ultimul copac, duminică îmi era
A mai căzut un copac
Din pădurea mea
De câte ori simt că sunt puternică
Dumnezeu mai doboară unul
Şi-ncă unul, şi-ncă unul
Până când securea lui îmi spintecă pântecul
Ultimul, duminică îmi era,
Lumină din lumină, în hăţiş întunecat de singurătate,
Un altar de bucurie a fost
Ramurile-i vibrau în hohot de frunze
Străluceau în hala de umbre
din adâncul tăcerii mele
pădurea din mine, refuză să plângă
rămâne împietrită
defrişată până-n centrul pământului ei
am să dau foc tuturor copacilor
să nu mai crească în mine
iubirea
şi nici durerea
pentru că amândouă au aceeaşi rădăcină
spre suflet
C&M
copacul pierdut
ultimul în pădurea de cleștar
din rana spintecată izvor de-ambrozie apare
lăstari somnoroși ridică părul spre cer
hrănindu-se zgomotos necontenit
în pântecul zdrelit de securea destinului
frunze crude croiesc o simfonie
şi mângâie tăcerea
pădurea dansează
bătăi de inimi suspinând
lacrimi de rouă se preling pe trup
până-n centrul pământului renăscut
ieri lăstari firavi pocnind în pântec
azi impunători își flutură pletele aurii
ce vor mângâia stelele
fiecare copac e o stea pe calea lactee
uite cea de acolo sunt eu
cel de-acolo ești tu
celălalt îți e duminica pierdută
strânge-l la piept și nu-i mai da drumul
toți (copacii) sunt azi o săptămână-ntreagă
de duminici
răsări-va dragostea
iubirea pierdută-ntre copacii dintre stele
să aplaude frunzele frenetic
bucuria vieții renăscute
V&A
V&A
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu