Eram doi fetuşi. ne dezvoltam în acelaşi pântec, ca doi gemeni hrănindu-se într-o singură placentă. sărutul nostru, două tuburi de oxigen conectate la aceeaşi sursă, transmite viaţă sexelor noastre nedespărţie, al tău înăuntrul meu, strâns îmbrăţişat de pereţii calzi şi umezi, o a doua inimă pulsează vinul erect şi viaţa explodează în noi ca sângele într-o aortă tocmai desfundată, intrată în circuit normal, prin care sângele aleargă.
E cald şi bine în pântecul inimii printre lichide încă necunoscute nouă. ne leagănă plăcut. te simt puternic în mine. nu ne-am născut încă, trăim intens nemurirea dintre noi, trăim haosul unei iubiri sortite universului, în oceanul imens, necunoscut.
Mi-am dezlipit gura de a ta, pentru câteva clipe, şi totul s-a rupt. ne-am născut prematur, ne-am născut ţipând despărţirea, ne-am născut plângând singurătatea, am scâncit înstrăinării, am supt de la sâni diferiţi, am coborât pe pământ acceptându-ne moartea.
De ce a trebuit să muşc din mărul ăla? de ce?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu