Bilete pentru Monte
Carlo
E noapte, e târziu, nu
am bani şi nici somn. Sunt atât de nervos că nu privesc monitorul şi realizez
cu greu că nu am comutat pe sistemul de scris cu caractere româneşti.
Xena, al cărui nume, mi s-a explicat la adopţie, se pronunţă Zina, este un
câine mare, negru,
Acum are aproape cincisprezece ani şi nu se simte bine. Am mers la un cabinet
veterinar deschis non-nstop. Medicii s-au trezit din somn, i-au făcut o
radiografie la coloană, au luat probe de sânge, mi-au cântărit fata şi i-au
luat temperatura. După ce i-au făcut două injecţii şi mi-au cerut 495 lei noi,
m-au chemat şi a doua zi. Înainte de a pleca am surprins câteva replici între
medici, din care am dedus că urmau să plece pe undeva prin Franţa, într-un
concediu de două săptămâni. Am rămas dator cu puţini bani şi am plecat acasă cu
iubita căţeluşă, încercând să mă gândesc de unde mai pot împrumuta bani să
plătesc datoria şi să merg la o nouă repriză de tratament. Nu am strâns decât
60 lei aşa că a doua zi, cu rezultatele analizelor, am mers la un alt cabinet,
în piaţa 16 Februarie. Temperatură, citit radiografii şi buletinul de analize
şi, după ce am plătit 50 lei am fost trimes la un alt cabinet, pentru un alt
test de sânge. Am aflat că ar mai trebui încă 50 lei pentru asta. Am făcut rost
şi de banii aceştia şi am plecat la acel cabinet.
Am privit căţeaua mea dragă, care, alături de mulţii ei tovarăşi de suferinţă,
Monte Carlo aşteaptă şi eu nu mai am de unde să mă împrumut. Voi fi nevoit să
mai sap o groapă în grădină? Voi reuşi să mai prind un bilet la Monte Carlo? Va
emite vreun cabinet vreodată o chitanţă pentru sumele ce concură la
binemeritata odihnă la Monte Carlo?
Veţi ajunge să mă vedeţi, pe mine sau pe vreunul dintre EI, la ştirile de la
ora cinci? Odihnă plăcută, domnilor! Noaptea e un sfetnic bun. Poate mai
apucaţi biletele acelea şi poate mai găsesc de unde să mai împrumut bani să nu
fiţi umiliţi la un „două stele” printre străini, departe şi cu dor de casă.
...................
Xena a murit. Acum se
odihneşte, după tot chinul îndurat în perfuzii, injecţii, teste de sânge. Nici
acum nu ştiu dacă aveam dreptul să cer să fie eutanasiată, dar am făcut-o.
Aveam eu dreptul să întrerup o viaţă? Sunt eu Dmnezeu? Nu m-am jucat nici o
clipă cu gândul, că pot dispune de o viaţă, dar am făcut lucrul acesta. Nu-mi
dau seama, precis, dacă lupta pentru a ţine în viaţă căţelul meu drag, am dat-o
din egoismul de a o avea aici, sau pentru ea. Oricât îmi scrutez sufletul,
oricât mă străduesc să fiu obiectiv, dureros de obiectiv, nu reuşesc. Mă
gândesc la demnitatea de a muri. Fiarele pădurii, lăsate de Dumnezeu, când ştiu
că li s-a închis timpul, se retrag discret şi mor, de obicei singure. Civilizaţia
a anulat acest dat, intervenind pentru salvarea de vieţi, pentru uşurarea
suferinţelor, şi uneori pentru curmarea lor. Nu aparţin niciunei culte, care
refuză efectele evoluţiei în civilizaţie, dar cred că suferinţele, fizice şi
psihice, ne sunt date ca să le parcurgem. Zina a murit lăsând încă un gol în
aerul pe care abia mai pot să-l străbat, de atâtea goluri pe care trebuie să le
ocolesc. În ziua când voi lăsa şi eu golul meu de aer, căţelul care îmi va
supravieţui va rămâne nemişcat şi nemuritor, pentrucă nu va mai avea nici un
gol de umplut.
