"Traducătorii
sunt caii de tracţiune ai culturii."
Aleksandr Sergheevici Puşkin
Aleksandr Sergheevici Puşkin
De data aceasta am ales pentru interviu un om special, un
om modest pe care l-am cunoscut la cenaclul Pariu pe Prietenie. Am aflat despre
el multe lucruri interesante pe care le voi devoala pe parcursul interviului.
Născut pe 2 decembrie 1963, în Bucureşti, absolvent al
Liceului Mihai Viteazu (1982) şi al Facultăţii de Cibernetică (ASE, 1988),
Adrian Deliu decide să nu profeseze meseria în care s-a specializat, alegând-o
pe cea de traducător.
În perioada 1990 – 2004 a lucrat în presa scrisă, la
diverse publicaţii şi a avut colaborări la câteva posturi de radio.
Din 2004 începe
colaborarea cu Grupul de edituri Corint; pentru o scurtă perioadă, ca redactor
de carte. ,,am lucrat la redactarea unei cărți, și am fost foarte nemulțumit de
felul în care fusese tradusă, motiv pentru care m-am hotărât să activez eu ca
traducător. De atunci, s-au strâns zeci de titluri de cărți traduse, pentru
editurile Leda, Corint Junior și Corint. Pentru o scurtă perioadă, am colaborat
și cu Grupul RAO, iar de curând traduc și pentru Editura Epica.’’
În tot acest timp a trecut prin foarte multe genuri
literare: cărţi pentru copii, inclusiv antologii de poveşti, romane de
aventuri, thrillere, fantasy, policier, dar şi enciclopedii, biografii sau
materiale de specialitate din diferite domenii. În ultima perioadă a tradus un
gen literar foarte popular, numit Young Adult Romance.
C.M.-
Adrian, te rog să numeşti câteva titluri de cărţi traduse de tine şi autorii
acestora.
A.D.- Sunt
cam multe, și mi-e destul de greu să aleg doar câteva... Dar, hai să menționez,
din prima mea parte a activității de traducător, seria Cavalerii Pardaillan, de Michel Zévaco (10 volume), pentru că mi-a
amintit de adolescență, iar din cea mai recentă, Creatura, de Nely Cab, un roman care urmează să apară în curând la
Editura Leda, 10 lucruri pe care le-am
făcut (și probabil n-ar fi trebuit), de Sarah Mlynowski, Probabilitatea statistică de a te îndrăgosti
la prima vedere, de Jennifer E. Smith, Destine
la limită, de Katie McGarry, sau Mare
Tranquilitatis, de Katla Millay, toate acestea recent apărute la Editura
Epica. Ți-am enumerat doar câteva dintre cele care mi-au plăcut în mod special.
C.M.- Îmi
mărturiseai că lucrând la redactarea unei cărţi ai fost nemulţumit de
traducerea făcută. Îţi aminteşti despre ce carte este vorba? Să înţeleg că aşa
ai început cariera de tradcător?
A.D.
–
Da, e o poveste mai veche, sunt vreo nouă ani de-atunci. Știi, Claudia, eu sunt
destul de „mofturos” când e vorba despre cărți (nu și în rest). Lucrând timp de
mai mulți ani în presa scrisă, în majoritatea timpului ca secretar general de
redacție la diverse publicații, mi-am ascuțit simțul de observație în privința
corectitudinii gramaticale și ortografice a ceea ce citesc, a fluidității și
inteligibilității frazei, și așa mai departe. În cazul cărților, trebuie să mai
urmărești și fidelitatea cu care se redau prin traducere intențiile autorului,
ca și respectarea limbajului din original. De exemplu, dacă personajele sunt la
vârsta adolescenței și au un limbaj colorat, firesc, doar n-o să-i faci să
vorbească de parcă ar fi la o sesiune de comunicări științifice, nu? Și am
întâlnit destule astfel de cazuri, din nefericire. Sau, când se întâmplă ca,
din zece sensuri posibile ale unui cuvânt din textul original, traducătorul
să-l aleagă tocmai pe al zecelea clasat în topul relevanței… Cam așa s-a
întâmplat, lucram la redactarea unui roman clasic – hai să nu mai spun și care,
chiar nu contează – și, văzând câte corecturi sunt nevoit să fac, i-am propus
directorului Editurii Corint să-mi încerc și eu puterile ca traducător, convins
că m-aș descurca mai bine. Am dat o probă, am primit apoi mai multe lucrări de
tradus… Și uite că, de vreo nouă ani, cu așa ceva mă ocup.
C.M. –
Cred că pentru a traduce o carte trebuie mai întâi de toate să cunoşti foarte
bine limba română, apoi să cunoşti
subtilităţile celeilalte limbi, pentru a putea reda cu exactitate mesajul transmis de autor sau pentru a reda fidel expresiile idiomatice
ale limbii respective care nu pot fi traduse mot a mot, ci folosind un sinonim
al acelei expresii. Cum te descurci cu acest aspect lingvistic dificil şi care a fost expresia folosită cel
mai des în limba engleză?
A.D.
–
Hmm… N-ai vrea să-ți răspund la ultima parte a întrebării! Gândește-te că
tocmai vorbeam despre adolescenți și limbajul lor colorat, și-o să subînțelegi
răspunsul… Chiar, bine că mi-ai amintit! Am constatat un paradox, în ceea ce
privește cititorul român: nu suportă să vadă într-o carte cuvinte mai pe șleau,
sau înjurături redate întocmai, ci preferă să fie atenuate. Cam de genul
legendarului „la naiba!”, soluția universală adoptată de o celebră traducătoare
a filmelor de pe casetele video ale altor vremuri. Dar același cititor nu e
deranjat câtuși de puțin să citească respectivele cuvinte în engleză, sau să le
audă prin filme. Nu, în română nu-i place lui să le citească, sau să le audă.
Cu toate că, în viața de zi cu zi, le folosește frecvent. Nu generalizez, dar
cam asta e tendința majoritară. Nu știu ce să zic... mie, unul, nu mi se pare
normal, totuși.
Așa, și să-ți dau totuși un exemplu de expresie care mi-a
dat destulă bătaie de cap la traducere. Într-o carte la care am lucrat recent,
la o petrecere între adolescenți, un personaj spune, la un moment dat: „Isn’t that the pot smoker calling the kettle black?” Ei,
în limba engleză există expresia „The pot calling the kettle black”,
echivalentă oarecum cu „Râde ciob de oală spartă”. Doar că, în exemplul meu,
personajul face un joc de cuvinte, iar „pot” nu mai are sensul de „oală”, ci pe
cel argotic, de „marijuana”. Așa că am încercat să apelez la o altă vorbă a
poporului român, pe care am adaptat-o astfel: „Nu cumva vezi iarba din ochiul altuia, în loc de bârna din al tău?” Aici,
„iarba” având, evident, același sens argotic.
CM - De
curând te-ai întâlnit cu o parte dintre foştii colegi de şcoală generală.
Mărturisesc că asemenea întâlniri sunt de invidiat şi din ce în ce mai rare.
Trebuie să fi depănat multe amintiri din vremea începutului de adolescenţă. Ne
povesteşti ceva haios?
A.D.- A
fost o întâlnire superbă, chiar dacă n-au reușit să vină prea mulți dintre
foștii colegi. Culmea, am reușit să punem la cale totul datorită a două dintre
fete, una care locuiește acum în Marea Britanie, iar cealaltă, în Germania. Ele
ne-au mobilizat și pe noi, cei rămași pe-aici. Ce să zic... am discutat multe,
dar faza cea mai haioasă mi s-a părut aceea că, fiecare când își făcea apariția
pe terasa respectivă, simțea nevoia să se prezinte! „Eu sunt Cutare…” După
atâția ani, își închipuiau oamenii că nu-i mai recunoaște toată lumea! Ai
dreptate, sunt rare astfel de întâlniri, dar noi ne-am propus să le „îndesim”.
Sper să ne și ținem de cuvânt, de data asta.
C.M. -
,,mă consider bogat la capitolul amintiri’’, îmi spuneai când te refereai la
corifeii muzicii folk: Mircea Vintilă, Baniciu, Alifantis, Andrieş, Bodolan,
Şeicaru… Legat de subiectul amintit, povesteşte-ne, te rog, un episod drag
sufletului tău!
A.D.-
Dragi mi-au rămas cam toate ocaziile în care i-am văzut pe diverse scene, sau
când am stat la un pahar de vorbă, cu unii dintre ei. Una dintre cele mai
frumoase amintiri aș zice că datează din 1985 sau 1986, nu mai știu exact,
scuze pentru lacunele de memorie. Pe atunci, în vacanța de vară, se organizau
tot felul de festivaluri și spectacole în incinta ștrandului studențesc din
Tei. Într-o seară, după spectacol, stăteam la o masă mare, pe terasa hotelului
de acolo, cu membrii trupei Celelalte Cuvinte și cu alți câțiva prieteni. La un
moment dat, a apărut „dom’ profesor”, adică Alexandru Andrieș. Cineva l-a
invitat să stea un pic cu noi, a acceptat, am discutat o vreme, după care Călin
Pop i-a pus în brațe chitara lui și l-a rugat să ne cânte ceva. Și ne-a cântat…
cred că vreo două ore! Îți dai seama ce-a fost acolo…
M.C.- ,,am chiulit o lună de la facultate să
merg în turneu cu Celelalte Cuvinte, am cărat scule, am montat, am demontat, am
făcut sunet, lumini, pirotehnie chiar... cu Moţu am iarăşi foarte multe
amintiri…mi-a fost un fel de mentor’’. Cum era Moţu ca om? spune-ne ceva despre
el. Ce este pittbeat?
A.D. – Aici ar fi de povestit, nu glumă… Cât spațiu ai în revistă? Vreo două
sute de pagini cred că ar fi de-ajuns, pentru un mic rezumat… Bun, hai să le
iau pe rând.
De trupa Celelalte Cuvinte
mă leagă o veche și frumoasă prietenie, care a debutat în 1984, la prima ediție
a seriei de festivaluri despre care spuneam adineauri. Moțu Pittiș mi-a spus
despre ei, ceva la modul:„Băi, vino neapărat mâine să asculți o trupă din
Timișoara, care cântă ca Phoenix în zilele lor bune, și la care atmosfera din
sală e ca la Iris din perioada de glorie!” Așa obișnuia Moțu, să se raporteze
la anumite repere… Normal că m-am dus să văd despre ce e vorba, știam că Moțu,
când recomandă un lucru, chiar e ceva care merită toată atenția. Și am văzut.
Trupa se lansase doar de trei ani – de fapt, doar de doi și jumătate – dar avea
deja un repertoriu consistent. Era după-amiaza, pe o scenă mică, instalată pe
un spațiu destul de restrâns, în plin soare, sonorizarea nu excela, dar ce-am
auzit m-a impresionat mult. Apoi i-am cunoscut și pe membrii formației și mi-am
dat seama că am de-a face cu oameni de o calitate deosebită. Așa am ajuns să
fiu nelipsit de la concertele lor din București, dar am reușit să ajung și la
altele, prin Timișoara, Oradea, Cluj, Brașov, Iași, Râmnicu Vâlcea și, evident,
Costinești. Am fost cu ei prin turnee, așa e, i-am ajutat cu tot ce-am putut,
din prietenie. Și acum suntem în relații bune, chiar dacă ne vedem mai rar. Iar
din punct de vedere muzical, în opinia mea, e cea mai bună trupă rock
românească din toate timpurile.
Pe Moțu, dacă vrei să-l
descriu ca om, hai să-ți povestesc despre primul meu interviu din cariera
publicistică. Era spre sfârșitul toamnei lui ’83, începusem facultatea de puțin
timp, și descoperisem că exista o publicație a ASE-ului, „Tribuna Studentului
Comunist” se numea. M-am dus la redacție, am zis că aș vrea să scriu și eu, și
am fost întrebat: „Cam ce propui?” „Un interviu cu Florian Pittiș”, am zis.
Marina Almășan, care pe atunci era redactor șef, m-a privit destul de
neîncrezătoare, dar mi-a zis să încerc totuși, să vadă ce-o ieși. L-am căutat
pe Moțu, i-am spus despre ce era vorba, și a acceptat imediat, după cum mă și
așteptam. De altfel, el spunea mereu că pentru studenți e mereu disponibil, iar
când era invitat la câte un bal al bobocilor, venea, se comporta la fel ca pe
oricare scenă profesionistă, dar refuza să ia vreun ban. Bun, și să revin la
interviu. Mi-a zis să vin într-o sâmbătă, seara, la teatru, în cabina lui de la
Icoanei, că are „Hamlet” și intră abia după pauză (el jucând rolul Laertes),
așa că avem timp să vorbim. Printre altele, l-am întrebat ce rol și-ar dori cel
mai mult să joace. La care el mi-a răspuns: „Singurul rol pe care mi-l doresc
este cel de om!” Și pot să spun, cu toată convingerea, că l-a jucat cu
strălucire, ca pe toate celelalte roluri interpretate pe scenă.
Tot atunci, eu
întrebându-l ceva despre tinerețea de spirit a unui actor, replica lui a venit
imediat, citând un faimos vers din piesa „My Generation”, a trupei The Who:
„Sper să mor înainte de a îmbătrâni”… Ce să mai spun… Rar mi-a fost dat să
întâlnesc un om capabil să-ți dea replici atât de sclipitoare, într-un mod atât
de spontan. Un om de o mare generozitate, îndrăgostit de muzică, de teatru, de
cuvântul scris, rostit sau cântat, dispus totdeauna să-și împartă comoara cu
cei din jur. De multe ori ne invita la el acasă, pe câțiva dintre fidelii lui
spectatori, să vedem câte un concert nou de care abia făcuse rost pe video, sau
să mai ascultăm ceva discuri procurate numai el știe cum.
Uite, observ că am pornit
călătoria în timp în sens invers. Acum îmi amintesc ziua de 20 iunie 1982.
Dădeam admiterea la facultate și aveam programat ultimul examen. Noi,
candidații pentru Cibernetică, fuseserăm programați după-amiaza. Examenul era
prevăzut pentru ora 16, la o oră după ce, la sala din Grădina Icoanei a
Teatrului Bulandra, începea „Poezia Muzicii Tinere”, o ediție-maraton prin care
Moțu marca încheierea stagiunii. Mă crezi că la ora patru jumate predam deja
lucrarea, iar la cinci fără un sfert eram deja în sală, ascultând Beatles și
toate celelalte nenumărate surprize pregătite de Moțu? Da, am luat examenul, și
am prins și cea mai mare parte din sărbătoarea de la Bulandra!
În anul următor,
festivalul de încheiere a stagiunii s-a întâmplat să fie cu câteva zile înainte
să mă eliberez din armată. Ne trimiseseră acasă într-o învoire de o zi, să ne
aducem hainele civile, și să le predăm pe cele militare. Am ajuns în Icoanei la
puțin timp după ce începuse, direct de la gară, în uniforma aia odioasă, în
bocanci… Îți dai seama cum ar fi fost, să apar așa în sală? Bine, că mai
veniseră soldați la spectacole, n-ar fi fost o premieră… Dar noroc că fusesem
prevăzător și-mi luasem lucruri de schimb la mine, așa că am dat fuga în WC-ul
public din parc, m-am „civilizat” la repezeală, după care am reușit să intru,
sărind nu știu ce gard pe undeva, prin spate, împreună cu alți tineri care nu
avuseseră bani pentru bilet…
Mai târziu, prin ’86 –
’87, am ajuns să fiu acceptat în cercul lui de la „Caru cu Bere”. Aproape
zilnic, după ora unu, unu jumate încolo, ne întâlneam, aveam masa noastră
rezervată… La un moment dat, Moțu a făcut rost de o condică de prezență de la
teatru, ne-a trecut acolo pe toți cei care veneam frecvent, și ne punea să
semnăm în fiecare zi! Dacă nu veneai și nu anunțai în prealabil motivul, punea
absențe! Erau oameni frumoși, oameni de spirit, actori, muzicieni, scriitori,
preoți, chiar oameni simpli, ca meserie condiție socială, dar de mare bun-simț.
Replicile spirituale, poveștile interesante și bancurile curgeau mult mai
abundent decât berea! Mare păcat că mulți dintre oamenii aceia nu mai sunt acum
printre noi…
A, era să uit, m-ai
întrebat despre „pittbeat”... Păi, prin anii ’90, Moțu descoperise fascinația
calculatorului și, ulterior, pe cea a internetului. Prin ’98, parcă, s-a
hotărât să-și facă un site al lui, iar adresa pe care și-a ales-o a fost
pittbeat.ro. De ce așa? Simplu: „pitt”, de la Pittiș, normal, iar „beat”, de la
formația lui de suflet, The Beatles, și de la curentul muzical generat de ea.
Apropo, unul dintre bancurile preferate ale lui Moțu era cu un personaj care-l
apostrofează pe altul: „Pleacă, domn’e, nu vezi că ești beat?” Iar cel vizat îi
dă replica: „’Pare rău! Se scrie beat,
da’ se citește bit!”
C.M. – Ai o carte scrisă, un interviu marathon despre care foarte puţină
lume ştie. Vorbeşte-ne despre protagonistul interviului! Mi s-a părut extrem de
interesant.
A.D. – Așa e, spre sfârșitul mileniului trecut (ha, ha ha!), cunoscând-l de
multă vreme pe Cristi Minculescu, i-am propus să scriem o carte despre viața
lui, cu întâmplări neștiute de nimeni. Cristi a acceptat, și ne-am pus pe
treabă. Ne întâlneam săptămânal, timp de două-trei ore, într-un birou al
redacției în care lucram eu pe atunci, beam cafele peste cafele, eu întrebam,
Cristi povestea, iar reportofonul înregistra. De fiecare dată, venea cu câte o
poveste deja pregătită, din ce-și amintise între timp. Îl lăsam să vorbească –
e un povestitor absolut fascinant! – după care mai interveneam cu întrebări,
declanșându-i alte și alte amintiri. A ieșit un material destul de consistent,
cu foarte multe lucruri neștiute despre el, ca om, nu doar ca artist. Povești
din copilărie, amintiri de pe scenă și mai ales din culise, despre Cenaclul
Flacăra, despre celebra lui iubire față de Universitatea Craiova, dar și despre
o altă pasiune mai puțin știută, pentru cărți și, în special, pentru istorie,
multe, multe… N-a mai apărut cartea, din diverse motive, atât obiective, cât și
subiective, n-are rost să mai insist acum asupra lor. Și-mi pare rău, pentru că
erau lucruri frumoase acolo, care-l înfățișau, repet, pe omul Cristi
Minculescu, nu pe „ăla de pe scenă”, vorba lui.
C. M. –
Să ne oprim puţin şi la activitatea ta de jurnalist. Vorbeam zilele trecute
despre curajul de a spune adevărul. Eu am făcut-o ades şi am devenit subit
antipatică. Tu spuneai că ai primit şi ameninţări. Să fie acesta motivul pentru
care ai renunţat la jurnalism?
A.D. –
A, nu, nicidecum! Chestia cu amenințările a fost doar ceva de moment, un moment
peste care am trecut amuzându-mă. Știi, eram destul de caustic uneori în
articolele mele, și există multe persoane publice lipsite de simțul umorului,
când sunt criticate într-un fel sau în altul. Destui s-au supărat pe mine;
unora le-a trecut, admițând în cele din urmă că am avut dreptate, iar altora,
nu. Problema lor! Și, la un moment dat, m-a sunat un personaj cunoscut pe
vremea aia, membru al unei formații hip-hop deja în vogă, despre care tocmai
scrisesem o cronică destul de haioasă. În semn de mulțumire, băiatul m-a sunat
și, plin de grijă față de mine, m-a rugat să am grijă cum trec strada, să nu mă
calce cumva vreo mașină… Ce să-ți spun, m-a impresionat până la lacrimi! Am
relatat întâmplarea în numărul următor, după care am mai primit un apel
telefonic, pe un ton și mai îngrijorat cu privire la sănătatea mea. A treia
oară n-a mai sunat, și-a dat seama că n-are șanse cu mine. Sau poate i-o fi
explicat cineva că e fraier și că articolul meu, chiar dacă-l lua în bășcălie,
însemna totuși o reclamă pentru trupa lui. Atât timp cât nu se dădea și mai
mult în stambă.
Revin la întrebarea ta: am renunțat la jurnalism din
cauză că ajunsesem să cunosc destul de bine jocurile practicate de patronii din
presa română, ca și de unii trepăduși de-ai lor, șefuleți mai mari sau mai
mici. Am avut totdeauna oroare de șantaj, de articole scrise la comandă, sau de
născocirile puerile și mizerabile ale unora ahtiați după publicitate. De
persoane publice care se grăbeau să-ți toarne cu nemiluita povești despre
„inamicii” lor, „dar nu cumva să se afle că știi de la mine!” De mâncătoria de
prin redacții, de arivismul unora, de agramatismul altora… Am avut norocul
să-mi apară în cale ocazia asta, de a colabora cu o editură cunoscută, apoi cu
altele, și nu regret absolut deloc faptul că m-am despărțit de presa scrisă.
Dacă am ceva de spus, pot să scriu și pe blog, nu e nevoie să fiu la un ziar;
singura problemă e că nu prea am timp. Plus că… vezi foarte bine ce se întâmplă
acum: ziarele ori dau faliment și dispar, ori nu-și plătesc angajații cu
lunile… Nu mai vorbesc despre lipsa totală de profesionalism a multora dintre
cei rămași în activitate… ce zic eu, profesionalism… n-au nici cea mai mică
legătură cu jurnalismul, chiar dacă unii și-au cumpărat câte o diplomă. Văd cu
duiumul articole din care nu înțelegi nimic, fiindcă nu se respectă regula
aceea, cu cele cinci întrebări esențiale. Nu se respectă nici ortografia sau
gramatica limbii române, darămite… Chiar, zilele trecute citeam un articol în
care unul dintre avocații lui Gigi Becali era ridiculizat, din cauză că, în
cadrul cererii de eliberare provizorie a clientului său, comisese mai multe
greșeli gramaticale. Când, în realitate, era vorba despre greșeli de
ortografie… Ce ziarist mai e ăla care nu cunoaște diferența dintre gramatică și
ortografie, te întreb? Și câte parale fac șefii lui, dacă nu sunt capabili să
observe și să corecteze eroarea? Asta mai e presă? Poate c-o fi, dar nu și
pentru mine, mulțumesc foarte mult.
C.M.-
Să revenim la traduceri. Young Adult Romance
gen literar foarte popular. Noua ta carte tradusă este scrisă în acest
registru. Ce aduce nou în literatură? Cum se numeşte şi cine este autorul?
Vorbeşte-ne succint despre subiect.
A.D. –
Noua carte, cea la care te referi, se numește „Mare Tranquilitatis”, și este
romanul de debut al scriitoarei americane Katja Millay. Mărturisesc că a fost,
până de curând, romanul meu preferat din câte am tradus în ultimii ani, dar
acum îi face concurență cartea la care lucrez acum, „Hopeless”, de Colleen
Hoover. Nu știu pe care s-o aleg dintre ele, sincer să fiu. Dar pe cititori îi
sfătuiesc să le aleagă pe ambele, pe răspunderea mea, n-o să le pară rău!
Ambele fac parte din acest curent numit Young Adult Romance, extrem de popular
în lume la ora actuală. Denumirea s-ar traduce cam la modul „povești de
dragoste pentru tinerii adulți”, aceștia fiind, în general, tineri cu vârstele
cuprinse între, să zicem, 15 și 20 de ani. Cu toate că unii critici împing
extremele până la 12 și, respectiv, 25 de ani, din principiu segmentul cam
acolo ar fi situat, între 15 și 20. Iar poveștile astea de dragoste nu seamănă
cu cele clasice decât prin prisma faptului că se petrec între un „el” și o
„ea”, și că dragostea învinge, până la urmă, toate obstacolele. Cam aici se
opresc asemănările fundamentale. În rest, nici urmă de dulcegăriile atât de
cunoscute, nici vorbă de personaje schematice, arhetipale, șablonarde. Tinerii
protagoniști au personalități extrem de complexe, contradictorii adesea, și
chiar dacă biografiile unora pot părea neverosimile, devin cât se poate de
veridice prin felul în care sunt dezvăluite, pas cu pas, cam cum se conturează
o imagine dintr-un puzzle. Limbajul e cât se poate de firesc, deseori cu foarte
mult umor, iar implicațiile psihologice sunt urmărite în profunzime. Iar pentru
mine, în calitate de traducător, cărțile pe care mi le propune Editura Epica
înseamnă, de fiecare dată, noi provocări, din ce în ce mai captivante.
C.M. - În
încheiere aş vrea să-mi spui care sunt autorii tăi preferaţi şi de ce?
A.D. -
Of, iar mă pui în încurcătură… Sunt atâția, cum vrei să aleg doar câțiva? Bine,
hai, ca să nu zici că mă eschivez: Shakespeare, Molière, Cehov, Beckett și
Caragiale, ca dramaturgi (și nu numai, cum e cazul ultimului); dintre
romancieri, Dostoievski, Szienkiewicz, Bulgakov, iar ca poeți, Verlaine,
Villon, Esenin, Whitman. Și Adrian Păunescu, ale cărui versuri le-am apreciat
totdeauna. După cum vezi, sunt opere literare total diferite, singurul numitor
comun fiind valoarea. Așa că… de ce le prefer? Tocmai de-aia!
C.
M. – Îţi mulţumesc,
Adrian Deliu!
"Gândirea
comună europeană este opera colosală a traducătorilor. Fără traducători nu ar
exista Europa, nu ar exista literatura mondială. Fără traducători eu nu l-aş fi
citit pe Cervantes, iar dumneavoastră pe Kafka. Traducătorii sunt de o mie de
ori mai importanţi decât deputaţii din Parlamentul European."
Milán Kundera
Milán Kundera
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu