am crezut că îl pot
îmblânzi
am crezut că iubirea înfrânge orice orgoliu al fiarei
orice prejudecată
când muntele rămâne neclintit pasărea oboseşte să se tot
înalţe
spre piscuri
ca să ciugulească puţin din boabele măreţiei
de pe fruntea de piatră
îi e greu să-şi odihnească zborul
acolo unde i-ar fi plăcut să-şi împletească un cuib
să se ghemuiască la pieptul tăcerii reci
ca puiul de vultur înfruntând vântul aspru
ştiind instinctiv că trebuie să reziste
pentru că soarele va ajunge într-o zi şi la el
e singurul care încălzeşte pietre
tu
munte de neclintit
aştepţi orice
suflare să-ţi cadă la picioare
pentru că jos nu
există zbor ci doar aripi frânte de colţurile crestelor
care fac imposibilă înălţarea până la tine
nu vei reuşi
niciodată să simţi pulsul unei inimi
pentru că pietrele
nu au nici genunchi
şi nici aripi
un munte rămâne veşnic singur
sub coloana infinită a tăcerii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu