RADIO VOCATIV

miercuri, 22 august 2012

PORTRET RADIOFONIC - GEORGE GÎTLAN




Portret radiofonic George Gîtlan
 Radio feelmusic şi Claudia Minela, vă invită vineri, 24.08.2012, ora 20:00, la o nouă întâlnire cu poezia, în cadrul emisiunii,,ETC.''.
 Apariţie editorială ,,Hemoragie în vers alb''
Invitat poetul George Gîtlan şi VonAl, fondator şi moderator la Radio Ametist.


Un bun cunoscător al Evei, George Gîtlan, reuşeşte prin supleţea versului său, să cucerească inimile cititoarelor. Laconică, ermetică, permisibilă jocului de cuvinte, lirica din volumul de poezii ,,hemoragie în vers alb’’, idolatrizeză femeia, singura pasiune auctorială. Veşnic îndrăgostit, calcă pe nori pentru a ajunge la sufletul ei, aducându-l cât mai aproape de al său, cucerind-o prin tandreţe, curtuoazie, precum Cavalerii Mesei Rotunde sau prin ironie şi umor jucăuş, ca adolescentul teribilist, care descoperă viaţa, erosul, propriul ego, tratându-le ca pe o glumă. Erotismul îndrăzneţ din poezia ,,ciobului de stea’’ atinge cote nebănuite, surprinzând cititoarea în faţa propriilor tentaţii, vise ascunse în subconştientul celei care a uitat să rămână femeie, renăscând odată cu  versul  lui George Gîtlan, un dar adus feminităţii, ce stârneşte senzori nebănuiţi şi zâmbete misterioase, în sufletele amorţite de grijile cotidiene.

În fiecare Evă există un arbore de iubire, ale cărui rădăcini sunt înfipte adânc în pământul maleabil, protector, plin de viaţă, acel pământ fertil, viril, numit bărbat.

,,te vreau femeie/ te vreau cu disperarea celui care /nu te-a avut niciodată/ dar te-a dorit de-atâtea ori încât/ gândul-visul de a te avea chiar și măcar pentru o clipă/ pare acum o fantezie desprinsă din/eroticul imaginației mele/ alunec ușor între coapsele tale/ mă pierd și mă caut/ pulsez și tremur în tine/ ca un Vulcan fumegând/ gata să e-rupă/ toate apele tale zguduite de replici’’. 

AUDIŢIE PLACUTĂ!

Viorel Gongu, proză scurtă




Bilete pentru Monte Carlo

E noapte, e târziu, nu am bani şi nici somn. Sunt atât de nervos că nu privesc monitorul şi realizez cu greu că nu am comutat pe sistemul de scris cu caractere româneşti.
Xena, al cărui nume, mi s-a explicat la adopţie, se pronunţă Zina, este un câine mare, negru, 
un uriaş de cincizeci şi cinci de kilograme. Eu sunt al ei şi nu ea este a mea. Acum mai bine de zece ani, după ce-mi murise o altă căţea din acelaşi neam, mare, negru şi cu păr mult, am citit într-un ziar, că un adăpost canin e dispus să o ofere spre adopţie. La vremea aceea aveam circa douăzeci de câini, buni apărători ai proprietăţii mărginite de un gard precar, prieteni devotaţi şi scut împotriva unei comunităţi din Străuleşti, care adesea comitea incursiuni de aprovizionare în zona casei mele... Răposata Vanda lăsase un gol, aşa că, după ce m-am consultat cu doamna mea, am mers la adăpostul cu oferta. Eram şase pretendenţi la mâna Xenei. Am propus celei care avea să decidă soarta uriaşei să o lase să-şi aleagă stăpânul. I-a dat drumul şi ea m-a ales fără ezitare.
Acum are aproape cincisprezece ani şi nu se simte bine. Am mers la un cabinet veterinar deschis non-nstop. Medicii s-au trezit din somn, i-au făcut o radiografie la coloană, au luat probe de sânge, mi-au cântărit fata şi i-au luat temperatura. După ce i-au făcut două injecţii şi mi-au cerut 495 lei noi, m-au chemat şi a doua zi. Înainte de a pleca am surprins câteva replici între medici, din care am dedus că urmau să plece pe undeva prin Franţa, într-un concediu de două săptămâni. Am rămas dator cu puţini bani şi am plecat acasă cu iubita căţeluşă, încercând să mă gândesc de unde mai pot împrumuta bani să plătesc datoria şi să merg la o nouă repriză de tratament. Nu am strâns decât 60 lei aşa că a doua zi, cu rezultatele analizelor, am mers la un alt cabinet, în piaţa 16 Februarie. Temperatură, citit radiografii şi buletinul de analize şi, după ce am plătit 50 lei am fost trimes la un alt cabinet, pentru un alt test de sânge. Am aflat că ar mai trebui încă 50 lei pentru asta. Am făcut rost şi de banii aceştia şi am plecat la acel cabinet.
Doamna doctor care făcea analizele, nu funcţiona non-stop, aşa că, după recoltarea sângelui, am aşteptat să apară. Aşteptarea lângă un suflet drag, care suferă, este grea. Mă aflam pe hol, am auzit o discuţie între medicul veterinar şi un alt tovarăş de breaslă, discuţie din care am dedus că unul din cei doi nu-şi luase bilete pentru Monte Carlo, iar celălalt îl dojenea, atenţionându-l că aşa a păţit şi el anul trecut când a fost în Maldive, a lăsat totul pe ultimele zile şi a fost nevoit să cheltuie mai mult. Am primit confirmarea bolii ce era suspicionată, adică babesioză. Am plecat la cabinetul  unde mă trimesese pentru analize şi am început tratamentul. Când am primit trimiterea, consultaţia anterioară, am plătit 50 lei şi, ca într-o bâlbâială teribilă, mi se cer alţi 50 de lei. Plătesc, dar gândul îmi era la faptul că a doua zi nu mai aveam alţi 50 lei, dar trebuia să revin. Aparent fără legătură, întreb dacă doamna doctor a fost în concediu. Nemulţumirea interlocutoarei a fost evidentă privitor la faptul că Egiptul nu e Africa de Sud.
Am privit căţeaua mea dragă, care, alături de mulţii ei tovarăşi de suferinţă, aflaţi acolo împreună cu stăpânii lor, ce au mai multă dragoste decât bani, reuşesc să asigure concediile necăjiţilor care sunt în slujba sănătăţii canine. Mâine dimineaţă va trebui să merg din nou la cabinet. Nu am bani şi nici nu mă mai pot împrumuta. În grădină, într-un colţ, odihnesc, morţi de bătrâneţe sau de boli netratabile, nouăsprezece căţei ce mi-au fost dragi, după lunga veghe asupra casei mele şi a lor. Ce mă fac?
Monte Carlo aşteaptă şi eu nu mai am de unde să mă împrumut. Voi fi nevoit să mai sap o groapă în grădină? Voi reuşi să mai prind un bilet la Monte Carlo? Va emite vreun cabinet vreodată o chitanţă pentru sumele ce concură la binemeritata odihnă la Monte Carlo?
Veţi ajunge să mă vedeţi, pe mine sau pe vreunul dintre EI, la ştirile de la ora cinci? Odihnă plăcută, domnilor! Noaptea e un sfetnic bun. Poate mai apucaţi biletele acelea şi poate mai găsesc de unde să mai împrumut bani să nu fiţi umiliţi la un „două stele” printre străini, departe şi cu dor de casă.
...................
Xena a murit. Acum se odihneşte, după tot chinul îndurat în perfuzii, injecţii, teste de sânge. Nici acum nu ştiu dacă aveam dreptul să cer să fie eutanasiată, dar am făcut-o. Aveam eu dreptul să întrerup o viaţă? Sunt eu Dmnezeu? Nu m-am jucat nici o clipă cu gândul, că pot dispune de o viaţă, dar am făcut lucrul acesta. Nu-mi dau seama, precis, dacă lupta pentru a ţine în viaţă căţelul meu drag, am dat-o din egoismul de a o avea aici, sau pentru ea. Oricât îmi scrutez sufletul, oricât mă străduesc să fiu obiectiv, dureros de obiectiv, nu reuşesc. Mă gândesc la demnitatea de a muri. Fiarele pădurii, lăsate de Dumnezeu, când ştiu că li s-a închis timpul, se retrag discret şi mor, de obicei singure. Civilizaţia a anulat acest dat, intervenind pentru salvarea de vieţi, pentru uşurarea suferinţelor, şi uneori pentru curmarea lor. Nu aparţin niciunei culte, care refuză efectele evoluţiei în civilizaţie, dar cred că suferinţele, fizice şi psihice, ne sunt date ca să le parcurgem. Zina a murit lăsând încă un gol în aerul pe care abia mai pot să-l străbat, de atâtea goluri pe care trebuie să le ocolesc. În ziua când voi lăsa şi eu golul meu de aer, căţelul care îmi va supravieţui va rămâne nemişcat şi nemuritor, pentrucă nu va mai avea nici un gol de umplut.

marți, 21 august 2012

ea, vioara

uneori un videoclip ma inspiră
iată ce-a ieşit


****
ea, vioara


a rămas singur
doar cu vioara lui
femeia pedepsită de zeul gama

a păcătuit cu violencelul
al cărui unic sunet clar
este clinchetul viclean al arginţilor
ca un sâsâit de şarpe înfometat
care îşi hipnotizează prada
înainte de a o devora

acum vibrează în mâinile clandestine
reci
transformând durerea în elegie pe note
dorindu-şi  să redevină femeia frâmântată de mâinile masculine
posesive
femeia pedepsită de buzele lui
până la extaz
femeia iubită până la inconştienţă
cerşind îndurare


vioara îşi plânge păcatul
coardele ei freamătă la atingerea arcuşului
tremură de dorinţă
în apluzele clawnilor
care habar n-au ce înseamnă
putere
plăcere
explozie
cinci stele


C&M

Haiku gândit şi văzut... senryu amuzant



Posted in Haiku si Fotografie 

Claudiu şi Ioana: Oportunism / Opportunism / Opportunismus / Opportunisme




telegrame lirice

 haiku=cea mai cunoscuta forma de poezie japoneza. Descinde din tanka, via renga. Are 5-7-5 silabe (17 onji), obligatoriu un kigo si un kireji. Nu orice tristih este un haiku. În afara de faptul ca un haiku trebuie fie sa respecte în totalitate, fie macar sa se apropie de regulile formale enuntate mai sus (în primul caz, este numit haiku [neo]clasic, în cel de-al 2-lea caz, haiku liber), trebuie sa surprinda un “moment~” (o imagine din natura care sa ofere o “deschidere” spre metafizic) si sa nu-i lipseasca un graunte de umor. 

Haiku-urile trebuie sa contina cel putin o imagine sau un cuvânt care sa exprime anotimpul (kigo) în care acesta a fost scris. De obicei subiectele se refera la natura, plante, flori, insecte, etc: 


Viata mea toata: 


Frunze purtate de vânt 


În prag de toamna. 



CLAUDIA MINELA (încercări haiku- stampe)


1*
un fluture alb
curtează lăcrămioara
ea cade-n păcat

2*
în plete de ram
vântul se joacă sfios
iar ninge cu flori

3*
Taci şi ascultă
Lacrimi de munte izvor
Cărare făcând

4*
noapte fierbinte
dimineaţă de patimi
liliac scuturat

5*
licurici pe cer
diamante stinghere
zărite în lac



Flirt



 7.*
cerul în flăcări
pasiune-ancestrală
marea frutună

CONCURSUL “HAIKU LA FOTOGRAFIE” – Iulie 2012



Foto: Marian Chiriac





 SENRYU
SENRYU
Un senryu este un poem cu structură asemănătoare haiku-ului care scoate în evidenţă cusururile condiţiei umane, de obicei într-un mod satiric sau umoristic. 
Tristih de forma unui haiku care poate fi:1. umoristic, ironic, jucăuş sau 2. „rupt de natură”, putând trata despre aspecte psihologice, antropologice, culturale. Kigo-ul nu este obligatoriu în senryu; kireji, da.(5.) 

Exemplu de senryu 

Doi arici striviţi 
pe luciul şoselei - 
noaptea nunţii 
( Radu Patrichi )

****  CLAUDIA MINELA ****

1***
limba de cactus
e a soacrei putere
când înger când drac

2***
bărbat haimana
un fluturaş ameţit
iubind flori de mac

3***
coceanul din ochi
chiar dacă te orbeşte
refuzi să îl vezi

4***
frumoasă te crezi
nufăr pe apă plutind
oglinda s-a spart

5***
se minte pe el
bondar iubind alte flori
un soţ infidel
//////////////////////////////////////


nenăscuţi
***

când ninge
îngerii plâng
furia
chiuretelor

sâmbătă, 18 august 2012

dacă aş fi o femeie frumoasă, aş...



dacă aş fi o femeie frumoasă aŞ...
time out! +16 (poezie obraznică)

dacă-aş fi o femeie frumoasă
te-aş iubi până ţi-aş lăsa urme pe trup

apoi buzele mele ar păşi cu grijă
în poante
pe fiecare centimetru de piele
acel gazon proaspăt al unui stadion înainte de începerea meciului decisiv
aş flirta cu bicepşii de la peluză
acolo unde vuvuzelele urlă de plăcere
la fiecare atac al jucătorilor către poartă
la fiecare gol înscris până la victoria finală


în mijlocul terenului
febra jocului se revarsă în atacuri şi contraatacuri
jucătorii ambelor echipe se devorează
obosesc transpiră dar înaintează
pasează de la unul la altul
tatonează terenul
se doresc
preia conducerea echipa roşie
echipa albastră nu se lasă nici ea mai prejos
muşcă strânge atacă
echipa roşie încolţeşte jucătorul advers
care preia şi se îndreaptă cu viteză către poartă
driblează
ea fierbe
extaz
albul se strecoară şi continuă atacul
fentează, pasează, preia degajat,
e aproape de poartă încă puţin, acum
şut şi gooooooooooool! marchează cu succes
lăsând fără vlagă echipa roşie care se retrage
la marginea terenului
învinsă



eeei!
dacă-aş fi o femeie frumoasă aş...
dar nu sunt
mă mulţumesc să spăl t-shirt-ul transpirat
şi adidaşii iubitului meu venit de la antrenament care
savurează o bere rece
uitându-se sălbatic la mine
ca la o femeie frumoasă care ar...
nuu!
la dracu! echipa roşie a obosit
time out, nebunule!
time out!

vineri, 17 august 2012

Bate nasu' ! (2) o partidă de pescuit neobişnuită


CAPITOLUL 2        
  O PARTIDĂ DE PESCUIT  NEOBIŞNUITĂ

Dimineaţă s-au întâlnit cu ceilalţi prieteni. Mihai le-a prezentat-o pe verişoara lui din Bucureşti, o blondă minionă, bine legată, dar puţin cam îngâmfată.
- Ea este Diana, vara mea bună, spuse el şi-i prezentă pe rând.
Fetele au întins păturile, în timp ce băieţii îşi aruncau undiţele şi mulinetele în apă. Roberta li se alătură.Vântul adia uşor, răvăşindu-i părul.
Cerul era limpede ca oglinda. Soarele călduţ le mângâia feţele tinere. Era atâta prospeţime în atmosfera aceea, încât ea simţi nevoia să se întindă pe spate şi să-şi afunde trupul în iarba umedă. Închise ochii, se relaxă şi respiră aerul curat, puternic, al dimineţii. Începu să-şi plimbe delicat degetele peste firele de iarbă fragedă, adunând roua în palme şi umezindu-şi chipul. Mario o privea de când se întinsese, urmărindu-i fiecare mişcare.
- Mario, fii atent!...trageeee!strigă Mihai trezindu-l din visare.
El se repezi la undiţă, înţepă şi scoase la suprafaţă un caras frumuşel , de aproape un kilogram.
- Eeeeei, gata ai spart gheaţa! strigă prietenul său bucuros.
Ceilalţi au început să comenteze, să glumească şi să râdă agitându-se fără rost în jurul lui.
- Traiane, îţi pleacă lanseta!...strigă Mihai precipitat.
Din câţiva paşi, uriaşul a ajuns lângă lansetă şi o trase la timp...
- Oho,ho,ho, stai cu tata micuţule! Să fiu al dracului dacă ăsta nu-i crap! spuse în timp ce mulina de zor, plimbând captura dintr-o parte în alta, obosind-o, aducând-o încet spre mal.
Mario se apropie cu minciogul, urmărind încordat mişcările peştelui.
- Încet, încet...dă-i la stânga...îl iau aaaaacum! spuse intrând cu picioarele în apă. E rece ca dracu! se zbârli strâmbându-se. Plimbă-l, aşa, aşa ...uşooor! Gataaaa, l-am săltat! strigă bucuros.Yes, yes, yes!
- Ptiiii! să fiul al mamei dacă n-are peste trei kile!exclamă Traian.
- Bă ţărane, maaare noroc ai avut! Ai mâncat cu polonicu' frate...Ăsta merge la grătar, nu-i aşa? îl necăji Mario.
- Da, da...uite, jumătea lui cinci, ai vrea tu...! îl repezi acesta scoţând acul din gura monstrului.
- E o idee bună! interveni Roberta. La grătar cu el, hai! zise făcându-le cu ochiul fetelor, pentru a le aţâţa.
- Da, da, la grătar cu el! tăbărâră ele pe bietul băiat care-şi apăra prada cu corpul, încercând să le îndeparteze cu o mână. Caţavencilor, roiţi-o de-aici, că vă arunc în apă...!
Se trezi asaltat şi de băieţi care înşfăcară peştele, jucând ,,Măgăruşul,,cu el, obosindu-l în final pe ex proprietarul capturii.
- Bine bă, puneţi-vi-l pe grătar...cu voi n-o scot la cap! Sta-v-ar în gât! spuse gâfâind .
Toţi hohoteau.
- Fetelor, mergeti şi adunaţi crengi uscate, tu Mihai, du-te şi adu grătarul, eu curăţ peştele, iar voi, se adresă ea celorlalţi băieţi, aveţi grijă să nu pierdeţi vreun peşte...!
- Mario, vino puţin...nu pot să-l tai că mişcă...fă-i ceva!
Îl luă şi îl lovi de pământ.
- Nu vă este milă de el? întrebă oripilată Diana. Parcă aţi fi barbari!
Roberta o fulgeră cu privirea.
- Atunci tu, ce cauţi printre barbari?o întrebă pe înfumurată.
- N-am crezut că voi asista la o asemenea scenă, clipi des, dându-şi ochii peste cap, evitând privirea Robertei.
- De ce nu te-ai dus după vreascuri cu fetele?
- Pentru că nu-mi place să primesc ordin de la nimeni, o înfruntă ea, apoi îşi turnă puţină Cola în pahar şi sorbi uşor.
Mario se retrase la undiţele lui, ascultându-le şi mustăcind.,,Habar n-are cu cine are de-a face, săraca, mi-e milă de ea,,  îşi spuse ştiind ce-i poate pielea Robertei.
- Auzi fetiţo...eu nu dau ordine nimănui şi dacă nu-ţi place, n-ai decât să te uiţi în altă parte. Noi nu suntem obişnuiţi cu fiţe...
- Mă numesc Diana, nu fetiţo, apăsă aceasta pe ultimul cuvânt. Şi pe urmă, nici nu sunt obişnuită să vorbesc cu o ţărancă...ca tine. Aşa că refuz să-ţi răspund la provocări, încheie întorcându-i spatele.
- Ce te face să crezi că eşti superioară celorlalţi? Dacă am înţeles bine, eşti verişoara lui Mihai, care este tot ţăran ca noi toţi şi ai grijă ce faci, nu încerca să mă calci pe bombeu, c-ai încurcat-o cu mine, fetiţo!
Diana îşi continuă plimbarea dând din mână a lehamite, parcă dorind să spună: ,,Scuteşte-mă...!,,
Roberta curăţă peştele. Fetele veniră cu braţele pline de vreascuri.
Au făcut focul şi s-au adunat cu toţii în jurul lui, aşteptând finalul. Mario stătea între Diana şi Roberta .
- Tu eşti de aici din sat? întrebă tânăra flirtând cu el.
- Da, răspunse Mario.Ce e rău în asta?
- Aaaa, nu! mă gândeam că eşti altfel decât ceilalţi.
Mario, simţind tensiunea Robertei, se ridică şi se îndreptă spre lac, să-şi verifice momeala. Diana îl urmă.
- Mă înveţi şi pe mine să pescuiesc?
Tânărul o măsură din cap până în picioare, interesat fiind de aspectul ei sexi.
- După ce mâncăm, cu mare plăcere.
- Eu nu mănânc, te aştept aici. Nu-mi place peştele.
- Am înţeles, dar avem şi altceva. Nu e bine să stai retrasă. Îi faci şi pe ceilalţi să se simtă aiurea.
- Mă îndoiesc...ceilalţi nu sunt ca tine.Oricum nu am nimic în comun cu ei. N-am vrut să vin, dar au insistat ai mei, altfel, Mihai ar fi trebuit să rămână acasă. Până la urmă va fi o zi frumoasă, dacă îmi vei permite să-ţi stau alături. Sper că nu te deranjează.
- Mă tem să nu te plictiseşti... şi eu sunt asemenea prietenilor mei...
- Nu-i adevărat! tu eşti finuţ, deosebit...
Roberta asculta cu mare atenţie dialogul dintre cei doi.,,Ce infatuată...se crede buricul pământului, iar el îi cântă în strună!,,.
- Mariooo, e gata masa!Vino şi fă saramura...
El se apropie zâmbind şăgalnic.
- Uite, ai aici roşiile coapte şi ardeii, pătrunjelul, usturoiul...
-Văd, nu sunt chior, o întrupse el amuzat. Nu cumva îmi dai prea multă atenţie?
Termină de preparat saramura şi o aruncă peste peşte. Pofteai la ea doar privind-o, nemaivorbind despre miros...
- Traiane, nu-l mai boci prietene! Ia uite ce bine-i stă în saramură, îl necăji Mihai rupând o bucată şi îngurgitând-o pe nerăsuflate.
- Diana, nu mănânci ? întrebă Ileana binevoitoare.
- Las-o dragă! Nu are nimic în comun cu noi...,,nişte ţărani sălbatici,,
Tânăra roşi, simţindu-se jenată.
- Roberta, suntem la masă, nu ne strica ziua! interveni Mario.
- Mda! mormăi, apoi se ridică şi plecă.
O urmă, se apropie şi o sărută pe obraz. Ea îl îndepărtă şi se şterse, ştiind că îl jigneşte acest gest. Se aşeză pe iarbă.
- Ce înseamnă asta?
- Înseamnă că-i dai apă la moară...
- Hai, bate nasu'! Nu fii răutăcioasă...gândeşte-te că e singură şi nu cunoaşte pe nimeni.
- Mariooo! se auzi el strigat de Diana.
- Vin acum!
Se ridică şi alergă într-un suflet. Roberta o privea cu ură.,, Mario e al meu, nu vezi chioaro?,, îşi spuse în gând.
- Mi-ai promis ceva, îi zâmbi curtenitor, descoperindu-şi dantura perfectă.
Soarele începu să dogorească. Tinerii s-au dezbrăcat de hainele mai grosuţe, rămânând în tricouri şi şorturi. Roberta se uita la băieţi cum îşi dădeau coate, privind lacomi la sânii voluptoşi ai Dianei. Invidia o măcina. I-ar fi plăcut şi ei să stârnească asemenea reacţii, dar din păcate ea îi avea potriviţi. Nu purta niciodată haine mulate pentru a-i evidenţia. Era mai pudică şi pe urmă îi plăcea să poarte lucruri largi, sport, în care să se simtă bine. Se uita la Mario cum îi dădea lecţii de aruncat lanseta, stând în spatele ei, sub privirile invidioase ale celorlalţi băieţi.
- Băi, vezi să n-o agăţi...cu acu' ! glumi Nelu.
,,Ups ce idee!,, îşi spuse Roberta
Mario le făcu cu ochiul atingându-i ca din greşeală sânul. Ei se hlizeau prosteşte. Fata nu se sinchisea ştiind că o făcuse special. Îi plăcea să fie în centrul atenţiei. - Scuză-mă! spuse el cu un aer nevinovat. Te apleci puţiiin în faţă, apoi arcuieşti spatele, priveşti vârful lansetei ...şi aruuuunci cu putere! îi explică plin de zel ţinându-şi palma pe abdomenul fetei, arcuindu-i corpul. Mâna lui era peste a ei, ţinând băţul lansetei, iar spatele era lipit de abdomenul lui.
- Acum mulinează repede, repede, repede.! gata .Asta-i tot. Încearcă singură!
Roberta clocotea de nervi. A scos undiţa din apă şi s-a îndreptat spre ei.
- Ups, au încurcat-o! spuse Nelu văzând-o venind.
- Ajunge cât ai învăţat-o, acum las-o şi singură, altfel n-o să reuşească never! spuse ea încercând să fie prietenoasă, zâmbindu-i Dianei.
Sub privirile acesteia, îl îmbrăţişă pe Mario şi îl sărută pătimaşă. El a rămas înmărmurit...Era prima dată când îl sărutase din propria iniţiativă.O făcuse pentru a se impune în faţa celeilalte.
Diana a întors capul pregătindu-se să arunce. Roberta i-a prins acul lansetei de tricou, în trecere, cu o abilitate feroce, fără ca cineva să observe.
- Acum aruncă cu putere! o îndemnă ea.
Mario era uimit. Nu mai înţelegea nimic.Ştia că urmăreşte ceva dar nu-şi dădea seama ce anume.
Când fata aruncă, acul i se înfipse şi mai bine în spate.
- Auuuu! m-am agăţat, mă doare!se plânse aceasta.
- Mai trebuie să-i dai câteva lecţii, spuse ironic, bătându-l cu palma uşor peste obraz, ca pe copiii mici şi proşti. Pesemne că nu eşti un profesor prea bun sau ea nu este o elevă grozavă...
Îşi descoperi gropiţele fermecătoare, zâmbindu-i Dianei, îi întoarse spatele şi plecă trimfătoare.
,,Deci asta era, aici a vrut să ajungă,, îşi spuse Mario privind-o cu dragoste.
- Auuu, nu mai pot de durere! Fă ceva, Mihai!
Toţi tinerii au înconjurat-o cu grijă, încercând să o ajute. Mario îi desprinse cu greu acul. Nelu dădu fuguţa şi îi aduse un scăunel pliant. Fata se aşeză aproape de apă şi privea în gol. Ştia că era numai mâna Robertei. Era sigură de asta. El o consola vorbindu-i încet.
Cineva îi urmărea cu mare atenţie, deşi nu era acolo. Îl vedea pe el ridicându-i tricoul şi tamponând cu grijă locul rănit.
Fetele se amuzau pe seama păţaniei la care asistaseră şi îşi felicitară prietena. Ea le părăsi în scurt timp revenind pe malul apei.
- Mario, te rog, umblă-mi puţin la plumb! Pluta stă prea ridicată şi mă păcăleşte.
Se uită atent la poziţia plumbului, în timp ce ea se apropie de Diana şi, prefăcându-se că se apleacă după viermuşi, o împinse în apă. Luată prin surprindere, fata speriată, începu să ţipe dând din mâini.
- Scuză-mă Diana! n-am vrut...şi tu, nu sta ca viţelul la poarta nouă, ajut-o să iasă! strigă ea panicată la Mario.
Când el se apropie de mal, pleosc, îl împinse şi pe el în apă.
- Ai făcut-o special , nesimţito! strigă Diana din cale afară de nervoasă.
- M-am gândit că vă încinseserăţi prea tare şi trebuia să vă răcoriţi puţin. Eu nu am făcut altceva decât să vă dau un imbold, spuse sarcastic, privindu-i trufaşă. Restul, face apa.
Mario râdea. Ar fi vrut ca în locul Dianei să fie Roberta. S-o lipească de el şi să-i încălzească trupul cu al său, căci apa era foarte rece.
I-ar fi plăcut să-i frământe tot corpul în mâini,să-i simtă sânii tari lipindu-se de pieptul lui.Era înnebunit după ea.
Fata stătea lângă pătură privindu-i satisfăcută. După ce o ajută să iasă pe Diana, Mario se îndreptă către Roberta care o zbughi la fugă râzând.O ajunse repede din urmă şi o strânse în braţe. Erau în crâng, departe de grup.
- Aaaaa! tresări când simţi apa rece de pe tricoul lui. M-ai udat... mi-e frig... pleacă de lângă mine!
- Acum ai să stai în braţele mele până când mă usuc, dacă nu vrei să te arunc în apă!
Îi plăcea căldura emanată de corpul ei.
- Eşti nebuuun!
- Da, după tine, spuse el acoperindu-i gura cu a sa.
Ea îi răspunse cu aceeaşi pasiune, abandonându-se simţirilor. Îi scoase tricoul, din care încă mai şiroia apa şi se lipi de el să-l încălzească.
- Dacă îl ţii pe tine până se usucă, răceşti. E încă frig, nu-i vară...
- Atunci să-mi dau jos şi şortul? glumi el.
- Nu fi obraznic!
- Brrr! chiar mi-e frig.
Roberta îl strânse şi mai mult în braţe, îl sărută, apoi se îndreptară spre grup.
- Ştiam că vei învinge, special te-am provocat...
- Nesuferitule! Bate nasu'!
El se conformă. Se apropie şi-i atinse nasul cârn, mişcându-l de la dreapta la stânga. Era un ritual al împăcării şi nu numai. De mici obişnuiau să ,,bată nasul,, de cîte ori se împăcau sau erau certaţi de cei mari.
- Doar pe tine te iubesc, scorpie!
Când încercă să-şi tragă bluza de trening pe el, îl opri.
- Te îmbrac eu.
Se supuse.Tresărea la fiecre atingere a degetelor ei. Îl mângâia uşor, ca o adiere de vânt. Pielea i se înfiora de plăcere.
- Am să te chem în fiecare dimineaţă să mă îmbraci, îi şopti la ureche...îmi place!
Se pierdură unul în ochii celuilalt.
- Haideţi porumbeilor, că a început din nou să tragă peştele! îi îndemnă Mihai.
- Ce facem mâine Roberta? întrebă Ileana.
- Mi-ar plăcea să mergem în pădure, le propuse Mario.
- Bună idee! îl susţinu Traian! Facem echipe, ne despărţim şi ne întâlnim în luminiş. Echipa care ajunge prima, câştigă...
- Şi care este premiul? întrebă Ileana.
- Cei care câştigă, vor fi scutiţi de orice efort. Învinşii, îi vor sluji: vor merge după lemne, vor face grătarul, îi vor servi pe invingători şi le vor căra bagajele la întoarcere, continuă Roberta...

va urma
Share |