprimării, nu iubea rimele goale,
prefera versul alb, era încântat de originalitatea, ineditul unor texte, era
drastic cu cei de la care se aștepta la mai mult, respingea orice dulcegărie,
nu iubea plângăcioșii, ștacheta pe care o punea era destul de înaltă, deși
majoritatea eram începători. Nu prea am întâlnit oameni de litere atât de
consecvenți în apreciere, fără a fi dogmatici. Se simțea o căldură sufletească
pe care o ținea ascunsă.
CM – Sunteţi evreu. V-aţi simţit
discriminat în ţara în care aţi ales să rămâneţi? Apreciez
mult tăria de caracter prin care v-aţi impus, reuşind să treceţi, cu
diplomaţie, peste ostilităţile unor limitaţi , căci nu-i pot califica altfel pe
cei care discriminează. Se poate trăi în România zilelor noastre în
pace, din acest punct de vedere?
BM – O întrebare cu multe valențe. Între elevi,
colegi de liceu, de facultate nu am întâlnit antisemiți, o spun cu toată
sinceritatea. Nu de mult un conațional, așa zis poet, m-a numit
jidan, ceea ce m-a uluit, niciun creștin nu m-a numit astfel, chiar
dacă unii mai gândesc în acest mod. În ultima clasă de liceu am fost chemați la
comisariat pentru înregistrare, ne-au dezbrăcat la pielea goală și un politruc
în civil m-a întrebat dacă eu sau familia mea corespondăm cu rudele din Israel.
Am negat, ceea ce chiar era adevărat, iar respectivul mi-a râs în
nas – „Asta să i-o spui lui mutu’!”. Nu am avut replică. Era ceva ce numai sub
regimul nazist se putea întâmpla. Aceasta era politica bravului nostru Partid
Comunist. Nu era vorba despre antisemitism, ci despre antiisraelism. Până în 1989 nu am constatat
ieșiri antisemite decât în cartea lui Vadim „ Saturnalii” și în unele articole
ale lui Eugen Barbu. După 1989, unii au crezut și mai cred că a
venit și vremea cuziștilor, codreniștilor, că libertatea de
exprimare te lasă în voia sorții. Cuvântul jidan nu era un peiorativ
până în secolul XX. Dar AC Cuza, apoi Codreanu, apoi Goga,
apoi regimul antonescian au creat un antisemitism oficializat fără
nicio urmă de creștinism adevărat. Papa Ioan al- XXIII- lea a spus că un creștin nu poate fi antisemit,
este un nonsens. Plecarea masivă a evreilor din România a avut mai mute cauze
- amintirea Transnistriei, a pogromurilor, cauze economice ( ca și în cazul
sașilor, șvabilor), eliminarea evreilor din diverse funcții, deși, de ce să nu
o spunem, în conducerea PCR erau destui evrei care își desconsiderau propria
apartenență, majoritatea își schimbau numele, spre deosebire de Lucrețiu
Pătrășcanu care a spus că el este întâi român și apoi comunist. Unii evrei au
preferat să fie doar comuniști, dar din 400.000 de evrei care au
plecat, prea puțini erau comuniști.
CM –Ați publicat „Vocea profesorului” (1993) dedicată victimelor
Holocaustului, printre care s-au numărat bunicii din partea mamei, împuşcaţi de
germani pe malul Bugului. Aţi mai publicat trei volume de
eseuri despre istoria şi personalităţi ale istoriei evreilor - „Evreii,
istorie, valori” (Ed. Hasefer- 2000), „Dicţionar sentimental” (Ed. Nouă-
2006)), „File de calendar profan” (Ed. Hasefer- 2007)). De ce aţi
simţit nevoia să scrieţi despre asta?
BM – Părinții mei nu mi-au dat o educație
evreiască, fiind comuniști, abia în anii maturității am înțeles grozăvia celor
petrecute în perioada 1933-1945. Știam că bunicii mei, mici negustori, niște
bieți muritori au fost executați pe marginea unui șanț de o patrulă germană. Am
citit enorm despre Holocaust. Uneori corespondez cu prof. Ioan Coja, care,
uluitor, neagă Holocaustul sau îl pune numai pe seama germanilor. Este
revoltător. Nici un popor nu poate fi învinuit în genere din cauza
politicii sângeroase promovate de conducători iresponsabili. Evreii nu sunt
nici mai buni, nici mai răi decât alte popoare. Că L-au trădat pe Iisus ( Rabi
Ieșua) , că au adus capitalismul, că au adus socialismul, sunt acuze
fără bază istorică, numai pentru a justifica uciderea a milioane de oameni
nevinovați, de etnie evreiască și de alte etnii. Nu am aici intenția de a aduce
argumente, să le caute cine este bine intenționat. Dar m-am simțit dator să-mi
ridic și eu glasul împotriva Holocaustului, iar dacă nu eram evreu, ci negru,
amerindian, român, rus,armean, german,ungur, cred că m-ar fi revoltat orice
genocid. Toți deplângem uciderea de câinii vagabonzi a unui copil de patru ani.
Dar în anii războiului din Europa au fost uciși un milion și jumătate de copii.
Un cinic a spus că a ucide un om este o crimă, a ucide sute de mii este o
politică.
CM– Sunteţi redactor din 1997, la revista
REALITATEA EVREIASCĂ. Vorbiţi-ne puţin despre revistă. Ce autori
cuprinde, care sunt temele? Articolele scrise se referă
doar la comunitatea evreiască? Aveţi cunoştinţă care sunt cele
mai citite materiale? Dacă da, vorbiţi-ne succint despre ele.
BM
– Revista REALITATEA
EVREIASCĂ este continuatoarea Revistei Cultului Mozaic,
începând din 1994, predecesoarea ei fiind fondată de fostul Șef Rabin dr. Moses
Rosen, în 1956. . Fără a renunța la conținutul tradițional iudaic ( sărbători,
comemorări, tradiții), ea s-a axat și pe alte aspecte ale vieții comunitare și
nu numai comunitare. A avut un tiraj de 4000 de exemplare, acum s-a redus la
3000, este citită de evreii din România, din Israel, din alte țări, dar și de
etnici români, cunoscători de română de alte etnii. Preocuparea
noastră este de a pune în evidență participarea evreilor la viața social-
politică din țară, în lume, fără a uita aportul cultural al evreilor din
România și din lume. Orice etnie poate aduce un aport în orice domeniu, cât
timp este respectată. Cred că evreii au de ce să fie respectați pentru ceea ce
fac în interesul societății în care trăiesc. Nu lipsesc nici aspecte
din viața israeliană. Revista este difuzată la toate ambasadele, la Patriarhie,
la reprezentanțele diverselor organizații.
CM – ,, L-am regretat, era
foarte util., în plus, am învăţat , atunci, să nu mă tem de moarte. ‘’ Mi s-a părut un episod
interesant. Cum şi când aţi învăţat să nu vă temeţi de moarte?
BMM – Îmi amintesc un
episod de „umor negru”. Aveam un
profesor la științele naturale, Dabija, pe care nu puteam să nu-l asociez cu
acel Vodă din cronici. Era un zbir. La ora de anatomie apărea cu un schelet
uman real, asamblat perfect. Noi îl numeam „nea Vasile” pentru că , se spunea, acest schelet aparținuse cândva unui fost portar cu acest nume.
Dabija al nostru l-a
convins ca după moarte să doneze liceului scheletul, că în pământ nu ar fi fost
de nici un folos. Un elev a avut ideea „genială” de a scrie pe fruntea bietei
mostre toate oasele craniului, care sunt cumplit de greu de reținut pentru școleri. Băiatul a fost chemat
la tablă și a spus pe nerăsuflate toată lista de denumiri în latină. Profesorul, om perspicace a
devenit bănuitor și s-a apropiat de schelet. S-a enervat la culme. Noi ne
prăpădeam de râs. Astfel că moartea portarului a avut și o urmare comică.
Aceeași încercare de fraudă a făptuit-o alt coleg, la ora de dirigenție, care a
citit cu voce tare un text despre demonstrația muncitorilor la 13 septembrie
1918. Eram uluiți ce stil de jurnalist dovedea. De fapt el citea un articol
apărut în SCÂNTEIA. Atunci nu a mai râs nimeni și elevul a fost eliminat pe
trei zile. Absolut explicabil, nu?
Orice om se teme mai mult sau mai puțin de
moarte. Eu am însă o religie proprie – deși nu am în față un chip divin,
desigur nu sunt idolatru, cred în viața de apoi. Științific s-ar putea
argumenta. Dacă trupul este materie, energia care există în noi și se
concentrează în suflet nu poate să dispară. Nimic nu dispare, asta spun și
fizicienii.Nu cred în avataruri, dar viața nu are un punct terminus.
Asta este o teorie a mea, iar numele lui Dumnezeu este o necesitate
psihică pe care nu o pot nega. Asta mă face să mă simt solidar cu orice
credincios, de orice religie, mozaică, creștină, islamică, budistă, ș.a.
CM - ,, Nimeni , nici eu
nu înţeleg fericirea care m-a cuprins când am văzut Piaţa
Roşie.’’. de ce aţi afirmat acest lucru?
BM – De mic copil am învățat că lumina
vine de la Răsărit. Acum știu că este o formulă francmasonică. Eu știam că
Lenin și Stalin erau buni și au adus fericire popoarelor. Nimic mai neadevărat,
dar așa am crezut până prin 1956-1957.În 1961, când am ajuns la Moscova eram
încă sub hipnoza comunistă. Pe Soljenițân l-am citit prima oară în original în
1964, „ O zi din viața lui Ivan Denisovici”, apoi „Arhipelagul Gulag”. Rusia este
gigantică prin geografia și istoria ei. Piața Roșie poartă această denumire de
la sângele vărsat de cei care s-au opus țarilor în secolele XVI-XIX. Când am
ajuns acolo, era la 1 noiembrie 1961, tocmai era scoasă mumia lui Stalin din
Mauzoleu . Mulțimea era revoltată. Cultul lui Stalin nu murise. Nu simțeam de
fapt o fericire , ci mai mult uluiala de a vedea un loc istoric.
CM – V-aţi petrecut cei mai frumoşi ani în vremea
comuniştilor. Am citit cu mare interes ,,Amintirile unui nostalgic’’, o
realitate a vremurilor comuniste a cărei victimă aţi fost. Toţi cei care
spuneau lucrurilor pe nume, suportau consecinţele. Impresionant mi s-a părut momentul dispariţiei celor care
protestau. Cu siguranţă aţi fost marcat, motiv ce v-a determinat să scrieţi
despre episodul acela incredibil. Vă rog să povestiţi puţin.
BM –Față de comunism am avut mari complexe. Tatăl
meu a fost voluntar în Războiul Civil din Spania ( 1936-1939), după război a
venit cu familia în România ca să contribuie la edificare unei societăți „mai
bune”. Timp de nouă ani i s-a refuzat calitatea de membru PCR numai pentru că
nu a ținut legătura cu șefii de la Moscova. A suferit cumplit, cred că și moartea
sa prematură la vârsta de 50 de ani, în 1960, a fost cauzată de această traumă.
A fost incinerat, iar „tovarășii” au pus la difuzor marșul „Porniți
înainte, tovarăși”. Am să mă refer acum la atmosfera de lucru la Zalău, unde am
fost director tehnic la o întreprindere mare. I-am cunoscut pe primii
secretari, care se schimbau la doi-trei ani, la secretarul economic
care era un zbir cu pene de păun îngâmfat, la faptul că era suficient să
critici lipsa alimentelor, că puteai să dispari ( fapt constatat de mine). Cel
mai impresionant a fost modul cum a fost ucis translatorul de limba franceză,
un băiat liniștit, al cărui cadavru a fost găsit într-o groapă cu apă , pe
șantierul întreprinderii, iar ancheta nu a găsit nici un vinovat. S-a spus că
s-a sinucis, sunt convins că era o minciună.
CM –
Ar fi multe de spus despre viaţa unui om care a trăit în vremurile de atunci,
dar mă opresc aici. Vă cunosc poezia de pe site-urile literare. Ne-am cunoscut
şi în realitate, la o dublă lansare de carte, eveniment care a avut loc la
Muzeul Literaturii Române. Din nou am fost fascinată, de data aceasta de omul
de cultură Marian Boris, care a prezentat cu profesionalism ambele
volume de versuri lansate, făcând referire la tehnica literară folosită, la
mijloacele artistice, la tot ce ţine de poezie. Legat de acest
episod, credeţi că lirica modernă mai are aceeaşi valoare ca pe vremea când aţi
debutat dumneavoastră?
BM
–Partidul a avut grijă
de poeții care îi serveau interesele, nu numai de poeți, ci şi de artiștii din diverse domenii. Am încercat să
debutez în volum, la îndemnul lui Geo Dumitrescu în 1972. Mi-a fost imposibil,
chiar o poetă bine cotată, ca Violeta Zamfirescu, prietenă cu foști deținuți
politici, m-a refuzat elegant. Nu eram pe gustul cenzurii, nu lăudam secera și
ciocanul, nici pe primul agricultor al țării, etc. Poezia mea nu servea
cauzei comuniste, deși nu eram un dușman al regimului. La fel au
pățit , cred, sute de autori, unii s-au lăsat păgubași. Abia în 1986, la
Editura Litera, unde se accepta ca autorul să plătească o parte din cheltuieli,
am reușit să debutez în volum, sub redacția unui adevărat domn al literaturii,
prozatorul Radu Albala. Era volumul „Numele profesorului”, dar niciun critic nu
a scris un rând, deși azi mulți se laudă că făceau „rezistență prin cultură”.
Deși eram prieten cu Florin Mugur, un minunat poet și redactor la Cartea
Românească , omul sufla și în iaurt. Am scris un poem despre „marele castrat”,
iar Florin s-a îngălbenit de frică. El m-a publicat abia în 1989, cu trei luni
înainte de a zbura „cârmaciul cel peltic”.
Cenzura slăbise mult hățurile. Azi fenomenul prezintă un recul, se
scrie oricum, orice, este greu să deosebești poezia de valoare de maculatură,
iar criticii, atât de necesari, se numără pe degete, nu faci bani din critică,
la fel ca în artă. Este un adevărat potop de literatură și bună și rea. Oricum,
libertatea de expresie este o condiție pentru orice creator, timpul va cerne,
sper, valorile. Ultimele istorii literare apărute în 2005-2010 au fost scrise
de oameni valoroși , dar marcați de lunga supușenie față de regimul trecut.
Este nevoie de critici noi, fără boli vechi.
CM
– Cum definiți poezia,
ce înseamnă ea pentru poetul Marian Boris? Citiţi mult… recomandaţi-ne câţiva
poeţi contemporani care merită atenţia cititorului.
BM- Poezia nu poate fi definită în câteva cuvinte,
ea este în primul rând universală, specificul național al poeziei este o
noțiune depășită, ca și în muzică. Arta este universală. Desigur limba
determină un anumit specific, dar esența este universală.
Citesc destul de mult, cu predilecție poezie, nu aș vrea să citez
câteva nume și să omit altele, pot spune că aproape zilnic apar nume care mă
surprind prin naturalețe și originalitate. Au dispărut falsii consacrați, din
care au rămas puțini buni, Nichita, Sorescu, acum sunt o puzderie și este bine,
există un mediu poetic. Mă deranjează doar cei care cred că au descoperit
America, dar orgoliul este o boală trecătoare, la început face chiar bine.
CM
– Vă mulţumesc pentru că
aţi acceptat interviul pentru revista Flacăra lui Adrian Păunescu. În
încheiere, aş dori să adresaţi cititorilor revistei, un gând bun.
Boris Marian - Aș adăuga faptul că FLACĂRA lui Adrian
Păunescu continuă să apară și nu este un lucru rău. Adrian Păunescu a fost o
personalitate puternică, cu mari calități și mari defecte.Nu voi face nicio
analiză, iar despre morți numai de bine, dar din moștenirea sa,
literatura română poate beneficia de multe giuvaeruri.Vă mulțumesc și eu.
„Poemul a fost interzis
în anul tuturor libertăţilor,
ici, colo, abia mai pâlpâie
o metaforă, o rimă
haine sfâşiate, uzate,
cadenţe trezind suspiciuni,
cine a mai auzit de călimări,
mese înalte, temeri în faţa
colilor, bolilor,
autodevorator trece
şarpele-ban,
poemul zace în închisoarea datornicilor,
în spitale, în sertare pe care
nu le mai deschide nici cel mai zelos
informator” .(Boris Marian)
în anul tuturor libertăţilor,
ici, colo, abia mai pâlpâie
o metaforă, o rimă
haine sfâşiate, uzate,
cadenţe trezind suspiciuni,
cine a mai auzit de călimări,
mese înalte, temeri în faţa
colilor, bolilor,
autodevorator trece
şarpele-ban,
poemul zace în închisoarea datornicilor,
în spitale, în sertare pe care
nu le mai deschide nici cel mai zelos
informator” .(Boris Marian)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu