BATE NASU'! fragment roman

Mario şi Roberta, doi adolescenţi de 17 ani, au crescut şi copilărit împreună. Ei pleacă din satul natal, Monteorul, aflat într-o zonă superbă de munte, unde lumea a rămas pură, departe de mizeria şi complicaţia oraşului – în capitală, pentru a-şi continua studiile la un liceu renumit. Sunt găzduiţi de mătuşa Robertei şi naşa tânărului, Maria, o femeie deosebită, puternică, care conduce cu succes o casă de modă, pe care speră că o va prelua cândva, nepoata sa. Îi iubeşte ca pe proprii copii, fiindu-le confidentă, prietenă şi răsfăţându-i fără limite, spre disperarea părinţilor.Tinerii încep să se maturizeze descoperind un altfel de sentiment decât cel fratern. Descoperă iubirea şi tainele ei, îşi descoperă propriul eros. Bate nasu', este salutul eschimos pe care cei doi protagonişti îl preia, uzitându-l ca pe un armistiţiu, în multele lor împăcări.

După câteva pahare de Cinzano, erau foarte veseli.

- Ce-ai zice dacă ne-am retrage la mine? îi propuse Mario obraznic.

- OK.

Roberta fierbea. Nu mai avea chef de nimic.

Ajuns acasă, o invită pe terasă. Profită de ocazie că Maria era plecată în afara Bucureştiului , la o paradă de modă, şi îşi făcu de cap.

- Dansăm? îl provocă ea mângâindu-i pieptul.

,, Gogule nu mă face de rahat! de abia m-a atins şi ai percutat, în puii mei...Recunosc că miroase bine, că are nişte FESE tari, că sfârcurile mă înţeapă de-mi vine să mă urc pe pereţi, dar totuşi, las-o moale!''

- Ai înţeles?o auzi întrebându-l.

- Scuză-mă, n-am fost atent. Vrei să repeţi?

- Sunt cam ameţită. Aş vrea să mă întind puţin, dacă nu te superi.

,, Gogule, asta nu-i maica Precista, sper că nu-i dai un antinevralgic, pentru ameţeli. Treci la treabă, ai calea lactee liberă. ''

Îi oferi politicos un loc pe canapea. Eliza se întinse şi închise ochii.

- Mario, te rog, poţi să-mi aduci câteva cuburi de gheaţă? Am băut peste măsură şi mă doare capul.

- Da, imediat!

,, păi cum dracu, suntem la azil, iar eu sunt babuinul doctor cu tentacule-n urechi. Soldat, cred că ţi-ai făcut iluzii deşarte, gingaşule...ori se joacă cu tine, ori pune-i cruce. Culcat!''

Când reveni în living găsi lumina stinsă, iar melodia lui Keny G. ,, Forever in love'', se auzea în surdină, stârnind parcă toate simţurile

,,Roberta... e una din melodiile tale preferate. De ce nu eşti aici, în locul ei, iubito! Iartă-mă! ''

Încerca să se obişnuiască cu întunericul, pentru a pune bolul cu gheaţă pe măsuţă. Luiza îi luă vasul din mâna, apoi se lipi de el. Îi simţi sfârcurile întărite împungându-i pieptul. A rămas în bustul gol. Impactul cu gheaţa, urmat de atingerea caldă a gurii ei, care se plimba peste tot, tatonând, mângâind fiecare părticică a corpului său, sânii calzi şi tari, parfumul dulceag, îl făcuRĂ să-şi dorească totul. În scurt timp erau pe covor, goi, oferindu-şi plăceri şi senzaţii, până la extaz.

,,Fata asta ştie ce face şi face al dracului de bine. Mai rezistă soldat!. Încă puţin...''

- Te vreau în mine! o auzi şoptind excitată la maxim.

,, La fix, nu mai puteam. La atac soldat, sus pe redută! Acum ori niciodată...''

- Marioooo! Deschide uşa!o auzi pe Roberta strigând furioasă.

,,Căcat. Nu acum scorpie. Bine că am pus lanţul şi am lăsat cheia în uşă''

- Mario, ştiu că eşti în casă, deschide că te ia dracu!

- Hai păpuşă, acum, încă puţin, o îndemnă lovindu-i pulpele puternice. Hai, nu te gândi la altceva.Bagă mare!...

- Mariooooo! deschide! o auzi din nou strigând şi bătând în uşă.

- Eşti gata? Hai că nu mai pot.

- Acum!...

- Victorieeeeeee!

,, Bravo soldat, nu te-ai făcut de râs nici de data asta...''.

- Mulţumesc Eliza. Ai fost grozavă...

- Mario, dacă nu deschizi imediat, sparg geamul!

- Eşti în stare, nebuno! Pe geam! Bună idee!

- Ce pe geam? întrebă nedumerită tânăra, îmbrăcându-se în mare viteză.

- unu, doi, trei, patru...Mariooooo!

- Repede, sări geamul! Dacă te găseşte aici te scalpează, e specialistă.

- Nu înţeleg, ce treabă are ea?

- Ohoooo !şi încă ce treabă! Îţi explic mâine, că-i ziua mai lungă. Dispari, acum!

- opt, nouă...

Eliza dispăru în noapte, iar Mario ajunse imediat la uşă.

- Zeceeeee! cine nu-i gata, îl iau cu lopata, glumi el, dând uşa de perete, pentru a-i face loc să intre.

- Ce-a luat foc? întrebă amuzat.

- Sictir!

- Cum vrei tu şi-apoi mâncăm.

- Din nou sictir...

- Ei, dacă insişti, înseamnă că aşa e.

Spre uimirea lui, Roberta s-a retras în dormitor fără să cerceteze.

,, Ai scăpat Gogule. Cred. Du-te mai repede la culcare, până nu se-ntoarce scorpia!''.

Îşi aruncă tricoul neglijent pe umăr şi se retrase în dormitorul său, fluierând mulţumit.

,, Bună amica, bună rău!...Mai repetăm şi altă dată.''

Făcu un duş, apoi se întinse în pat, fără să aprindă lumina. Înlătură prosopul din jurul taliei, aruncându-l jos.

,, Ups! e aici. Îi recunosc parfumul dintr-o mie. Soldat, eşti obraznic. Ea e Roberta, stai potolit! nu te-nfoia ca prostu', că rămâi cu puşca înfundată...mama-mia! visez! e pe mine... goală.''

,, Oh, Doamne! Ce mă fac acum? Nu mă aşteptam să-l găsesc gol. Tâmpito, adună-te! Ai venit aici cu un scop. Fă-o! Arată-i cine eşti, arată-i că nu-şi poate face de cap...Termină ce ai început! Fă abstracţie de ceea ce simţi''.

Mario se răsuci brusc, strivind-o sub el. Roberta bătea în retragere. Îşi strânse picioarele şi-şi acoperi sânii cu palmele. El îi luă mâinile, i le sărută, apoi le împreună cu ale sale, ridicându-le deasupra capului. Cu fiecare încercare a Robertei de a se elibera, el îşi făcea loc între coapsele tinere, până când falusul atinse moliciunea catifelată.

- Mă simţi? întrebă glisând uşor, asfel încât ea să-i simtă erecţia.

Un zâmbet timid îi apăru în colţul gurii. Era jenată de situaţia în care se afla, dar şi mai jenată de ceea ce gândea şi simţea. Feminitatea ei zvâcnea, ca pulsul inimii unui sportiv după un maraton, transmiţând o căldură plăcută în tot corpul. El continua să culiseze moliciunea, care ceda cu fiecare mişcare, lăsându-se acaparată de noile senzaţii ce dădeau buzna în tot corpul, oprindu-se în sâni, în sfărcurile întărite de durerea plăcută a valurilor, ce urcau şi coborau nestăpânit.

,, Robertaaa! Wake up, now!''

Se răsuci deasupra lui. Îl simţea tremurând. Mâinile îi mângâiau frenetic părul, gâtul, sânii, abdomenul. Gâfâiau de dorinţă.

- Roberta, te iubesc! Eşti sigură că asta vrei? întrebă înnebunit de plăcere.

- Încă nu, bestie! şi zicând asta, coborâ de pe el, nu înainte de a-i şterge faţa cu o bucată de cârpă, pe care o abandonă acolo. Aştia nu sunt ai mei, nemernicule! şi hârşt! vărsă bolul cu gheaţă direct pe organul erect.

- Futu-ţi fata mă-tii! strigă îndepărtând cuburile de gheaţă, râzând.

Aprinse lumina. Zâmbea amuzat când identifică motivul scandalului.

,, A dracului femeie, special şi-a lăsat tăngoşii cu fluturaşi, s-o agite mai rău pe scorpie''. Râdea în hohote, spre disperarea Robertei care asista la scenă, sufocată de gelozie.

Era atât de furioasă, încât nu realiză că stă goală în faţa lui, pentru prima dată.

Se ridică să se şteargă. Ochii Robertei se fixară pe soldatul încăpăţânat, ce refuza să-şi ia poziţia de repaus. Clipea des, jenată de situaţie.

- Acoperă-te, nesimţitule!

- Nu zău! exclamă, privind-o batjocoritor. Când te-oi acoperi şi tu.

Ruşinată, îşi trase părul bogat astupându-şi sânii. Doar mugurii îmbăţoşaţi refuzau să se ascundă în spatele cortinei negre. Îşi încrucişă braţele, acoperindu-şi triunghiul pufos.

- Gata, m-am acoperit şi eu, spuse Mario, râzând, imitându-i gestul pueril, pentru câteva clipe, apoi râmase iar descoperit. Deocamdată, sunt în camera mea şi stau cum vrea muşchiul meu. Dacă nu-ţi convine, vira! Eu mi-am luat porţia de s*x şi nu-mi pasă. Noapte bună!

- Şi mi-o spui aşa, pur şi simplu?

- Da.

- Să ştii că...să ştii că...începu să se bîlbăie, intimidată de siguranţa lui.

- Eşti frumoasă Roberta. Termină cu Dan! Vreau să fii a mea.

- Du-te dracu!

- Eeeei! Mă gândeam eu că mă iubeşti, dar nici chiar aşa. Nu trebuie să-mi spui de fiecare dată. Ţi-aduc un topor, un cuţit, un revolver?

- Să ştii că peste două săptămâni, de ziua lui Dan, am să-i fac cel mai frumos cadou, care trebuia să fie al tău?

- Da, pachetul de gumă de pe noptieră. Mulţumesc, n-aveam nevoie. Poţi să i-l dai.

- Nu. Pe mine, cretinule. Pentru că ţi-ai bătut joc în seara asta. Va fi primul meu bărbat. Jur!

Ieşi trântind uşa cu putere. Mario amuţi, şocat fiind de spusele ei. Şi-o imagină lângă Dan, răspunzând la atingerile lui. Era ca un vulcan înainte de-a erupe. Şi a erupt. A spart tot ce i-a picat în mână : lustră, veioză, oglindă, cană, uscător, a sfâşiat cearşaful, apoi perna, împrăştiind fulgi peste tot.

***

(...) după 8 asni

Roberta se trezi zâmbind exact în momentul când el o fixa. Toate privirile erau îndreptate spre ea.

- Ce-aţi găsit amuzant în spusele mele, domnişoară? întrebă sarcastic Mario, furios fiind pe indiferenţa şi neatenţia ei evidentă. Dacă vă plictisim, sunteţi liberă să plecaţi.

- Mă scuzaţi! Sunt cu capul în nori, urmează să mă căsătoresc curând şi nu pot fi atentă. Aveţi dreptate, voi pleca. Mă va ţine la curent, cu ceea ce se întâmplă aici, Maria. S-aveţi o zi plină de realizări!

Îşi luă geanta şi dispăru aşa cum venise, cu privirile ciorchine lipite de silueta aproape perfectă. Purta o rochie roşie, de culoarea cireşelor de mai, cambrată pe corp, evidenţiind formele bine conturate ale şoldurilor, feselor şi sânilor. Era o femeie senzuală, vizibil inabordabilă. Toţi ştiau asta, aşa că rămâneau doar cu privitul.

Mario propuse o pauză de 10 minute, partenerii săi au acceptat. A ieşit în grabă după Roberta. Ajunsese la timp, tocmai când uşa liftului se închidea. Întinse mâna şi uşile s-au deschis pentru câteva secunde, apoi se strecură în cabină. Roberta simţea că se sufocă de emoţie, luată din nou prin surprindere. Mario apăsă butonul de oprire iar liftul rămase între etaje. Zâmbea sigur pe el. Tânăra se retrase într-un colţ, el o urmă calm.

-Unde-ai să mai pleci de aici? Nu-mi spui bun venit?

-Bine ai venit, Mario! spuse ea încercând să păstreze un ton rece, protocolar. Acum porneşte liftul, nu am timp de prostii!

Mario se lipi de ea, îi simţi tremurul, îşi simţi vibraţia, dorinţa, pasiunea... O sărută pe găt, uşor, apoi îi muşcă bărbia, buzele, în timp ce mâinile lui se plimbau nesăţioase peste tot, îi cuprinse în cele din urmă sânii iubindu-i, răsfăţându-i prin mângâieri. Roberta era ameţită, tulburată, fără puterea de a opri vârtejul în care intrase, ca într-un carusel care te învârte şi te învârte, făcându-te să vezi lumea de acolo, de sus, o lume mică, pe lângă măreţia simţurilor acelui moment, pe lângă senzaţia de zbor. Plutea, trăia momentul. Îl simţea peste tot, o invada cu fiecare mişcare, o poseda, îi iubea fiecare milimetru în care intrase, slowly, apoi ritmul se accelera cu fiecare tremur care-i cuprindea, amândoi erau o singură simfonie parcă ruptă din morbidul simfoniei aVa, nebuni, nu-şi ajungeau unul altuia, se iubeau ca şi când de asta ar fi depins viaţa lor, amândoi erau dirijorul, orchestra şi publicul, până la furtuna de aplauze, peste care cortina se lasă spăşită, părând să şteargă, fără succes, urmele unei explozii solare. 

El continua să o privească, de data aceasta blând, cald, protector. Acum nu mai avea privirea unui tigru urmărindu-şi prada. Încerca să-i aşeze părul bogat, ca pe vremuri,  când şuviţe rebele se încăpăţânau să stea strânse în coadă sau împletitură. Nu se puteau dezlipi unul de celălalt.

-Fugim? întrebă el provocând-o.

Roberta era ameţită, incapabilă de a lua vreo decizie, de a se opune. Nimeni nu avusese un impact atât de puternic asupra ei, cum se întâmpla acum cu Mario. Nu fu capabilă decât să dea afirmativ din cap.

va urma

un poet plecat dintre noi - ION CHICHERE

,,Şi totuşi Dumnezeu încape î nom

doar mâinile îi rămân afară

ca doi tâlhari în stânga şi-n dreapta fiului

care învaţă să moară’’. (Ion Chichere)

ION CHICHERE – a absolvit Liceul Teoretic din Gătaia apoi a urmat un curs postliceal de poştă şi telecomunicaţii. A fost angajat în sistem până la pensionarea pe caz de boală.

În 1986 debutează într-un volum colectiv ,,Argonauţii’’. Ion Chichere aparţine generaţiei ’80, o generaţie protestatară. A condus Cenaclul literar ,,Semenicul’’, găzduit de casa de cultură din Reşiţa, din anul 1990, până în 2004. S-a dovedit a fi un foarte bun îndrumător, un om înzestrat cu răbdare şi abilitate. ,,poezia pe care o scria el era una incomodă’’, spune poetul Viorel.  Mărineasa. Este autorul a 18 volume de versuri. Poeme vesele şi triste scrise prin cârciumi comuniste (Editura Semenicul, Reşiţa).

 Ultimul volum- ,,Transatlanticul şi păpădia’’, editura Marineasa, Timişoara- a fost publicat postum.

..şi-a delegat iubirea de viaţă în poezie apoi şi-a delegate iubirea pentru  poezie în cărţile lui’’ afirmă  Marcel Tolcea într-un interviu.

Gheorghe Jurma declară despre opera lui Ion Chichere:

,,O temă obsedantă a creaţiei lui este moartea, o temă o temă obsedantă în opera lui este viaţa şi în final, o temă obsedantă este unificarea lor- ,,viaţa şi moartea una sunt’’- spune poetulîntr-o poezie. Eu cred că a creat o operă care-i asigură, dincolo de moarte – NEMURIREA.’’

,,Când am fost copil

Mi-a căzut un dinte

În fântână

Şi de frică

Am început să scriu.’’(Amintire)

TRAVERSAT DE-O PASĂRE

Orice femeie în negru e mama mea

iar eu sunt mortul ei drag

orice tânăr este crucea mea

iar eu sunt pământul ei drag

Am murit foarte greu

despărţindu-mă de sinea mea

partea ascunsă hohotea de lumină

cea văzută se întuneca

o pasăre m-a traversat

ca o cruce plutea

eu semănam cu zborul ei

ea semăna cu moartea mea.

LUI GHEORGHE JURMA

Doar ce este ascuns are putere

Şi timpul îi adaugă adevărul vieţii

Un înger scrie pe cer

Pe pământ

Un înţelept cântăreşte

boabe de grâu

dintr-o mână în alta

Un şarpe intră în stânga lanului

din dreapta iese o pasăre

Eu nu mai scriu cuvântul,

îi schimb soarta…

REŞIŢA

fumul furnalului – o hieroglifă nedezlegată

şi laptele metalului curgând

peste picioarele goale

aici înnebunesc prematur

predicând frumuseţea

într-un oraş cu biserica încercuită

de laminoare

un oraş cu umeri de fier vechi

şi epoleţi din foste pancarte

un oraş în gumari

cu şapca trasă pe ochi

de podul nituit îşi leagă măgarii

şi acordeonul orbului se tânguie

sub funicular

artificial străluceşte soarele

în petele de ulei de pe râu...

nouă zile am răguşit în piaţă

urlând şi strigând

proclamând o libertate

inutilă

o fântână cinetică în ploaie

o curcă plouată

îşi roteşte mecanic

penele de metal.

TUNELUL

Lui Marcel Tolcea

acum, acum,  acum,

când am fost mort

am înţeles greutatea apei

întorcând pleoapele monezilor

Mergeam cu bicicleta pe fundul mării

Fălcile mi s-au lăţit

Sunetele din urechi

Lăsau bule de aer în urma mea

Deodată roţile s-au

În(optat)

şi m-am trezit

Albina din borcanul gol

Cerea ajutor

Am interrupt moartea

Trebuia să cobor

OGLINDA ACOPERITĂ

Stupii dimineaţa

sunt la fel  de veseli

deşi eu plâng

mâine tata va fi încălţat

cu pantofii cei noi

şi va fi în sfârşit bărbierit

eu sunt şi nu sunt în acelaşi timp

îndurerat, absent, ipocrit.

SUNT TÂNĂR, DOAMNĂ

ÎN MEMORIA LUI TRAIAN T. COŞOVEI

De patru ani am decis să scot din viața mea televizorul. Plăcerea crainicilor de a informa telespectatorii despre omorurile, jafurile și tot ce se întâmplă urât în viața românilor, a devenit emblematică. Mimica fețelor  este a unor roboți frumoși care au aceeași reacție, adică niciuna, atunci când  anunță nașterea unui pui de leu alb, starea vremii  sau oripilanta crimă comisă de un bărbat care și-a ucis mama cu 20 de lovituri de cuțit. Despre cultură nici pomeneală. Au considerat probabil că este neinteresantă pentru masa majoritară de indivizi ignoranți pe care doar șocul, maneaua  și scandalurile vedetelor  îi țin aproape de sticlă. Hrana spirituală este doar a ciudaților, a nebunilor care scriu, cred ei.

În prima zi a anului am aflat cu regret despre  dispariția poetului Traian T. Coșovei. Am așteptat în fața televizorului ca acei roboței să anunțe trecerea în neființă a unei mari valori lirice românești, o pierdere incontestabilă pentru literatura contemporană.  Febra revelionului organizat de edilii Bucureștiului a împânzit  cu agresivitate micile ecrane a primei zi din an.  Nimic despre câștigătorul Premiului Uniunii Scriitorilor, al Premiului ,,Nichita Stănescu” (2000), nimic despre câștigătorul Premiului Asociației Scriitorilor din București,și al Academiei Române, despre cel care a fost membru activ al ,,Cenaclului de Luni” condus de Nicolae Manolescu. Românii ar fi trebuit să știe măcar în asemenea moment valoarea poetului Traian T. Coșovei care împreună cu Florin Iaru, Ion Stratan și Mircea Cărtărescu, creează primul nucleu elitist al Generației ‘80 (Generația în blugi). Câți dintre cei care stau cu ochii pironiți pe ecran, seară de seară, știu despre volumul de versuri ,,Aer cu diamante” carte în care apar toți cei patru poeți optzeciști? Câți dintre ignoranții avizi după senzații tari știu că TraianTe, cum îi spuneau prietenii. a inițiat o serie de acțiuni culturale încurajându-i pe  mai tinerii săi colegi, vorbind despre cărțile acestora la lansări(Eduard Zalle, Leonard Ancuța, Catia Maxim, Camellia Iuliana Radu etc.). În anul 1990, redactează împreună cu Dan Goanță revista ,,Vești proaste”, din care apar 6 numere, iar mai târziu, împreună cu prozatorul Mircea Nedelciu, editează ziarul ,,Punga d'un kil - organ de stat la coadă”. Acesta era tipărit pe pungi de hârtie destinată ambalării produselor alimentare, sub deviza: ,,Vom fi mai mult decât ocaua lui Cuza”. Noi, cei care iubim cuvântul liră nu putem ignora valoarea, spontaneitatea, nonconformismul celui pe care Dumnezeu a decis să-l ia prea devreme din lumea magiciei cuvintelor.  

rămas-au poteci de vorbe în urma lui/un suflet între coperte trăind veşnicia,/ca florile de câmp adunând în ierbar soarele şi vântul. /s-a strecurat ca fulgul de păpădie în prima zi din an./ e liber, între cer şi pământ îşi caută pacea sufletului/.aprind un strop de lumină pentru cel ,,Uitat de toţi, în mansarda unui surâs'' unde şi-a învăţat,,povestea celor o mie şi una de nopţi pe de rost.'' Dumnezeu să-l ierte!

,,A murit astăzi omul Traian T Coșovei. Poetul Traian T Coșovei e nemuritor.”, scria cu durere în suflet poetul Adrian Suciu.

Bătrâneţile unui băiat cuminte

Şi eu am fost un băiat răutăcios de altădată.
Am fumat, am băut, am aruncat în geamuri de sânge
cu inimi sfărâmate, de piatră.
Am vorbit de rău genunchii fetelor din cartier-
Eu am pus laţuri la porumbei, lanţuri grele de fier
la cuvinte şi frumuseţi,
Am avut obrăznicia să-mi ascult până la capăt
povestea celor o mie şi una de vieţi.

Pe bătrâna proprietăreasă nu eu am împins-o pe scări.
Pe oglinda din lift nu eu am scris un cuvânt foarte mic.
Aş fi putut avea o inimă mare. Aş fi putut avea
un sânge pitic.

Cu pumnii am turnat doar grămezi de monezi
în telefoanele publice.
Mi-am uns trupul cu voci, respiraţii, surâsuri lubrice
venite din noapte şi ceaţă, din abisuri, din hău...

Am fost un copil rău.
Degetele mele au atins ceva neclar, între secure şi gâde,
părul meu blond a visat să fluture piramide-
să respire parfumuri de Trinidad, de ghirlande şi salbe.
Mâinile mi le-am ars la mirajul ţărilor calde.

Împrăştiat în lume am fost copil rău şi blond
al speranţei de-a fi, al disperării de-a fi fost.

Uitat de toţi, în mansarda unui surâs mi-am învăţat
povestea celor o mie şi una de nopţi pe de rost.

Trupa Micul Paris - Onu Pavelescu, interviu - Revista Flacăra lui Adrian Păunescu.20-26 decembrie

,,versurile şi muzica sunt printre acele lucruri simple care ne aduc motive de bucurie în fiecare zi, iar când cele două se împletesc, nu putem decât să îmbrăţişăm o dublă bucurie şi să o savurăm din plin".(Onu Pavelescu, fondatorul trupei Micul Paris).

L-am cunoscut pe Onu Pavelescu la una dintre ediţiile Pariului pe Prietenie. Tot timpul în vervă, dinamic, Onu Pavelescu reuşeşte să transmită atât membrilor trupei, cât şi publicului, energia pozitivă, debordantă, emanată de prezenţa sa.

Onu Pavelescu s-a născut în Bucureşti, la data de 17 martie 1964. A studiat 5 ani de violoncel (instrument, teorie muzicală, iar în ultimul an a studiat pianul), la şcoala de muzică Iosif Sava, între anii 1974-1978, perioadă în care a avut mai multe apariţii la Ateneul Român, sala mică, cu orchestra şcolii sau acompaniat de pian. În anul 1978 a început să studieze chitara în particular, inţial cu un profesor, apoi ca autodidact, având deja un bagaj de cunoşinţe muzicale, îndeajuns de mare încât să poată evolua singur.

În perioada de liceu,1978 – 1982, a participat la diverse spectacole, cu trupa liceului sau individual, spectacole organizate în cadrul liceului sau între licee.

În anul 1983 a intrat în trupa Polifonic (trupa Institului de Marină Mircea cel Bătrân), cântând aici  până la terminarea facultăţii. Au fost premiaţi la trei ediţii consecutive ale FACS-ului (Festivalul Artei şi Creaţiei Studenţeşti), la două ediţii consecutive ale Festivalului Armonii de Primăvară şi la alte concursuri la care au participat alături de trupe cunoscute. Au participat la multe spectacole organizate în Constanta (la Casa de Cultură), în Mangalia (la Casa Armatei), Năvodari, Mamaia, dar şi în Bucureşti, Timişoara, Iaşi.

În perioada 1987 – 2008 a continuat să exerseze chitara, dar a încetat să mai cânte în public.

În anul 2009 şi-a reluat activitatea pe scenă cu grupul Karma. Au cântat împreună timp de un an în cluburi şi ocazional la festivaluri, la radio şi TV. În anul 2009 a fondat trupa de muzica pop-rock Micul Paris cu care cântă şi în prezent. Din acelaşi an predă chitara la o şcoală particulară, la clasele I–VIII. Predă chitara şi în particular, atât copiilor cât şi adolescenţilor.

Drumul spre succes este anevoios în orice domeniu, mai ales în domeniul muzicii unde se resimte acut, pe o piaţă bogată în care orice gen este ofertant.  În urmă cu 4 ani, în Bucureşti, s-a născut o trupă care a preluat denumirea interbelică a capitalei de altă dată, Micul Paris, o trupă ieşită din standardele folk, pop şi rock, cu un sound original, acustic, care a ajuns rapid la inima asculătorilor, pentru că acolo, pe scenă, ei se dăruiesc fără rezerve, sunt sinceri iar publicul este cel mai fidel senzor în domeniul spiritual.

Onu Pavelescu - chitară, voce, violoncel; Luminta Maria - voce; Iuliana Chetrone - percuţie;Ion Calotă - bass acustic; Dorin Munteanu - chitară acustică reprezintă familia trupei Micul Paris.

,,Viaţa muzicală este una îndelungată atunci când reuşeşti să îţi menţii traiectoria cu decenţă, renunţând la compromisuri şi păstrând o imagine curată. Un exemplu valid, pentru tot ce înseamnă consecvenţă în muzică de acest gen, este trupa Micul Paris.’’(Onu Pavelescu)

CM – Când spui compromisuri, la ce te referi?

OP – Orice deviere de la ce ţi-ai propus poate fi un compromis.

CM- De ce Micul Paris?

OP – Asa, ca să nu uităm ca am fost şi noi odata în rândul ţărilor civilizate.

CM -Predai chitară atât copiilor cât şi adolescenţilor. Ce metode foloseşti pentru a-i determina pe elevii tăi să îndrăgească orele în care studiază, pentru că nu este uşor să repeţi încontinuu acorduri complicate, nemaivorbind despre teoria muzicală predată?

OP – Orele cu copiii sunt o joaca în care strecor pasiune pentru muzică şi instrument. Este o metodă foarte eficientă, probată de caţiva ani buni. Copiii invaţă cu plăcere şi pot trece astfel peste exerciţiile  plictisitoare, uneori chiar dureroase. Cu adolescenţii este mai simplu, am altă metodă mai directă.

CM - Este complicat să lucrezi cu copiii? Te întreb pentru că am avut experienţă timp de 12 ani cu elevi pe care îi pregăteam la limba română şi nu mi-a fost uşor pentru început. Sunt energici, ştrengari, le place să fie în centrul atenţiei şi gafează la fiecare ieşire în faţă. Trebuie să ai multă răbdare şi mai ales tact. Nu oricine este dispus să se ,,joace’’ cu ei. Eu am reuşit apropiindu-i şi jucându-mă  pe texte. Tu cum procedezi cu năzdrăvanii?

OP – Tot aşa, jucându-mă cu ei şi glumind. Să ţinem cont că este vorba de copii care au în mâini chitare, nu creioane. Dacă nu le pot menţine interesul pentru ora de muzică se creează un vacarm în clasă, fiecare dând în chitară, de plictiseală, după bunul său plac.

 CM - Care a fost cea mai simpatică întâmplare cu micuţii?

 OP – Oh, în fiecare oră se întâmplă câte ceva haios! .. dar cea mai recentă întâmplare simpatică a fost la Pariul pe prietenie din 20 oct. cand Andrada – una dintre cele mai conştiincioase eleve - mi-a “şoptit” la microfon, pe scena din Mojo, acordurile melodiei. Le uitasem pur şi simplu, de emoţie probabil.

CM - Este important ca artiştii deja consacraţi să promoveze tinerele talente? Care au fost mentorii tăi şi ce amintiri plăcute ai din vremea aceea?

OP – Haha, nu cred că intrebarea asta mi se adresează. Eu nu sunt nici artist consacrat şi nicidecum vreun tânăr talent. Dar ca să-mi dau cu părerea, da, consider că este foarte important ca tinerele talente să fie promovate... ceea ce, din păcate, nu prea se întâmplă. Noi am încurajat întotdeauna muzica tânără, atât cât ne-a permis statutul... de altfel chiar şi la concertul aniversar din 7 noiembrie am invitat doi tineri, Denisa Popa şi Ovidiu Achim, să întinerească întregul spectacol cu prezenţa, talentul şi muzica lor.

CM - Îmi mărturiseai în scurtele pauze de la Pariu pe Prietenie că ai întâmpinat destule obstacole, componenţa trupei cunoscând mai multe formule. Este extrem de greu să o iei de la capăt cu fiecare membru nou venit. Care au fost combinaţiile trupei?

OP – Da, din nefericire pasiunea sau prietenia nu sunt mereu îndeajuns pentru a susţine o echipă formată din 4-5 membri, fiecare având job-ul şi problemele lui. Nici nu vreau să imi mai amintesc de câte ori am luat-o de la început cu câte unul sau doi membri noi... iar ultima oară cu toti... dar se pare că de data asta ne-am închegat mult mai bine şi mai durabil.

Din trupa Micul Paris au mai făcut parte Adi Sebe, Radu Cartianu, Eugen Butaru, George Petcu, Marius Vintilă, Narcis Dumitrache, Alex Petcu si Radu Popescu.

CM - În perioada 1987 – 2008 ai continuat să exersezi la chitară, dar ai încetat să mai cânţi în public. De ce ai luat această decizie?

OP – Nu am avut de ales. În 1986 am terminat Insititulul de Marină Mircea cel Bătrân din Constanţa (“şcoala de lupi de mare” cum zicea Toma Caragiu) şi am început voiajele pe mările şi oceanele lumii. M-am rupt, pentru o perioadă de câţiva ani, de activităţile normale de la uscat şi m-am rezumat la a cânta seara, pe punte, marinarilor de pe navă. Era frumos totuşi, legănatul şi zgomotul valurilor înlocuind într-un fel aplauzele de care mereu mi-a fost atât de dor în acea perioadă!

CM- În anul 2009 ţi-ai reluat activitatea pe scenă cu grupul Karma. Aţi cântat împreună timp de un an în cluburi şi ocazional la festivaluri, la radio şi TV. Care au fost membri grupului Karma? Ce amintiri frumoase ai cu ei?

OP – Da, abia în 2009 am reuşit să mă reaşez, după tot felul de aventuri pe mare şi, ulterior, pe uscat. Am numai amintiri frumoase cu Karma şi le mulţumesc pentru asta. Adi Sebe şi Tica Lumînare, membri fondatori ai grupului folk-rock Karma, m-au ajutat să revin pe scenă.

CM - Care sunt piesele din repertoriul vostru cu cea mai mare priză la public? Cum vă alegeţi textele, cine sunt autorii lor?

OP – Cântăm în noua formulă de numai 8-9 luni. Este poate prematur să îmi dau cu părarea dar se pare totuşi că piesele noastre sunt pe placul  publicului, în special piesa “Un fel de primăvară” pe versuri de Luminiţa Amarie, interpretată cu cor de copii (că tot vorbeam de tinere talente). La cele doua emisiuni radio, de pe 1 şi 2 noiembrie, vom lansa piesa care poartă chiar numele trupei, Micul Paris. Este vorba de emisiunile “Psihologul muzical” cu Andrei Partoş (Radio Romania Actualităţi, 1 nov. ora 24:00) şi “Sala de repetiţii” cu A.G. Billig (Radio3Net. 2 nov. ora 13:00).

La concertul aniversar din 7 noiembrie,  Adi Sebe şi Radu Cartianu din vechea formula a trupei ne vor onora cu prezenţa în calitate de invitaţi şi vom cânta câteva piese foarte cerute atunci. Să vedem, poate că de data asta rochia chiar va cădea (… “şi rochia, uşor, las-o să cadă, obstacol inutil între noi doi”)!!!

Autorii textelor de acum sunt poeta Luminiţa Amarie şi bass-istul nostru Ion Calota. În vechea formula Adi Sebe compunea muzica şi versurile. Este un bun compozitor şi îi simt lipsa.

  CM - Satisfacţia cea mai mare pentru o trupă este să rămână împreună. Este important spiritul de      echipă?

  OP – Spiritul de echipă este esenţial, atât pentru o sincronizare bună pe scena cât şi pentru o viaţă lungă şi frumoasă a trupei.

 CM - Trupa a susţinut concerte şi recitaluri în majoritatea cluburilor bucureştene: Mojo, Silver Church, Route66, Iorn City, 100Crossroads, Damage, El Primer Comandante, Fire Club, Frankie Cafee, Joy Pub, Kanto, Lotca, Society Pub, TheBlu'zz, Palatul Ghica, restaurant L'ecrevisse, club Twice şi altele. Este publicul senzorul principal în alegerea pieselor?

  OP – Sigur că ţinem cont de reacţia publicului dar căutam să ne împunem stilul, să aducem ceva nou. Insăşi formula acustică, cu bass acustic şi violoncel, fără efecte pe chitare şi alte ajutoare electronice, este ceva inedit. Daca adăugăm şi piesele noastre energice şi optimiste, aranjate pe mai multe voci, cred că reuşim să fim pe placul spectatorilor venind cu ceva nou şi nu cântând numai ceea ce ştim dinainte că ar putea fi pe placul tuturor.

CM - Cred că aveţi multe amintiri împreună. Sunteţi ca o familie. Cum vă înţelegeţi la repetiţii? Vă cunoaşteţi limitele, pentru că eu cred, din experienţă, că este foarte important să cunoşti omul din echipă.

OP – Incă nu avem multe amintiri, cum spuneam cântăm de puţin timp în actuala formulă. Dar cele pe care le avem, de la repetiţii sau concerte, sunt din cele mai frumoase şi haioase! Repetiţiile sunt un motiv şi o bucurie de a ne revedea, de a aranja piese noi şi de a face haz de greşelile fiecăruia  (gherle în limbaj „de specialitate”) iar concertele, împletite cu emoţiile de rigoare, sunt poate cele mai frumoase amintiri.

CM - Este prietenia un factor important în activitatea voastră?

OP- Evident. Este, de fapt, singurul liant alături de pasiune şi pricepere în ale muzicii.

CM - O altă activitate a trupei este aceea a petrecerilor private unde Micul Paris a asigurat de fiecare dată o atmosferă pe placul sărbătoriţilor şi a invitaţilor. Cum se desfăşoară o asmenea petrecere?

OP – Depinde de petrecere şi de... petrecăreţi. În general totul se aseamănă foarte mult cu un conert în care dăm din noi tot ce putem iar publicul participă cu trup şi suflet. Sunt însă şi petreceri la care se cântă în surdină în timp ce sărbătoriţii stau la mese şi discută în şoaptă. La inceput ni s-a parut ciudat, obişnuiţi fiind cu nebunia din cluburi, dar ne-am adaptat repede situaţiei. Cele mai multe petreceri de acest gen au avut loc la restaurantul L'ecrevisse, un restaurant intim cu specific franţuzesc, cu o anumită clientelă, unde cântăm neamplificat. Este şi asta o experientă interesantă.

CM - Micul Paris a avut diverse apariţii la radio şi TV, la diverse emisiuni ale posturilor TVH, TVRM, Radio3Net, având realizatori pe Sorin Lupaşcu şi Maria Gheorghiu respectiv Mădălina Ion. A participat la Padina Fest, la concerte caritabile, la diverse evenimente organizate, în Mall Băneasa sau la inaugurarea Cinema Cafe din Ploieşti. Despre ce fel de evenimente este vorba? Care a fost ultimul concert caritabil susţinut? A avut succes? Au mai participat şi alţi folkişti sau alte trupe?

OP – Este mult spus „concert caritabil susţinut” dar am participat intr-adevăr la câteva astfel de concerte, în cluburi mari ca Silver Church sau Route66, alături de artişti şi trupe cunoscute ca Sarmalele reci, Antract, Puiu Creţu's Band,  Mihai Napu şi Radu Pietreanu...

CM - La începutul lui noiembrie Micul Paris împlineşte 4 ani. Vorbeşte-ne despre spectacolul aniversar. Ţi-ai propus să faceţi un turneu prin ţară?

OP – Turmeu în ţară? Sperăm la anul! Acum am pregătit un spectacol în adevăratul sens al cuvântului, nu o simplă cântare de club. În primul rând îl avem invitat special pe Marius Baţu, din grupul Poesis, cel care ne-a incântat atâţia ani cu binecunoscuta piesă „Cantec soptit” şi alte capodopere ca „2000 de ani” sau „Cea mai frumoasă”. Îi avem ca invitaţi şi pe foştii membri ai trupei Micul Paris, Adi Sebe şi Radu Cartianu cu care vom cânta piese din vechiul repertoriu, foarte cerute atunci. Cum am mai spus, este posibil ca de data asta rochia să cadă  cu adevărat, să vedem de pe cine! Suntem cu toţii curioşi! Vom mai avea şi un cor de copii iar în deschidere ne vor încânta cu muzica şi tinereţea lor Denisa Popa şi Ovidiu Achim. Mai avem şi... multe surprize pe care le vom dezvălui numai pe data de 7 noiembrie, în club Mojo, dupa ora 20:00.

Doresc să mulţumesc partenerilor media care au avut şi au în continuare un rol important în promovarea acestui concert aniversar şi a trupei: Radio3Net, Psihologul muzical, Concerte-azi.ro şi Advertising4U.ro.

CM - Îţi mulţumesc pentru că ai acceptat interviul pentru Revista Flacăra lui Adrian Păunescu. Un gând bun pentru cititorii acesteia.

OP –  Mulţumesc şi eu, Claudia, mulţumesc Revistei Flacara şi îi rog pe cititori să ducă mai departe, ca şi pana acum, Flacăra marelui poet, participând la evenimentele organizate sub deviza Cenaclului Flacăra şi aplaudându-i pe cei care ne-au luminat viaţa cu muzica lor, pe versurile poetului, incă din negrele vremuri comuniste.