”Despre ea, niciodată/Sur elle, jamais„

,,ea, eva,/silabiseşte uitarea/ca pe o evanghelie scrisă/
într-o limbă a frigului./ cuvântul femeie începe aici/ cu litera a
de la arcă. mereu. fierbinte/ rămâne doar pulpa de lacrimă
pe care o stoarce/ să-şi spele memoria. o rufă
de unde nu iese nicicum/mirosul de om.''
(Purgatoriu- Adriana Lisandru)


Într-o perioadă în care poezia cunoaşte mari transformări, o explozie de lirică emfatică, ades incoerentă, ambiguă, chinuită de bla-bla-uri clişeu, matriţe, în care limbajul străzii e ridicat la mare rang şi biografia auctorială vorbeşte despre istoria unei generaţii compromise literar, Adriana Lisandru îşi permite încă să scrie vraie poesie, mulată pe simţul iubitorilor de vers rafinat, feminin, sensibil, cu iz bonom. Poeta debutează în anul 2007, cu volumul de poezie ,,De-a Baba Oarba’’. Versurile sale au cunoscut tiparul diverselor publicaţii, reviste literare: Agerro-Stuttgart, revista Singur (Târgoviște), revista Feed-Back (Iași), Astra (Brașov), Verso (Cluj Napoca), Caiete Silvane (Zalău), Cenaclul de la Păltiniș (Sibiu), Litere (Târgoviște), Dunărea de Jos (Galați), Algoritm Literar (Călan); prezentă în antologiile: Freamăt de Dor (editura 3D, 2008),Virtualia 2008 (Iași), Antologia revistei Singur (Târgoviște), Antologia Artgothica 2010 (Sibiu).

Noul său volum, apărut in 2010, la editura ,,Grinta'' din Cluj Napoca - ”Despre ea, niciodată/Sur elle, jamais„ (traducere Letiția Ilea, cuvânt înainte semnat de Tudor Cristea) - îşi propune să devoaleze misterul feminin, într-o lume în care grobianismul cotidian a înăsprit caracterul celei adulate în versuri de marii poeţi – femme.

Cartea cuprinde trei părţi: ‘’colivia de sticlă’’ , ‘’scara de păpădie’’ , ‘’respirări’’, segmente în a căror cuprins întâlnim mai multe femei ale zilelor noastre.

,,Colivia de sticlă’’ surprinde o ea senzuală , al cărei glas blând îmbină erotismul discret, cu aspecte ale vieţii, versuri scrise cu mare sensibilitate : ,,…îţi pot turna răsăritul în ceaşca cu ceai/ te pot descânta între coapsele mele/ dar nu întreba de ce mă transform uneori într-un ghem de tăceri/ pot înţelege arşiţa spaima/ copilul ascuns sub ridul bărbatului/ dar nu-i timp să stârnim lungi furtuni de cuvinte/ să nu arcuim/ cer străin peste noi…’’(să nu mă întrebi); o femeia care are altă viziune despre viaţă -,,viaţa se vede-n bucăţi. Ca-ntr-un ochi de gândac. Ca într-o oglindă mărunt lapidată…’’(desen cu alb); despre moarte -,,alunec/ pe degetul morţii/ inel...''(obloane de fum) ,,…moartea e un fel de soră mai mare/ broker de success pe Wall Street…’’(ce poţi să faci într-o primăvară perfectă).

O însoţesc în mediul citadin, acolo unde ,,era numai oraşul venind după mine târâş’’, sunt în ,,taxi Magic’’ şi mă trezesc spunând cu glas tare şoferului: ,,Ia uite câţi oameni au îmbrăcat lumina pe dos/ sau poate-aşa vezi când ţii viaţa lipită de tine’’, călătoresc mai departe, desprinzându-mă de mine şi împrumutând trupul şi mintea ei, într-o zi în care natura este personificată, într-un décor de toamnă târzie când ,,se făcea că e galben,/ îşi despleteau gutuile părul,/ fântânile dormeau cu luna la piept,…’’, într-o zi în care simt intens cum ,,mi-e septembrie până-n măduva oaselor…’’. M-am întrebat deseori ce este sinceritatea, liniştea, încercând să le definesc, aducându-le cât mai aproape de realitatea mea şi n-am reuşit până când nu am gândit cu sufletul ei, descoperind misterul sub o altă formă - ,,sinceritatea e un căluş îndesat în gura iubirii./ mi-a trebuit o altfel de moarte să aflu/ că cel mai tăios urlet/ e liniştea…’’.
Poemul ,,Tot ce-şi poate dori o femeie'' m-a surprins trăind şi îmbrăcând ,,doar o noapte/ un trup de bărbat/ să-mi chem un prieten să ne-afundăm într-o crâşmă/ în zori să scuip viaţa cu sete/ să o-njur soldăţeşte de mamă/ să cad mai apoi într-un pat/ într-o carne străină...când m-aş trezi să îmi pot scutura inima/ cum aş scutura dintr-o pătură veche/ căldura mirosul/ si orele-n care/ pe nerăsuflate/ flămânzi/ ne-am iubit...''.
Am împărţit durerea, neputinţa în faţa bolii, un preambul al morţii, cuibărindu-se zi de zi în trupul firav al unui băieţel de treisprezece ani, ,,Bogdan sorbea urma de soare din geam'', băiat din ale cărui mâini cresc ,,tuburi lungi de perfuzii/ ca nişte vene imperfecte de înger'', am zâmbit asemenea ei gândind că ,,dacă m-aş tăia la un deget/ ar curge tăcere'', o tăcere care spintecă sufletul. Prezenţa omului este evidentă în poezia Adrianei Lisandru prin stări şi imagini transpuse genuin, ca într-un scurt metraj al durerii, al acceptări morţii, ca pe o nouă viaţă. Autoironia reprezintă o proecţie opusă estetismului dulceag, evanescent, emiţând starea de nepăsare în faţa unei fizionomii agreabile ,,sunt urâtă şi liberă. / nici moartea nu mă recunoaşte acum/ îi pun piedică/ şi nici nu clipeşte...bărbaţii sunt proşti. o urîtă/ e un talisman norocos...''.

Ce-a de-a doua parte-,,scara de păpădie'' - se remarcă prin mici telegrame lirice adresate unei lumi în care iubirea capătă diverse culori- pastelate, gri, aprinse, senzuale, erotice - un erotism discret, firav la prima vedere, prin care poeta se impune concis, franc, uzând de imaginaţia şi talentul native. Pasiunea, dorinţa sunt la ele acasă, într-un decor special care poartă amprenta unei femei desăvârşite ,,am nevoie de tine ca de singura piele în care mai pot să-mi întorc/ dimineaţa spre nord...''. Am fost plăcut surprinsă de muzicalitatea versurilor scrise în stil clasic, fără artificii sau expresii bombastice ,,nu mi-e sete mi-e aripă/ ţipătul strivit sub clipă/ nu mi-e lut ci mi-este rouă/ pâinea cărnii pe din două''. Păsesc timid într-un altfel de oraş descoperit de autoare, un oraş ascuns ,,într-o buclă a gîndului/ unde nimeni nu crede în asediul secundei/ unde moartea e doar numele tainic/ dăruit unui alt anotimp/ ar putea fi lumina aceasta în care cobor/ ca într-o fântână/ cu fluturi'' (mătase de fluturi).

Ultima parte - ,,Respirări''- cuprinde flashuri de gând ,,s-a lăsat frigul/ aprinde-mă candelă/ şi dă mai încet/ zăpezile astea'', de căutări ,,sunt numai un/om/ sub frumuseţea/ acestui cuvânt/ sângerez/ ca un semn de-ntrebare/ scris în cer/ aruncat spre pământ'', de aşteptare,,moartea/ se îmbracă încet/cu mâinile mele/ mai e un nasture de încheiat'', de dragoste ,,atât de aproape încât/ uneori /orice cuvânt/ poate fi spulberare/ atât de departe/ încât/ abia auzim/ cum murim'', trăiri puternice redate intr-un registru cu tentă bacoviană, simbolistică, cuvinte formulă în spatele cărora se ascund un suflet şi o peniţă de categorie grea.

Adriana Lisandru, un nume care şi-a pus amprenta pe lirica românească actuală, printr-un stil rafinat, elaborat, matur, reuşeşte prin versurile sale să învie spiritul femeii adevărate, senzuale, sensibile, delicate, universul modest al Evei moderne.

Invitatii la cenaclul Pariu pe Prietenie * album remember

  Eugen Avram
Doru Stănculescu








    Ioana Pânzaru
   Mariana Gheorghiu 

 Zoe Alecu şi Doru Stănculescu 

Doru Stănculescu, Mariana Gheorghiu, Andrei Păunescu şi Zoe Alecu
  Ovidiu Scrisdon
    Ovicdiu Mihailescu       


   Cantos + Mihai şi Codruţa Lojewski                          

 Clara Mărgineanu şi Andrei Păunescu 

 Andrei Păunescu şi Napu

 Napu şi Radu Pietraru

 Walter Ghicolescu

 Ştefan Tivodar şi Adrian Bezna

 Fox Studi + Tatiana şi Mihai Ojog

 Daniel Făt

 
Claudia Minela (Cel mai frumos lucru din viaţa mea : Pariu pe Prietenie)

Foto: Sorin Teodoriu şi Emilia Dănescu

vor mai urma şi alte amintiri in albumul pariorilor

Invitatii la cenaclul Pariu pe Prietenie album remember

  

Clara Mărgineanu  şi Andrei Păunescu

 
    Ştefan Tivodar şi Adrian Bezna

Pariu pe prietenie -Clara Mărgineanu (varianta nouă) PpP aniversare 3 ani Bucuresti Club Mojo

Clara Mărgineanu
Afirmă cu mândrie că meseria de jurnalist cultural este cea mai frumoasă meserie din lume, pentru care ,,la serviciu" înseamnă cărţi, lucrări de artă, săli de spectacol şi oameni frumoşi. De asemenea, se consideră norocoasă că face parte din echipa TVR: „Televiziunea Română este un mare noroc al vieţii mele. Sunt unul dintre oamenii fericiţi care îşi face meseria cu dragoste, bucurie, pasiune. Într-un poem scriam că
«îmi fac şi eu, ca şi ploaia meseria / într-o lume în care ispita e pe gratis / iar dezertarea un exerciţiu de stil»."

Pariu pe prietenie

Prietenia e ruptă din rai, e sfânta putere secretă,

Descântă de frică şi-ţi spune râzând că e bine,

Erorile vin din ego, splendorile vin din sine,

Când lecţia nu este bine învăţată, se repetă.

Iubirea de oameni cere migală şi suferinţă

Mai ales când în stele se spintecă azurul cu un cuţit

Singurătatea plânge cu raze, iluzia a adormit,

Prietenia e coroană de spini, devenire şi biruinţă.

Între graniţă şi orizont, între sfârşit şi vamă,

Un torent de milă arde un crâmpei de vină,

Să taci elocvent când cuvintele sunt ghilotină

Prietenia se practică, nu se declamă.

Poate rămâne doar această rană pe hârtie,

Un pariu reînoit mereu, pe prietenie,

Ploaia va spăla toate acestea şi vom spune

Slavă Cerului, a fost doar Poezie.

 Sorin Teodoriu şi Clara Mărgineanu fondatori, realizatori, susţinători, moderatori ai Cenaclului Pariu pe Prietenie

Pariu pe prietenie -Clara Mărgineanu (varianta 1)

în braţele prietenilor,

poposesc rar, doar să mă odihnesc,

apoi pornesc

către nicăieri, către pretutindeni,

pentru a mă întoarce mereu.

prietenia trăieşte atât cât ne vor trăi lacrimile.

la capătul disperărilor şi al nopţilor

ultimul urlet, ultimul pariu

ll condamnatului,

rămâne curajul înfipt în creier de cineva,

de celălalt, de altcineva…

ei făceau sărbători şi înţelegeau tot,

ciocnind ultima cupă, spuneau:

,,lăsaţi-l, prietenul e obosit,

în zori pleacă iar,

viaţa i-a făcut injecţii cu sânge de nomad…”

de atâtea ori, la ghilotină,

prin mulţimea înfuriată,

se ascundeau ochii unui prieten,

un prieten venit tocmai atunci

să-mi aducă un cal şi să-mi împuşte călăul…

viaţa mea este

un nesfârşit pariu pe prietenie.

dacă nu voi mai avea timp

să vă spun că am câştigat, 

căutaţi-mă în ochii celor ce, măcar o secundă,

au crezut în mine.

 

Fata de asfalt - Clara Mărgineanu

Fata de asfalt are cuie bătute în destin,

peste ea trece marfarul,

prin ea curge vinul sângelui de om iubit,

se hrăneşte cu pustiu şi-l visează,

în maidane de lux, pe prinţul fericit.

i-au dat să bea otravă, absenţă şi moarte,

zăcământ în adâncurile de niciodată,

este iubirea ei de fată de asfalt,

răstignită între carte şi parte.

viaţa ei ,fără de chip, în tăişuri  este tencuită;

face zilnic injecţii cu lumină albastră,

în creierul ei de fată de asfalt, neiubită;

la început părea şi ea un copil ca toţi ceilalţi,

apoi a văzut că nu are părinţi şi nici fraţi,

ca n-are plâns şi că viaţa o strânge,

că, pe asfalt, e o baltă de sânge.

a învăţat, din asfalt, să închidă  o mie de uşi

peste ură şi peste ocară;

voia vântului spulberat a fost

să se nască, şi ea, într-o vară,

să se hrănească cu pumni,

să bea aplauze pe săturate,

să se apere de mulţimi, cu aripi sfărâmate.

într-o duminică însingurată

va şti că e destul, că e prea mult,

se va spânzura cu rangul vieţii ei,

pierdută la barbut.

Din jurnalul evenimentelor literare / pâş, pâş, pâş, peste tot pe furiş

Miercuri , 14 martie 2012, o zi deosebită pe care am petrecut-o  în compania prietenilor mei de suflet  - poeţii George Gîtlan şi Mălina Constantin - în Piteşti, oraşul lalelelor. Vă întrebaţi probabil ce căutam acolo? Am răspuns invitaţiei scriitoarelor Ilzi Sora, autoarea volumului de proză scurtă - "Castele în Spania. Belgianca", Editura ,,Timpul’’ şi Marilena Lica-Masala, "Asasinarea unui deceniu de iubire"(eseu dramatic în cinci acte), scriitoare pe care am avut onoarea să le cunoaştem la o întâlnire privată, muzical - literară ce a avut loc, cu putin timp în urmă, în casa familiei Tolbaru, iubitori ai sufletelor şi cuvintelor frumoase. 

Cea de-a treia carte lansată aparţine doamnei Steluta Istratescu, "Matriosca" (nuvele), un pedagog apreciat de colegii, prietenii şi elevii săi, un pedagog care a instruit generaţii de elevi învăţându-i limba engleză. 

Mirela trebuia să ni se alăture, fiind invitată să cânte la eveniment. Dumnezeu a fost mărinimos dăruindu-i, pe lângă frumuseţe fizică şi sufletească şi o voce pe măsură.  Din păcate starea sănătăţii nu i-a permis să fie la acel eveniment care a avut loc în sala Ars Nova a Centrului Cultural Pitesti, prin amabilitatea domnisoarei director Carmen Dumitrache

Moderatorul evenimentului a fost doamna Marilena Lica-Masala, autorul cărţii "Asasinarea unui deceniu de iubire"(eseu dramatic în cinci acte). Cu un aer degajat, într-o ţinută elegantă, cum rar am întâlnit la asemenea evenimente culturale, distinsa doamnă a reuşit să îmbine delicateţea feminină, cu siguranţa omului de afaceri, stăpân pe el, sobru care stârneşte invidie, o combinaţie ca o radiografie fidelă a Pitestiului, oraş ce  a născut mari personalitaţi: făuritorul României interbelice- I.C.Brătianu; Ion Antonescu, Ion Trivale- critic literar şi traducător, Ion Minulescu etc. Iată cum nici de această data Piteştiul nu capituleaza în faţa calităţii, indiferent de domeniul unde aceasta o cere.

 Segmentul muzical a fost asigurat de doi tineri talentaţi,  acompaniaţi la pian de doamna Ilzie Sora. Tânăra  Nermin-Sarah Al Samman Al Madani a interpretat ,,Ave Maria''. O voce limpede, cu vibraţii profunde, o voce  bine antrenată, puternică, ce nu a avut nevoie de microfon, a reuşit  să persuadeze,  printr-o interpretare desăvârşită, transmiţând celor prezenţi la eveniment,  că muzica poate ajunge cu uşurinţă la destinatar, dacă este dăruită din sufletul.  Cea de-a doua piesă, interpretată la flaut de Nermin, a fost aleasă din repertoriul compozitorului italian  Giulio Caccini. Un singur cuvânt ar putea reda superlativul absolut: superb. Fiecare notă plutea sensibil, trecând dincolo de senzorii  celui care a simţit notele curgând, ca o ploaie de vară, ca o cascadă de flori, ca un madrigal, bine regizat din umbră de un dirijor talentat. Un alt moment muzical ne-a fost dăruit de Lucian Şerbănică, vioară, acompaniat la pian de aceeaşi doamnă Ilzie Sora- care a interpretat piese aparţinând compozitorilor Jules Massenet si Meditation. Vioara, strunită cu abilitate şi sensibilitate artistică a pus în valoare talentul tânărului.

Au luat cuvântul, vorbind despre cărţile nou apărute, oameni de cultură ai Piteştiului, amintesc aici pe dl. Marius Chelaru, scriitor şi critic literar,  invitatul de onoare venit din Iasi,  reprezentantul editorului iesean al celor trei carti; Matei Varodi (regizor, "Al. Davila", Pitesti), Mihai Ghitescu (decanul de vîrsta al Fundatiei "Liviu Rebreanu",Pitesti), Aurel Sibiceanu (scriitor, publicist, Pitesti), Gabriela Zavalas-Anghel (scriitor, publicist, Bucuresti), Marin Ionita (scriitor, publicist, Pitesti), Adela Aldea (traducator, prof. univ.), Vasile Ghitescu (om de cultura, Pitesti), Vasile Ghilencea (scriitor, vicepresedinte al Ligii scriitorilor din România, Pitesti), Simona Feteanu (publicist), Constantin Mîndruta (epigramist), Florin Zăvoianu (epigramist).

Textele au fost lecturate de actorii Doina Ghitescu ("Ciocîrlia", Bucuresti), Luminita Borta (teatrul "Al. Davila", Pitesti), Florin Dumitru (teatrul "Al. Davila", Pitesti) si Cristina Ciupercescu (teatru de amatori, Bucuresti.

Carismatica actriţă Doina Ghiţescu a trăit fiecare rol jucat, intrând în pielea protagonistului, ea a încercat să devoaleze caracterul personajelor cu măiestrie, interpretând cu pasiune,  dăruire şi  naturaleţe. Reuşeşte să particularizeze individul din societatea românescă, surprinzând defectele acestuia în anumite situaţii. Spontaneitatea şi umorul surprind plăcut spectatorul care asistă cu încântare şi bucurie la spectacolul dat de simpatica actriţă.

Pariu pe Prietenie

Pariul pe Prietenie nu este atât de faimos şi de indestructibil pe cât cred optimiştii şi nici atât de îngrozitor pe cât susţin pesimiştii.  Dar ceea ce nu i se poate tăgădui este buna lui intenţie şi nu e nevoie ca întreg universul să se înarmeze ca să-l strivească, de ajuns un abur sau o ploaie mai specială. Iar dacă l-ar strivi, ar deveni de zeci de ori mai nobil decât cel care-l ucide.

Duminică, 25 martie 2012 de la ora 18:00 Pariul pe Prietenie are pentru dumneavoastră următorii invitaţi: Alma Nicole, George Liliac şi Eugen Avram, iar în cadrul segmentului literar: Andreea Vraja, Cătălin Bolohan şi Alex Turcu.

Locaţie: Mojo Club, Bucureşti, strada Gabroveni nr. 14, punct de reper Bd. I. C. Brătianu, vis-a-vis de Magazinul Cocor.

Intrarea liberă şi nu se fac rezervări telefonice.

Drăcea (1) proză scurtă

  Cristina urca  scările alunecoase ale pasajului de la Bucur Obor. Oamenii treceau pe lângă ea valvârtej încărcaţi- fie cu brazi încorsetaţi de sfoară, fie cu sacoşe pline de cumpărături- pentru Crăciun. Era o atmosferă de sărbătoare, în ciuda faptului că cerul posomorât burniţa.
  Câţiva copii îmbrăcaţi în haine sărăcăcioase, cu cel puţin două numere mai mari decât măsura potrivită, colindau călătorii tramvaiului 21, ce se îndrepta scârţăind din toate încheieturile, spre staţia Doamna Ghica.
  Tânăra îşi mângâie instinctiv pântecul zâmbind. ,,Năzdrăvanule ştiu că  eşti nerăbdător... totuşi, asta e burta mea, nu un teren de fotbal. Fie-ţi milă de mama ta, zăpăucule!'' spuse urmărind zborul graţios al fulgilor de nea, care se transformau într-o perdea mobilă, ce acoperea uşor, uşor, asfaltul plâns al străzilor.
Dragoş, soţul ei, o aştepta îngrijorat în staţie.
- Hai Chris, uşurel greieraşule! spuse ajutând-o să coboare din tramvai.
În drum spre casă, aduna zăpada depusă  pe maşini, făcea bulgări şi  arunca spre ea, bucurându-se ca un copil.
- Ajunge Dragoş! nu sunt în apele mele.
 Înainte de a intra în apartament, şi-au scuturat bine  zăpada de pe haine şi cizme.
Adulmecând mirosul apetisant de sarmale, care clocoteau furioase pe aragaz, tânăra nu mai avu răbdare să se dezbrace. Îşi scoase două bucăţi pe o farfurie, pentru a se răci.
- Mniam, mniam! cele mai bune sarmale din lume, spuse înfulecând cu poftă ultimul dumicat.
- Ai să te dai de-a dura, dacă mai mănânci mult, o mustră Elena, mama sa.
- E musai. Am o armată de şoareci flămânzi în burtă, care trebuie hrăniţi. Astăzi au făcut revoluţie. Nu ştiu ce a avut Drăcea.
- Heeei, domniţă, aşa vorbeşti despre unicul meu nepot?
Cristina înmărmuri. Îşi privea mama cu groază.
- Ce ai copilă? Nu ţi-e bine? se sperie femeia la rându-i.
Izbucni în râs privind băltoaca de la picioarele fiicei sale.
- Nu te speria fată! Ai pierdut apa. Ţi-a venit sorocul. Sprijină-te de mine şi hai în pat! Dragoooş... cheamă salvarea! strigă privind peste umăr, spre camera tinerilor.
Proaspătul tătic apăru în pragul uşii buimăcit, cu părul vâlvoi. Privea panicat în toate părţile, căutând telefonul.
- Ooof, copii care fac copii! exclamă amuzată Elena. Vino aici lângă Cristina, mă ocup eu de toate, spuse sigură pe ea femeia.
Salvarea apăru în scurt timp.
- Îmbarcarea! mergem la materitatea Cantacuzino. Grăbeşte-te, altfel rişti să naşti în maşină, mămico! spuse doctorul, după ce o consultă, în timp ce-şi îndesa stetoscopul în trusa imensă.
- Măi domn' şofer, ocoleşte şi matale gropile alea, n-ai ratat niciuna! Vrei să-mi nască fata aci în maşină? se revoltă Elena.
Era ora unsprezece ziua, când Cristina se afla deja cu toaleta făcută, pe unul dintre paturile  sălii de travaliu, sală în care se mai găseau trei mămici în durerile naşterii. A avut probleme mari, căci micuţul nu cobora deloc. Asistenta pe care Elena o şpăguise zdravăn, să aibă grijă de fiica ei, îşi tot înfigea cotul în partea de sus a stomacului, metodă folosită pentru a determina coborârea fătului spre ieşire. O întreba dacă are dureri, iar tânăra răspundea afirmativ, minţind.  Observase că de câte ori spunea adevărul, asistenta  o chinuia.  De abia pe la ora 19:00 durerile au început să apară în forţă. În cinci minute erau de nesuportat. Se abţinea cu greu să nu ţipe, ca celelalte mămici, căci asistentele vorbeau şi se purtau urât cu ele, umilindu-le. Era speriată de moarte. Lacrimile îşi făcură drum prin colţul ochilor, umezind cearşaful alb. Când durerile se amplificau, îşi muşca pumnii, ca să nu ţipe.
- Hauleu mama mea! Domn' doctor, domn' doctor, repede, îl scap aci pe cimeeeent! Striga ca din gură de şarpe,  vecina tuciurie de lângă patul tinerei.
- Taci dracu, ţi-a plăcut când te-ai regulat, acum suportă, nu mai ţipa ca isterica! o repezi asistenta bătrână. Uite mămica asta tânără ce cuminte stă.
- Mi se rupe de ea. Cade, cade! strigă exasperată femeia, plină de sânge, privind speriată spre fătul ieşit pe jumătate.
Luată pe sus şi  aruncată pe masa de naştere, eliberă o nouă serie de urlete. Asistenta bătrână o pocni peste gură, iar mămica îşi înghiţi strigătul de durere. Încurajată de medic, în două minute, născu.
- Ia uite mămică, ce fată grăsană ai, glumi acesta pocnind fundul dolofan al micuţei, care începu să ţipe. De durdulică ce e, a ieşit aşa greu, zâmbi medicul. Să-ţi trăiască! E a opta fată azi şi nici un flăcău.
- Mulţumesc domn' doctor! spuse femeia epuizată.
- Domn' profesor, e aproape gata si mămica de aici! îl atenţionă îngrijorată asistenta corpolentă, care o avea în grijă pe Cristina.
- Next! zâmbi medicul schimbându-şi mănuşile. Hai, sus cu ea! Împinge acum... încă o dată... greu la deal cu boii mici! Încă un pic şi gata!
Mămica nu mai suportă durerile, deşi întreaga echipă se purta frumos cu ea, leşină.
Se trezi când simţi focul, peste care se punea gaz, de câte ori acul se înfigea în carnea sfâşiată de la naştere. Anestezia locală trecuse şi suporta cu stoicism cruzimea cusăturilor, care-o secau la suflet. Asistenta o admira pentru curajul şi modul tacit în care-şi accepta canonul facerii. Îi prinse mâna şi-i mângâie fruntea.
- Strânge cât poţi de tare, fată! Ştiu că doare. Încă puţin şi scapi.
- Ce ţi-ai dorit mămico? îl auzi pe doctor, apoi simţi din nou acul şi aţa făcându-şi loc în carnea vie.
Strânse cu putere mâna asistentei care o mângăie compătimitor.
- Băiat... răspunse mai mult în şoaptă.
- Păi să-ţi trăiască! E primul mascul pe ziua de azi. Brava frumoaso! Meritai flăcău, la cât ai fost de puternică. Felicitări! Mai am o împunsătură şi termin.
Din nou simţi durerea. ,,Oh, Doamne! Nu mai pot!'' îşi spuse în gând şi izbugni în plâns. ,,Mamă, unde eşti?''.
- Gata! Acum te mai rog ceva, să nu adormi câteva minute! Next! spuse zâmbind medicul, pentru a nu ştiu  câta oară.
Îşi reveni uşor. Satisfacţia a fost pe măsura durerii când îşi ţinu pentru prima dată puiuţul în braţe, în sala unde mămicile îşi alăptau pruncii. Pentru moment uită durerea cusăturilor. Medicul o sfătuise să-şi aducă un colac pe care să stea, pentru a nu afecta rănile şi pentru a simţi mai uşor acea intervenţie nefericită. Zâmbi privindu-şi fiul, un cârn botos care dormea fără grijă. Îi atinse cu teamă mânuţele catifelate. Îi sărută fruntea fină, ca polenul florilor. Micuţul începu să se foiască,,Să nu-ţi fie teamă draga mea, chiar dacă doare. Bunica ta a fost o femeie puternică. A dat viaţă la unsprezece copii şi de fiecare dată a uitat prin ce-a trecut, când şi-a ţinut în braţe bebeluşul. Aşa e lăsat de la Dumnezeu.'' Cuvintele mamei sale s-au adeverit. Acum îşi privea fericită fiul care scâncea nemulţumit. ,,Ce-i piticule, ce nu-ţi convine?''. Micuţul începu să plângă, agitându-şi mânuţele şi picioarele. Cristina îl legănă uşor în speranţa că se va linişti, dar el nu încetă, dimpotrivă, ţipa ca din gură de şarpe. Ca la un semn, toţi bebeluşii au început să plângă.
- Făi fată... bagă-i ţâţa-n gură, să tacă! Ce te holbezi aşa la el ca proasta? strigă tuciuria nemulţumită. E primu’?
- Da, răspunse tânăra scoţându-şi timid sânul.
- Aaaa...! D’aia nu ştii.
Micuţul tăcu pentru scurt timp, apoi o luă de la început. Tuciuria se apropie de tânără.
- Ce-ai broscoiule de orăcăi? Fată, tu nu ai sfârc. Din ce să tragă săracu'? Ai lapte pentru toţi copiii de aici. Ia dă-l încoace să-i dau un pic de la mine, ca să tacă. Mucles mă!
Cristina rămase înmărmurită.  Luată prin surprindere, nu apucă să se opună. Mămica experimentată, îşi puse fetiţa pe un scaun, luă băiatul din braţele tinerei, scoase celălalt sân, care avea un sfârc imens şi îi dădu pe la nas cu el. Bebeluşul îşi mişcă guriţa instinctiv după sursa de lapte. Toate mamele au izbucnit în râs. Micuţul tăcu ca prin minune. Trăgea cu lăcomie din sânul mamei surogat.
- Aşa mânca-ţ'-aş curu' tău de paliu! Să ţii minte că ai supt de la o ţigancă. Hoo mă! Mai lasă şi la fata mea, nu băga tot la ramazan! Îi scoase brusc sânul din gură şi puse copilul în braţele mamei.
Toată lumea privea amuzată la scena aceea. Asistenta bătrână îi dădu căteva sfaturi utile tinerei mămici.
A stat internată cinci zile, până când nou- născutul a luat în greutate, apoi se externă. Acasă mirosea a brad, a portocală şi a plăcintă cu mere şi scorţişoară. Elena a avut grijă ca totul să fie plăcut la venirea fiicei sale şi a primului său nepot.
- Hai cu bunica să-ţi facă baie, piticule!
Toţi membri familei erau adunaţi în jurul boţului de carne şi-l admirau.
- Ptii! bată-te norocul de obraznic! Asta merit eu că te îmbăiez, să te uşurezi pe mâna mea? Drăcea...
Cristina şi Dragoş erau mândri de fiul lor. Râdeau.

va urma

Bate nasu'!

(un fel de prefaţă)

Mario şi Roberta, doi adolescenţi de 17 ani, au crescut şi copilărit împreună. Ei pleacă din satul natal, Monteorul, aflat într-o zonă superbă de munte, unde lumea a rămas pură, departe de mizeria şi complicaţia oraşului - în capitală, pentru a-şi continua studiile la un liceu renumit. Sunt găzduiţi de mătuşa Robertei şi naşa tânărului, Maria, o femeie deosebită, puternică, care conduce cu succes o casă de modă, pe care speră că o va prelua cândva, nepoata sa. Îi iubeşte ca pe proprii copii, fiindu-le confidentă, prietenă şi răsfăţându-i fără limite, spre disperarea părinţilor.Tinerii încep să se maturizeze descoperind un altfel de sentiment decât cel fratern, iubirea şi tainele ei, propriul eros. Bate nasu', este salutul eschimos pe care cei doi protagonişti îl preia, uzitându-l ca pe un armistiţiu, în multele lor împăcări. 
 

Trec împreună printr-o serie de experienţe noi ce îi apropie şi mai mult. Trăiesc neîncrederea, gelozia, dezamăgirea, dar şi împlinirea unei iubiri desăvîrşite, fără precedent.
O altă secvenţă de neuitat este aceea a ultimului Paşte petrecut împreună, înaintea plecării lui îndelungate, timp de opt ani...
Se pregăteau să evadeze la Monteoru. Obişnuiau ca sărbătorile mari să le petreacă acasă, în satul natal, cu părinţii şi prietenii. În fiecare an, de când se ştiau, pregătirile pentru sărbători se făceau la unul dintre părinţi. Noaptea dinaintea Învierii, o petreceau vopsind ouă şi frământând cozonaci.
****

(...)
- Închide uşa! Ştii că le trebuie căldură...
Mario îşi băga nasul peste tot. Casa se umplu de mireasma primilor cozonaci copţi.
- Mămico, e bine cum l-am împletit p-ăsta?
Elena privi cozonacul făcut de fiica sa.
- E minunat draga mea! Acum bagă-l în cuptor!
Mario trecu val vârtej pe lângă ea, furând un pumn de nucă, apoi se strecură prin spate şi îşi vârî degetul în castronul cu cremă de cacao.
- Mmmmmmm! dă-mi mie toată crema!
- Ieşi, afurisitule... îţi bagi nasul peste tot!
- Şi dacă nu vreau?
- Nu vrei? Te fac eu să pleci.
Aruncă cu o bucată de cocă în el.
- Pleci sau îţi pun toată făina în cap? N-ai vrut să cureţi nuci, dar vii să înfuleci miez!...
Crezând că nu-l vede, se strecură din nou către castronul cu cremă. În clipa următoare se trezi împroşcat din cap până în picioare cu făină.
-Bufniţă! izbucni revoltat...
***

- Sărut mâna doamna Elena! Roberta s-a trezit?
- Nu. Du-te sus!
Deschise uşa cu zgomot, trântind-o de perete, aşa cum obişnuia să facă ea, de fiecare dată când intra undeva.
- De ce dai buzna aşa în viaţa omului, monstrule, vis urât? îl întrebă întinzându-se leneş.
El începu să îndruge verzi şi uscate. Ea îşi astupă urechile şi văzând că nu se opreşte, îl trozni cu perna în cap.
- La dracu, ce logoree ai!... Pleacă! Mi-e somn...
Îi smulse perna din mână şi îi astupă faţa cu ea.
- Te dai bătută?
- Piua! Lasă-mă să respir... da, mă dau bătută... phiu!
Închise puţin ochii, moment în care el profită şi o sărută. Roberta îl fulgeră cu o palmă.
- De ce-ai dat? o întrebă nervos.
- Pentru că nu ţi-am permis eu. Ai sărutat-o pe ea, iar acum vii la mine...
Coborî supărat fără să comenteze. Se plimba leneş prin faţa casei. Tânăra intră în bucătărie.
- Am terminat, acum o pun la frigider şi mă duc să fac baie. Tu domnişoară, spală vasele!
- Da mămico, spuse veselă ţuguindu-şi buzele pentru a căpăta un pupic.
Elena îşi sărută fiica şi o lăsă singură. Roberta se repezi la castronul în care fusese crema de ciocolată şi începu să adune cu degetul, apoi să-l plescăie, lingându-se pe buze.
Mario apăru în pragul uşii.
- Heeei! mănânci fără mine? Calicenie...
- Mmmmm! Îhî!
Se întinse să-i smulgă castronul, fata se feri la timp trecând pe partea cealaltă a mesei. Râdea cu poftă.
- N-ai să vezi niciun strop! Mmmm! e delicioasă!...
O alergă de câteva ori în jurul mesei, timp în care ea termină restul de cremă.
- Mai ai puţină pe deget, spuse şi îi prinse mâna. Asta-i crema mea. Înhăţă degetul şi-l reţinu mai mult timp în gură, intenţionat. Ea simţi mii de fiori invadându-i corpul. Închise ochii de plăcere.
- Gata, termină! Dă-mi drumul!
Se conformă, dar o forţă să se aşeze pe scaun.
- Ce te faci dacă mai vreau?
- Nu mai este, îi arătă castronul gol.
- Dacă mai găsesc imi promiţi că mi-o laşi mie?
- Da...
Îi întinse vasul din plastic râzând.
Mario îl luă fără să se uite, îl puse pe masă şi se apropie uşor de gura ei.
- Ce vrei să faci? îl întrebă, tulburată fiind de apropierea lui.
- Nu uita că mi-ai promis, şopti de abia atingându-i buzele.
Ea nu mai avea puterea să i se opună. Aştepta înfrigurată sărutul lui, care-o răvăşea. Închise ochii...
O privea înnebunit, abţinându-se cu greu să nu o sufoce, dând frâu liber dorinţei. Atinse uşor colţul gurii cu vârful limbii, făcând să dispară crema, apoi repetă gestul şi în partea cealaltă. Respiraţia ei se opri aşteptând finalul. Tresărea la fiecare atingere a lui, dar el nu voia să o sărute, ci doar să se joace cu ea, s-o tachineze pentru palma încasată de dimineaţă. O simţea tremurând. Se opri, se ridică, luă un şerveţel şi i-l întinse.
- Gata, a fost bună crema. Mulţumesc!
- Ce-a fost asta, îţi baţi joc de mine?
- Doar nu te aşteptai să te sărut... mi-ar fi plăcut şi mie, dar nu riscam să încasez încă o palmă pentru că nu-ţi cer voie. Data viitoare să mă anunţi când ai chef să te sărut...
- Nu va mai fi nicio dată viitoare, îl întrerupse furioasă, abţinându-se cu greu să nu plângă.
El se îndreptă spre uşă râzând.
- Vin să te iau la biserică...
- Ieşi, bestie!
Trânti uşa în urma lui. Ocoli grădina şi se opri în dreptul geamului privind pe furiş la ea. Stătea la masă, cu capul în mâini şi plângea. Acum îi părea rău că o rănise făcând-o să sufere.(...)
Plecară mai devreme la biserică. Slujba începuse. Tatăl Robertei, preotul satului, se lumină văzându-şi fiica intrând. Mario îşi făcu loc cu greu prin mulţime, pentru a ajunge lângă ea.
- Scorpie, nu m-ai aşteptat, ai plecat fără mine! şopti trăgând-o uşor de păr. Degeaba fugi şi te ascunzi, nu scapi uşor...
- ŞŞŞŞŞŞŞt! îl întrerupse baba Leana înghiontindu-l. Măi maică, nu-i frumos să vorbeşti în biserică... Se poate? Te bate Dumnezeu!...
- Săru'mâna mamaie, gata, tac, îi zâmbi el, apoi se aplecă din nou spre urechea Robertei. Cotoroanţa naibii cufurită, bombăni nemulţumit.
Fata făcu un pas în faţă pentru a-şi ascunde râsul. Mario se uită în jur şi când fu sigur că nu-l vede nimeni, o prinse de mână uşor.,,E nebun,,îşi spuse ciupindu-l, crezând astfel că va renunţa.
- Dacă te mai agiţi mult, s-ar putea să observe cineva. Stai cuminte, că nu-ţi fac nimic rău...!
Cedă lăsându-şi mâna moale.
- Mă iubeşti? îl auzi din nou şoptind.
În loc de răspuns, îi înfipse unghiile în palmă.
- Dacă nu termini şi nu-mi răspunzi, strig, o ameninţă printre dinţi. Dă din cap şi voi înţelege. Ai grijă că eşti în biserică, să nu minţi!
Roberta simţea că ia foc.,,Am să mă răzbun plecând direct acasă şi n-am să merg cu el la cămin,,
Acolo obişnuiau toţi tinerii satului să meargă în noaptea de Înviere, unde se strângeau, ciocneau ouă şi mâncau cozonac, distrându-se până dimineaţă, când mergeau să ia pască.(...)
- Mă iubeşti? repetă întrebarea.
Îi venea greu să recunoască dar nu avu încotro. Dădu afirmativ din cap.
,,Yes! te-am îmblînzit, scorpie,,
Începu să se plictisească, doar gândul că mai e puţin până la miezul nopţii, când se va întâlni cu prietenii, îl mai pondera. .,,Ups! dar dacă pentru şicanele pe care i le-am făcut, nu va mai merge la cămin?,,
- Vreau să-mi promiţi că vei merge la cămin, după slujbă.
Tot sângele i se urcă la cap de ciudă. Se dădu uşor înapoi şi-l călcă cu putere pe picior.
- Auuuuu! se trezi văicărindu-se .
- Scuze! mormăi printre dinţi satisfăcută că îşi atinsese scopul.
Câteva capete se întoarseră către ei.
- ŞŞŞŞŞŞt! interveni din nou baba Leana. Maică, ai mişcoci în fund? Potoleşte-te odată...!
- Scorpie, îi şuieră la ureche, nu te las până nu-mi promiţi.
- Nu.
- Mamaieeee! strigă încordat aşteptând reacţia ei.
Bătrâna se sperie şi îşi scuipă de trei ori în sân. Se opri şi preotul pentru câteva clipe. Roberta simţea că leşină de ruşine.
- Promit! spuse repede.
Mario răsuflă uşurat.
- Ce-ai maică de ţipi aşa? că nu sunt surdă, îl certă bătrâna, ştergându-şi nasul cu un colţ al basmalei.
- Mamaie, am vrut să te întreb dacă tot aici venim după pască.
- Da maică, tot aci, dar mai la dimineaţă.
Tânăra râdea pe înfundate.
Deodată se făcu întuneric în biserică. Momentul Luminii era emoţionant. O luă de mână şi se bucură că nu i se împotriveşte. Liniştea puse stăpânire pe lăcaşul sfânt.
- Cristos a înviat! se auzi clar şi răspicat glasul preotului.
Mulţimea răspunse într-un glas:
- Adevărat a înviat!...
Mai repetară de două ori, apoi se auzi răsunând cald şi liniştit melodia Învierii Domnului Isus:
- Criiiistoooos aaaa înviiiiiaaaat din mooorţi, cu moaaaaartea pre moaaaarte...
Era momentul cel mai drag lui. Încă de mic, aştepta cu emoţie să se alăture mulţimii în noaptea de Înviere, moment în care toţi erau egali în faţa lui Dumnezeu, toţi erau o singură fiinţă iubind.
Preotul începu să împartă Lumină, cei care o primeau, dădeau mai departe altora într-o smerenie desăvârşită. În scurt timp biserica deveni o mare de licurici tremurând.
Majoritatea sătenilor duceau lumina sfântă acasă. Unii o lăsau să ardă pentru ca duhul sfânt să coboare peste casa lor, alţii o stingeau de pragul de sus al uşii, pentru ca relele să se oprească acolo. Se reîntorceau la biserică unde stăteau până dimineaţa când luau pască.(...)

urmează/ O partidă de pescuit neobişnuită