pisc neatins

am crezut că îl pot îmblânzi

am crezut că iubirea înfrânge orice orgoliu al fiarei

orice prejudecată

când muntele rămâne neclintit pasărea oboseşte să se tot înalţe

spre piscuri

ca să ciugulească puţin din boabele măreţiei

de pe fruntea de piatră

îi e greu să-şi odihnească zborul

acolo unde i-ar fi plăcut să-şi împletească un cuib

să se ghemuiască la pieptul tăcerii reci

ca puiul de vultur înfruntând vântul aspru

ştiind instinctiv că trebuie să reziste

pentru că soarele va ajunge într-o zi şi la el

e singurul care încălzeşte   pietre

tu

munte de neclintit

 aştepţi orice suflare  să-ţi cadă la picioare

 pentru că jos nu există zbor ci doar aripi frânte de colţurile crestelor

care fac imposibilă înălţarea până la tine

nu vei  reuşi niciodată să simţi pulsul unei inimi

pentru că pietrele 

nu au nici genunchi 

şi nici aripi

un munte rămâne veşnic singur

sub coloana infinită a tăcerii