Adriana Lisandru - ,,mi-e septembrie până-n măduva oaselor.''

taxi magic

ce mai faceţi, doamnă? aţi rămas la fel de frumoasă,
unde vă las?

la capătul lumii, prietene,
acolo unde toamnele nu mai găsesc drumul întoarcerii
acolo o să-mi fac o căsuţă din vorbe dulci cu adevăruri amare
sub streşini,
aşternut voi pune privirile voastre, tablouri mâinile voastre
dezbrăcându-mă-n gând

el mă priveşte pe furiş în oglindă,
de ce are femeia aceasta ochii aşa de negri?
ca să înveţe întunericul pe de rost,
îi răspunde oglinda

du-mă în centru, te rog,
toţi visăm să ajungem odată în centru,
până atunci alergăm bezmetici pe marginea cercului
ca nişte şoareci mecanici,
ne întoarcem de cu seară cheiţa să nu uităm să nu uităm să nu uităm
că trăim,
doamne fereşte-ne de mai puţin de atât,

nu te grăbi, îi spun, vreau să mă uit pe fereastră,
ia uite câţi oameni au îmbrăcat lumina pe dos
sau poate aşa se vede dacă ţii viaţa prea strâns lipită de tine
şi ce mai faceţi, doamnă? nu v-am mai văzut de o vreme…
aşa e,
nici eu nu mă văd foarte des
am călătorit, îi răspund,
apoi am făcut cumpăna pe o inimă
am alunecat pe o alta
apoi pe o alta
pe urmă am căzut iarăşi în inima lui,
între timp se umpluse ochi de cuvinte, toate albe ca oasele,
toate fragile ca un plâns strâns cu bărbăţie în pumni,
du-mă în centru prietene, nu mă întreba nimic despre toamnă,
despre ploile ei, despre frunzele din privirile mele,
acolo o să-mi fac o căsuţa de piatră
o căsuţă de piatră
o căsuţă de piatră

fără ferestre.

***

urâtă şi liberă

în oglindă un chip care-şi schimbă culoarea
cu fiecare fum tras în piept
cu fiecare ceas de nesomn
la picioarele patului meu
un cotor de măr
o carte
şi-un câine covrig



sunt urâtă şi liberă.
nici moartea nu mă recunoaşte acum
îi pun piedică
şi nici nu clipeşte.



bărbaţii sunt proşti. o urâtă
e un talisman norocos
căruia nu-i vor şti niciodată puterile.
o piatră pe care îşi pot ascuţi armele
înaintea marii vânători.
cuierul în care îşi pot atârna
haina cu furtună cu tot. o epifanie din cioburi şi petice.
e glonţul ce ricoşează totdeauna
în inimă.




întind libertate pe pâine.

încet.
ca şi cum aş pune otravă într-o cursă de şoareci.

***

mirabilis

s-a întâmplat într-o zi oarecare era primăvară îmi amintesc limpede că se însera eram
singură şi timpul se oprise pe vârfuri.
am rămas ascultând.
doar respiraţii calme
de muguri

ea a venit mi s-a culcuşit la picioare nu mi-a cerut nici iertare nici milă.
cuvintele treceau în vârtej peste noi.
ca nişte rândunele peste o apă încărunţită în albia ei.
atunci toată frica din mine s-a preschimbat într-un fuior violet s-a lipit de pereţi
nu ştiu pe unde a părăsit încăperea.


ea aştepta lângă gleznele mele albă şi tainică atunci m-am gândit că nici la Dumnezeu nu
ajungi până nu-i numeri ei toţi licuricii din palme.

am adormit amândouă. eram mai subţire ca niciodată aş fi putut să pătrund în fiecare
fir de polen aş fi putut toarce din pietre mătase.

oameni creşteau în pântecul meu şi se năşteau apoi transparenţi. 

***

atunci se întâmplă

voi începe sa uit. cuvintele
înainte de toate. tăcerile grele
apoi. mintea-mi va fi un strat de pământ afânat şi deasupra
bucata aceasta de cer. ea nu va-ntreba niciodată
pe cine acoperă.




mi-e septembrie până-n măduva oaselor.
un vis fără somn unde timpul se pierde
cu tot cu ecou.
o lentoare amară ca ultimul zvâcnet
al înecatului.
dedesubt mâlul aşteptând înălţarea
şi căldura pe care-o presimţi
arcuindu-se blând.


când încetează căderea
se întâmplă ceva. poţi auzi
contracţia marginii.
un zgomot de poartă izbită
şi tu încercând să-nţelegi
dacă eşti înăuntru
ori
dincolo de